Intervalul februarie – martie a început de un timp să abandoneze mirajul zăpezilor şi să ne poarte mai mult cu gândul spre EA, femeia. Abia ieşiţi din spiritul Anului Nou, obosiţi de „libertatea lunii decembrie”, aerul se încarcă în toată infinitatea sa de mirosuri fine de parfum feminin, contribuind la revigorarea altor tipuri de interese bărbăteşti.
Abandonând preocupările pentru „…purificare, alungare a spiritelor malefice, expulzarea răului (recte distrugerea timpului trecut), stingerea şi reaprinderea focului (introducerea haosului şi a ordinii cosmice), rituri de întâmpinare ospitalieră a morţilor (anularea limitelor prin coincidentia oppositorum), confruntări agonale (înfruntarea mitică Haos -Cosmos), excese şi chiar orgii (abolirea definitivă a trecutului)”, dacă e să le luăm în ordinea pusă de Dumitru Lavric, ne „deplasăm” neliniştile pentru a omagia sentimentul iubirii. Într-un cuvânt, februarie – martie este partea din calendar care ne invită la alte tipuri de trăiri spirituale.

Nicolae Breban pune primul semn al dumnezeirii în relaţia dintre bărbat şi femeie ca un mister al tensiunii: „…ea este ca mine, dar este mereu altcineva, ea este eu, dar un eu pe care nu-l cunosc, pentru că este tot timpul altceva, fiind tot timpul eu însumi”. Tocmai această dedublare în intensitate creează o tensiune enormă şi ne e dat nouă, oamenilor, să începem anul sub aura acestui semn. Cu siguranţă că numai dominat de câmpul aureolat de primul semn al dumnezeirii, Mircea Cărtărescu a scris „De ce iubim femeile”, explicând: 1. „întreaga lume există pentru a ajunge la o femeie frumoasă; 2. „pentru că din ele am ieşit şi-n ele ne întoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor”. Orice moment de contemplare a unei femei va fi dominat de permanenta dilemă: EXTERIORITATEA sau INTERIORITATEA?
Problematica interiorităţii e pusă încă din „Divina Comedie”, iar pentru a reda povestea reală a lui Dante şi a Beatricei, vom apela la Ioana Pârvulescu (vezi „România literară” nr. 50 din 2001): „Dante s-a îndrăgostit de Beatrice la 9 ani, când invitat împreună cu tatăl său în casa lui Folco Portinari, o vede pe Bice. Ea avea, spune Dante însuşi în „Vita Nuova”, 8 ani şi 4 luni. Aceasta a fost adevărata şi singura mare dragoste a vieţii lui Dante, nefericită, pentru că Beatrice moare în 1920, la numai 24 de ani”. Dipolul OCHI – IUBIRE e predominant în „citirea” interiorităţii, însă, ca prim ajutor în realizarea dumnezeirii, îl întâlnim în momentul în care „drumul către Empireu şi către Dumnezeu este făcut de Dante ochi în ochi cu iubirea vieţii lui, altfel spus drumul către Dumnezeu e iubire. Ochii Beatricei sunt cei care-l conduc şi-l ţin pe Dante în Paradis. Metafora ochilor aici e aceea că îl ajută pe Dante să aibă revelaţia să-şi deschidă privirea INTERIOARĂ” (Ioana Pârvulescu, „Rom. Lit.” Nr. 50 din 2001). Ar fi interesant de cercetat vorbele care au devenit postulat posibil pentru o eventuală explicaţie: „Ochii care nu se văd se uită”.
Interioritatea ca esenţă a relaţiei dintre bărbat şi femeie a început să nu mai fie primordială. Omul de azi, omul recent, prizonier al văzului exterior, desfiinţează femeia prin iconizare (în sensul în care Michael Tournier defineşte iconizarea ca fiind distrugerea unui personaj sau a unui peisaj prin imagini). De aceea, cartea lui H.-R. Patapievici, „Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante” (Humanitas, 2004), este un adevărat avertisment: „Luaţi aminte! – de când trăim doar cu văzutele, ochii Beatricei s-au închis. De care ochi ne vom mai putea agăţa privirea? În ce privire ne vom mai putea ancora?”
Poeta Mirela Roznoveanu vorbea despre frumuseţea sa ca despre o mare neşansă: ,,Ca într-un adevărat roman grec antic, a doua mea neşansă a fost frumuseţea, pe care am considerat-o un stigmat, care m-a vulnerabilizat, într-un sens chiar victimizat. Pentru scriitorul român, o femeie inteligentă şi frumoasă nu poate fi nici profundă şi nici talentată. Evident, în România, literatura aparţine, teritorial, bărbaţilor. Care sunt alergici la intruziunile femeilor. Ca să mă afirm, am muncit enorm, dar am observat că între o mediocritate masculină şi o femeie talentată, va fi comentat, preferat, primul”. Atunci, ne mai putem mira că în topul primilor 30 de prozatori români ai secolului XX, alcătuit cu câţiva ani în urmă, se găseşte o singură femeie: Hortensia Papadat-Bengescu? Mai interesează pe cineva să descopere „enigma” Otiliei? Câţi bărbaţi sunt interesaţi de „ALS-OB”-ul Graziei Dima? A avut dreptate Octavian Paler când a postulat că „transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greşeală a culturii greceşti”?
În altă ordine de idei, să ne amintim cum George Astaloş ne recomanda ce să luăm de la fiecare. De la Cervantes, spre exemplu, ne recomanda „facultatea de a evada din realitatea imediată”, conducându-ne astfel, destul de degajat, pe o autostradă care la un moment dat se înfundă în „complexul lui Don Quijote”. Care bărbaţi de azi, asemenea lui Don Quijote, se mai opresc în faţa „ramei unui DINCOLO fundamental”? Laura Pamfil (vezi „România literară” nr. 35 din 1999) crede că Don Quijote de la Mancha rosteşte o frază care îl închide pentru totdeauna între graniţele fantasmatice ale reprezentării: „Primeşte, doamnă, mâna aceasta, sau mai bine zis, pe călăul acesta al răufăcătorilor de pe faţa întregului pământ!”.
Ilinca Bernea („Agenda culturală”, octombrie, 2007) crede că problema raportului interioritate / exterioritate se regăseşte explicată foarte exact în teatrul existenţialist occidental unde, la nivel de metaforă, „Lumea interioară e viaţa, lumea exterioară e moartea”. Aplicând paradigma teatrului japonez în general, iar în particular teatrului lui Mishima, continuă Ilinca Bernea: „Iubitul gheişei, aşa cum i se arată în lumina dorinţei şi a aşteptării, e viu, însă atunci când apare în carne şi oase devine un bărbat oarecare, nu mai e acelaşi. Împlinirea unei aspiraţii în realitatea cotidiană înseamnă consumarea şi aneantizarea ei. Nici o ofrandă a exteriorităţii nu poate rivaliza cu edenul visat, nu îl poate substitui. Nu există împlinire şi salvare reală în lume, nu există iubire între oameni ci doar în adâncul inimilor…”.
S-au încercat multe clasificări ale femeilor. Cea făcută de Pavel Şuşară mi s-a părut cea mai aproape de realitate, e drept, fiindcă a fost făcută în acord cu stilul vremii şi pornind din ochiul unui iubitor de pictură. S-ar identifica tipul de femeie SOLITARĂ, ,,apăsată de vagi melancolii”, cea MULTIPLICATĂ, „care îşi caută febril o identitate”, femeia ASTRALĂ, „cu chip rece şi animată subtil de nostalgia cuplului” ori extremele, femeia ANGELICĂ sau DEMONICĂ, „aspirante unice către absolutul feminin”. Cea mai generală tipologie o deducem din filozofia lui H.-R. Patapievici pornind de la premiza că trebuie să acopere un interval de timp cât mai mare, astfel că trei tipuri de femei ar fi: TRADIŢIONALĂ, MODERNĂ şi RECENTĂ (POSTMODERNĂ). Un experiment chinuitor s-ar putea realiza. Ocupând timp de patru ore o bancă pe Pietonalul Unirii, încearcă să faci o clasificare de tip Şuşară sau chiar de tip Patapievici. E greu de realizat, mi-a spus un psiholog, pentru că trebuie lucrat în echipă, apoi nici aşa n-ar fi relevantă, pentru că de pe bancă am contabiliza doar exterioritatea. Pentru un stilist, gen Dârţă, ar fi foarte uşor, pe el neinteresându-l interioritatea. Femeia tradiţională, cea care primeşte scrisori de la iubitul încă nevăzut arde în interiorul ei întreţinând misterul vieţii însă, în multe cazuri, întâlnirile ulterioare, ucid tot. Femeia modernă a renunţat la scrisori agăţându-se de telefon. Până aici „motivul gheişei” impus de Mishima se verifică. Pentru tipul feminin recent (postmodern) orice presupunere mai liniştită ne scapă de sub control fiindcă femeia postmodernă seamănă mult cu bărbatul, vrea să pară tare şi independentă, nu are nevoie de compătimirea nimănui, legăturile durabile îi par anormale, sentimentele sunt fugare şi alunecoase.
Revenind la intervalul februarie – martie, pe cât e de benefic pentru femei, pe atât e de stresant pentru bărbaţi. Psihologii l-au numit „triunghiul morţii pentru bărbaţi”, iar preoţii au dat buzna să aprobe sintagma în unanimitate. Părintele Mihai Valica afirma: „Triunghiul morţii începe cu sărbătoarea Sfântului Valentin, o zi în care „bărbaţii adevăraţi” ar trebui să intre în febra cumpărăturilor. După două săptămâni de refacere, bărbatul va da piept cu cea de-a doua şi a treia încercare: 1 martie, mărţişorul, şi 8 martie, care reiau toată procedura Valentine`s Day de la început”.
Cercetări de specialitate au concluzionat că bărbaţii recenţi nu mai pot suporta trei evenimente succesive, astfel că devin repede misogini. La toate acestea mai contribuie şi „personalitatea” femeii postmoderne pe care o prezentăm prin caracterizarea făcută de Codrin Liviu Cuţitaru dintr-o perspectivă semantică gestuală: „Femeia postmodernă, „Eva” prezentului, este un clişeu, o marotă a societăţii de consum. Ea învaţă să facă zilnic cumpărături, să gătească fantezist, să se îmbrace colorat, sa facă sex aproape tot timpul (inclusiv în public pentru a condimenta viaţa iubitului sau soţului), să-şi pună în valoare nurii…”.
H.-R. Patapievici în „Omul recent”: „Omul modern şi-a luat ca model arhetipal insurgenţa lui Prometeu împotriva zeilor, văzuţi ca depozitari egoişti ai cunoaşterii şi ai secretelor civilizaţiei. Prometeu era un Titan răzvrătit împotriva distribuţiei tradiţionale a cunoaşterii şi a puterii, obsedat de problema justiţiei sociale (oarecum în felul lui Rawls), şi de relaţia dintre cunoaştere şi putere (cam în felul lui Foucault). Pedagogia sa: adevăratul om are datoria să ia ştiinţa de la cei care o au pentru a o dărui celor care nu o au”. Parafrazând, femeia modernă se regăseşte în zona gri dată de spaţiul comun dintre interioritate şi exterioritate, exact spaţiul dominat de spiritul prometeic. Continuă H.-R. Patapievici: „Omul recent stă sub semnul lui Proteu, zeu patronal al prefacerii neîncetate a materiei, o divinitate mutantă, care-şi schimbă înfăţişarea ori de câte ori cineva caută să îl prindă; celui care reuşeşte să o facă, Proteu este ţinut, prin natura sa, să îi divulge viitorul. Adică, lucru subtil, surprinderea lui Proteu prinde chipul a ceea ce nu este încă: fixează viitorul, prin revelarea acelui tip de fiinţă care se derobează continuu oricărei determinări stabile. Fireşte, este vorba de timp. De aceea natura lui Proteu este de a nu avea nici una, pentru cine îl caută; şi de a avea una de cunoaştere a viitorului, pentru cel care îl găseşte. Aşa şi cu omul recent..”. Aşa şi cu femeia recentă (postmodernă), concluzionăm noi, punând accent pe exterioritate, cade în „abisul finitudinii” (Hedegger).

Georgică Manole