Primit pentru publicare: 25 iun.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef
Publicat: 25 iun.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU … ELENA ONIŞORU

„Apoi am asistat la dărâmarea şi reconstruirea  casei-muzeu, la alcătuirea complexului muzeal şi astfel locul s-a demitizat în sufletul meu: am înţeles că Ipoteştiul de azi nu e cel authentic”

Georgică Manole: Născută şi educată acolo unde spiritul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt încă dăinuie, destinul  a făcut să vă identificaţi, în cea mai mare parte a vieţii, cu locurile naşterii lui Eminescu. Care a fost impactul cu toposul eminescian?

Elena Onişoru: Fiecare purtăm în personalitatea noastră amprenta spaţiului primordial, iar eu am avut norocul de unul vegheat de spirite înalte: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş etc. Am crescut în cultul lor, m-am identificat cu personajele din operele acestora, ignorând, ca orice copil, graniţe dintre realitate si ficţiune. De altfel, oamenii, locurile  semănau atât de bine cu cele din “Amintiri din copilărie” sau din povestirile lui Sadoveanu, încât nu-mi puteam închipui că Nică a furat pupăza de altundeva decât din teiul scorburos de pe coasta din spatele casei noastre, că Niculăieş al  lui Dumitru Onişor îşi păştea oile în altă parte şi nu la marginea satului Boroaia, pe malul pârâului Raşca, unde, culmea ,locuiau şi doua familii cu acest nume. L-am” urât”pe tatăl “cărpănos” al bietului copil, astfel încât, atunci când prin căsătorie a trebuit să-mi schimb numele, mi-a venit cam greu.
Dacă identificarea mea cu astfel  de locuri era totală, altceva a fost când am cunoscut “toposul eminescian”, în 1975, ca urmare a strămutării mele la Botoşani şi încadrării ca profesoară în comuna Mihai Eminescu. Ţin minte cu câtă emoţie treceam în primele zile prin Ipoteşti cu autobuzul , care mă ducea la şcoala din Cucorăni , şi mă uitam la chipurile oamenilor, mirată că acestea nu sunt transfigurate atunci când trec prin dreptul casei-muzeu şi al bisericuţei. Apoi am asistat la dărâmarea şi reconstruirea  casei-muzeu, la alcătuirea complexului muzeal şi astfel locul s-a demitizat în sufletul meu: am înţeles că Ipoteştiul de azi nu e cel autentic.

M.: Ştiu că iubiţi toată literatura română.  Poezia v-a atras  în mod special, doi poeţi, care în fapt sunt mult mai mult decât poeţi, v-au marcat existenţa: Eminescu şi Blaga. Ce fascinaţie a produs asupra dumneavoastră Eminescu?

E.O.: Ipoteştii nu mă  mai emoţionează ca la început, dar Eminescu rămâne pentru mine cel mai înalt spirit românesc ridicat deasupra spaţiului şi timpului concret. Veacurile au confirmat adevărurile exprimate în creaţiile sale literare şi publicistice. Am crescut cu poezia lui care mi-a modelat sensibilitatea, am căutat să-i pătrund înţelesurile şi m-am adâncit în necunoaştere, am suferit când, în ipostaza de profesor, trebuia sa-i ”disec” spre analiză poezia, simţind că fac un act de impietate. Tot acte de impietate sunt prea multele discuţii despre viaţa, boala  şi moartea poetului, căci cei peste 150 de ani de existenţă antumă şi postumă continuă să fie subiect de dispute. Este trist că mulţi elevi de gimnaziu şi de liceu nu-i cunosc poezia decât sporadic, din cărţile de şcoală, şi mai trist este că şi unii absolventi de filologie nu-l cunosc pe Eminescu şi, ca urmare, nu-l preţuiesc.

G.M.:  Dar Lucian Blaga?

E.O.: Pe Lucian Blaga l-am descoperist mai târziu în adevărata lui lumină, ca studentă, pentru că pe vremea liceului meu şi, mai ales la profilul real pe care l-am urmat, abia dacă se amintea de poezia lui. Meritul este al bunului şi regretatului profesor Mihail Iordache, cel care ne-a făcut pe toţi studenţii săi să ne îndragostim de poezia filozofică a lui Blaga, cel “aplecat peste întrebările lumii”. Ca şi la Eminescu, Blaga m-a atras prin înaltele nelinişti pe care le poate atinge sufletul omenesc, căci poezia însăşi este revelarea sensurilor profunde : ”sapă, frate, sapă, sapă / până când vei da de apă…”. Ca şi Eminescu, Blaga a dat un înalt sens iubiri i- ca posibilitate de integrare în natură – iar somnul devine o stare dumnezeiească de veşnicie. În contact cu sensibilitatea lui, obiectele lumii fenomenale devin fragmente din univers, graţie metaforei-simbol, poezia fiind un cântec al spaţiilor.

G.M.: Recent, fostul dumneavoastră coleg de cancelarie de la „opt”, scriitorul şi profesorul Al. D. Funduianu, scria: „ Binecunoscută, respectată şi preţuită / venerată  de multe generaţii de elevi,  dar şi de colegi, de inspectorii de specialitate şi,  nu în ultimul rând,  de părinţi.  Apreciată,  pentru rezultatele cu totul de excepţie obţinute de elevii cu care a lucrat, dar şi pentru alesele calităţi umane cu care a fost înzestrată.  Este vorba despre Doamna Elena Onişoru, profesoară de limba şi literatura română” .  Aveţi ocazia să  vă exprimaţi  credinţele pe care vi le-aţi format faţă de Al. D. Funduianu, Petruţ Pârvescu, Cezar Florescu şi Victor Foca, toţi integraţi  culturii botoşănene şi naţionale.

E.O.: Ei! Domnul Funduianu totdeauna m-a supraapreciat. E drept că am avut o lungă şi frumoasă colaborare profesională, întrucât am predate la aceleaşi clase, eu, româna, dumnealui, matematica, şi de aici rezultă aprecierea şi respectul, care sunt reciproce. În toate ipostazele în care l-am văzut, director, redactor al revistei şcolii ,profesor cu care făceam echipă şi pregăteam copiii pentru examenele vieţii, se distingea prin fineţea limbajului, eleganţa gestului şi politeţea faţă de toţi, elevi, parinţi, colegi. Daca erai atent, ”vedeai” poetul de dincolo de cuvinte şi înţelegeai mai bine ”necuvintele”; dacă nu, îl socoteai, în ignoranţa ta, un neînţeles, pentru că sensibilitatea nativă, preamulta sa modestie şi discreţia l-au făcut” să nu-şi deschidă inima în public cu uşurinţă, după propria-i mărturisire. În domnul Alexandru Funduianu poezia şi matematica s-au întâlnit sub semnul purităţii.
Cu mai tânărul profesor Cezar Florescu am fost colegă de catedră,ceea ce presupune o pătrundere în intimitatea profesiei, ale cărei taine le-a descoperit treptat. Vocaţia  didactică este sporită de spiritul său ludic, deschiderea către nou, în încercarea de a-i apropia pe copii de poezie. În hai-ku-urile sale Cezar este expresia sintetizării, al metaforei lipsite de orice înveliş inutil.
Domnul Petruţ Pârvescu a venit mai târziu la Şcoala Nr. 8 şi, ca urmare, au fost mai puţine prilejuri de a colabora. Când am aflat că a frecventat, în tinereţe, cenacluri îndrumate de mari maeştri, ca N. Manolescu sau M.Martin, şi apoi am cunoscut câte ceva din palmaresul său de poet, publicist, grafician, l-am considerat un spirit ales, de care m-am temut să mă apropii. Rămâne pentru mine ”o poveste frumoasă, citită pe ascuns dintr-o carte nescrisă”, aşa cum mărturiseşte într-una din poezii.
Domnul Victor Foca este cunoscut  pentru modernismul  picturii sale, prin care încearcă să depăşească figurativul şi ne provoacă la o proprie interpretare. Mărturisesc, nu totdeauna am reuşit să-l înţeleg, dar m-a fascinat bogăţia cromatică şi expresivitatea formelor geometrice în contextul picturii, dialogul lui original cu Absolutul.
Ce binecuvântare pe Şcoala Nr. 8  Botosani să aibă la un loc aceste personalităţi artistice! Aşa gândesc acum, când privesc de afară cu profundă admiraţie şi cu regretul că atunci când eram în interior nu am manifestat-o mai mult. Consider că cei de acolo nu-şi dau seama că e un noroc să-i aibă colegi. Ar trebui să-i “exploateze” mai mult, căci statui li se vor ridica mai tarziu.

G.M.: Mircea Eliade spunea că  „citim ca să trecem examene (lectura studiu), ca să omorâm timpul (lectura de loisir) sau citim din profesiune (lectura informativă)”. Sesizaţi la elevi o criză a lecturii, o scădere a apetitului pentru carte?

E.O.: Lectura este un fenomen social şi psihologic supus schimbării, un process de comunicare de la autor la cititor. Acesta din urmă este implicat în actul lecturii cu întreaga sa cultură, cu mediul social în care trăieşte, cu dispoziţiile sale psihologice.
Problema este cum se formează cititorul, mai ales astăzi, când alte distracţii şi preocupări răpesc din timpul alocat altădată lecturii. Auzim tot mai des sintagma: ”copiii de azi nu mai citesc”, ei preferând tableta, televizorul etc. Din păcate, adaug eu, nici tinerii nu citesc mai nimic, deşi la capitolul patalamale stau bine, fiind absolvenţi de facultăţi şi chiar de masterate. Poate cărţile nu-i atrag pe copii pentru că nu le-a făcut nimeni cunoştinţă cu ele. Cititorul se formează de mic, prin puterea exemplului dat de părinţi şi prin strădania dascălilor. Cititul, ca orice deprindere, se învaţă treptat şi , până a deveni  plăcere, el se încadrează la capitolul ”trebuie”, ceea ce presupune o anumită constrângere, dirijare către valori. E de preferat un dascăl care ştie să prezinte lectura într-o lumină atrăgătoare, decât unul care mizează exclusiv pe interesul elevului, lăsându-i totala libertate de a citi la întâmplare sau deloc.
E clar că interesul pentru lectură este în declin şi că nu există soluţii miraculoase pentru stoparea lui, dar nu trebuie să dezarmăm.

G.M.:  Tot mai multe voci spun că în societatea de azi  „a murit bunul-simţ”. Vârsta şi experienţa ce vă „şoptesc”  despre acest „zvon”?

  E.O.: Bunul–simţ este o calitate umană care nu a fost niciodată împărţită în mod egal. Bunul-simţ îl ai sau nu-l ai. E o moştenire care nu ţine de erudiţie, de statutul social, ci de ” cei şapte ani de acasa”. Alexandru Paleologu spunea ca “bunul-simţ e contrariul prostiei, mai mult decât inteligenţa”.
              Astăzi, cand omul a pierdut măsura justă în toate, când se proclamă incultura ca ideal al democraţiei, când plagiatul nu mai este un delict, când se practică lichelismul de afirmare, se întelege că bunul-simţ se baricadează în zone cât mai retrase.

G.M.: Vă propun un discurs critic al programei pentru limba şi literatura română.
Programa actuală, spre exemplu,  şi-a găsit formula prin care formarea copilului să se realizeze în jurul unor idealuri limpezi ale umanismului?

E.O.: Programa şcolară e un ghid pe care fiecare dascăl îl foloseşte în activitatea sa didactică. Noua programă de limba si literatura română pune accent pe caracterul activ şi actual al limbii, pe conectarea ei la realitatea cotidiană. Teoria cedează în favoarea practicii, pentru că se acordă o mai mare atenţie formării de priceperi şi deprinderi şi nu transmiterii de informaţii. Noul model didactic e construit pe principiul a trei deprinderi fundamentale: a recepta, a utiliza şi a realiza / a produce.
Nimic greşit aş spune, dar, ca elevul să ajungă la stadiul de a produce, are nevoie de multă informaţie, de modele. Din dorinţa de ancorare la realitatea imediată se pierde, din păcate, raportarea la valorile perene, viziunea unitara, istorica asupra litaraturii (mă refer mai ales la liceu). Şi apoi, depinde cum este aplicată programa, căci ea este orientativă şi soarta orei de limba si litaratura română stă în mâinile profesorului: depinde de cultura lui, de pasiunea cu care lucrează, de textele alese, de scopul propus. Un profesor care ţinteşte doar examenele de evaluare naţională sau de bacalaureat reduce la absurd programa. Nu se mai studiază scriitorii si operele care nu sunt în programa de examene şi se lucrează demenţial la subiecte şablon, multe cu itemi pentru proşti. Se produce astfel o plafonare si o condamnare a elevilor cu gândire creatoare la o cultură de nivel scăzut.

G.M.: Mi-a plăcut foarte mult un citat, din cele multe celebre ale jurnalistului american Sydney Harris: „ Scopul educaţiei este să transforme oglinzile în ferestre”. Ca educator, aveţi un punct de vedere faţă de „metafora ferestrei”?

E.O.: Oglinda şi fereastra sunt metafore puternice ce au în comun verbul “a privi”, motive transcendentale cunoscute în literatura română, începand cu “Luceafarul” lui Eminescu. Metafora “ferestrei” ca spaţiu de comunicare a lăuntrului cu ceea ce se afla înafara lui sau a planului terestru cu cel cosmic, am întâlnit-o şi la Blaga şi la Arghezi: ”fereastra sufletului zăvorâtă bine se deschisese-n vânt” (“Morgenstimmung”). La Marin Sorescu în “Iona” există nostalgia ferestrei ca nevoie de libertate, căci fereastra este  unica posibilitate de ieşire dintr-un spaţiu închis.
Aplicată la domeniul educaţiei, metafora ferestrei sugerează speranţe, perspective, orizonturi noi. Ferestrele permit luminii exterioare să intre şi totodată oferă celor iluminaţi libertate. Oare nu acesta este scopul educaţiei? Dascalul trebuie să transforme oglinzile în ferestre, adică să renunţe la orgoliul de a-şi vedea propria imagine multiplicată în elevii săi, ci să le construiască acestora aripi, să le deschidă fereastra, lăsându-i să zboare.

G.M.: Există riscuri ale profesiei de dascăl?

E. O.: Orice profesiune presupune şi riscuri. Cine îşi alege astăzi să fie dascăl trebuie să ştie că nu va avea niciodată satisfacţii materiale, ci doar sufletesti. Eu mi-am iubit şi am slujit cu credinţă profesia, considerând mereu că nu aş fi fost în stare să fac altceva mai bine. Vin din timpurile când aceasta se alegea după modele, din vocaţie şi mai puţin din raţiuni financiare. Riscul cel mai dureros este acela de a nu putea, oricât te-ai strădui, să le cureţi şi să le deschizi  tuturor copiilor ferestrele sufletelor.

G.M.:  Aţi spus că veniţi din timpurile când profesiunea se alegea după modele. Care sunt modelele care i-au marcat devenirea Elenei Onişoru?

E.O.: Stăruinţa mamei (adevărată intuiţie) de a mă face dascăl, şi nu inginer cum voiam iniţial, s-a concretizat în admiterea mea la Institutul Pedagogic Suceava, dar în alegerea facultăţii a contat modelul profesorului de română din clasa a XII- a,  Vasile Sburlea, tânăr absolvent, tobă de carte.      Întâlnirea, la facultate, cu profesorul Mihail Iordache a fost o revelaţie, cu atât mai mult cu cât, pe lângă cursurile ţinute impecabil, am avut privilegiul cu grupa mea nr.1 să ne întâlnim la seminarii, prilej de dezbateri, de analize pe text, de ucenicie în descifrarea metaforei. Păcat că moartea l-a răpit fără a-i permite să-şi desăvârşeasca opera. Memoria lui e vie în mediul cultural sucevean, nu numai datorită profesorului universitar dr. Mircea A. Diaconu (fostul său student), ci şi în numele Cenaclului Literar al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, sau Concursului naţional de interpretare critică şi jurnalism.
O altă fericită întâlnire am avut-o cu profesorul dr. Corneliu Dimitriu de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, de astă dată în domeniul limbii, mai precis al gramaticii (predilect mie), dumnealui fiindu-mi şi coordonatorul lucrării de gradul întâi. Îi sunt recunoscătoare pentru îndrumarile date, pentru aprecierile făcute, pentru că mi-a dat încrederea ăa stăpânesc meandrele limbii si geometria construcţiilor sintactice.
Deci suntem, până la urmă, rezultatul întâlnirilor din viaţă, deloc întâmplătoare.