Primit pentru publicare: 19 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 20 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Scena, oamenii ei, readuc în actualitate autorul şi POVESTEA STELEI FĂRĂ NUME

70  de ani de la primul spectacol, 71 de ani azi 20 mai de la moartea lui Mihail Sebastian

• Fiecare om cu Steaua lui –

       După 70 de ani de la primul spectacol, sâmbătă 16 aprilie 2016, la Ateneul Tătăraşi –Iaşi, cu Bogdan Matei în rolul lui Marin Miroiu, profesorul, Cezara Fantu – Mona, Grig- Genovel Alexa, pe un text plin de poezie, aparţinând unor ani în care bărbaţii mai purtau pălărie iar doamnele ştiau să fie elegante şi decente, reprezentarea a actualizat amintirile…

    … Marin Miroiu, un profesor de matematică şi cosmografie dintr-un oraş de provincie, descoperă o stea. Acesta cumpără de la Bucureşti o carte foarte veche şi destul de scumpă, pe care o predă poştei să i-o aducă acasă trenul, totodată un atlas ceresc care să-i certifice că el este cel care a descoperit steaua şi nimeni altul înaintea sa.

                Chiar în aceeaşi după amiază, profesorul merge la gara de domiciliu să ridice mult aşteptata carte, cumpărată! În aceeaşi seară şi din acelaşi tren coboară în gara cea mică şi afumată – fără voia ei – o necunoscută, fără bilet de tren. Profesorul o vede şi i se oferă să o ajute, propunându-i, deşi timid,  să înopteze în casa lui până a doua zi, – zi de leafă pentru el, când ar fi putut să-i ofere banii necesari pentru a cumpăra biletul necesar întoarcerii cu trenul la Bucureşti.

                Necunoscuta acceptă şi cei doi, ca într-o adevărată poveste, se îndrăgostesc şi petrec împreună noaptea cea de pomină…

                A doua zi, de dimineaţă,  la uşa profesorului bate cineva, un bărbat bine, deosebit de elegant. Este Grig, iubitul bogat al Monei, pentru care sosise aceasta… Cerută de soţie de către Marin, profesorul, Monica, fata fără biletul de tren, face o alegere care va schimba destinul protagoniştilor…

                Înainte ca deznodământul poveştii să-l descopere fiecare de pe scaunul de spectator al piesei de teatru realizată de Mihail Sebastian – STEAUA FĂRĂ NUME –  scrisă într-o perioadă extrem de dificilă, o comedie romantică, totuşi, plină de emoţii, de sensibilităţi, de lirism tineresc, care, fără pauze, durează aproape trei ore, literar vorbind, să-l ascultăm pe autor sau pe  literaţi confesându-se.

                Mihail Sebastian povestea că ideea piesei i-a venit în iarna anului 1942/43, când, ca evreu a fost obligat să lucreze la halta Griviţa, într-o  iarnă  grea, cu foarte multă zăpadă. În fiecare zi lucra 12 ore, de la ora 6 dimineaţa şi până seara la 6, timp în care trebuia să fie prezent la detaşamentul de muncă, la curăţatul zăpezii. Muncind i-a venit şi ideea piesei, pe care nu spera să o vadă jucată. Nu spera la aşa ceva, pentru că atunci evreilor le era interzis să facă teatru, să apară numele lor pe afişe. „Am rămas azi cu 200 lei de buzunar”, notează el în „Jurnal”. Se gândea să vorbească cu Nicuşor(Nicu Kanner) sau cu Sică Alexandrescu, să scrie piesa împreună cu ei, ori, pur şi simplu, să le vândă ideea, iar cu banii care i-ar fi câştigat, putea să-şi plătească datoriile acumulate, mai ales taxele la care îl obligau legile Statului. Neplata acestor taxe însemna deportatea datornicului.

                Sebastian concepuse proiectul pentru trupa Alhambra, rolurile le vedea scrise pentru Nora Piacentini şi Radu Beligan care erau membri ai trupei, Nora şi cu Mircea Septilici formau  atunci pe scenă şi în afara ei un cuplu care se bucura de mare succes.  Cei doi locuiau în vecinătatea lui Sebastian, pe strada Antim, Sebastian la nr. 45 şi ei la nr. 54. Septilici ştia deja subiectul piesei. I-l spusese Sebastian.  „Scrie piesa şi te jucăm”, i-au spus cei doi în seară de 14 ianuarie 1943, mai ales că vecinul lor era un autor cunoscut, i se jucaseră şi alte  piese cu succes, „Jocul de-a vacanţa”, de exemplu.

Un timp Sebastian a lăsat ideea în nelucrare. Scrie la Insula, citeşte, citeşte pe Balzac, umblă prin Bucureşti în căutare de bani. „Sunt încolţit de mizerie”, notează în Jurnal. Urmăreşte atent ce se petrece  pe teatrele de război, în Rusia, în nordul Africii, conferinţa de la Casablanca. Citeşte „Prinde and Prejudice”, Jane Austen. Apoi abandonează scrierea „Insulei” capturat de „URSA MARE” cum se numeşte deocamdată  „STEAUA FĂRĂ NUME”. E îngrijorat de soarta lui de evreu. La 4 martie apare o nouă lege antisemită (notează în Jurnal). Nu-şi găseşte locul în acest Bucureşti ostil şi nesigur, scrie Stelian Tănase.  „Sunt aşa de bătrân, aşa de letargic, aşa de scârbit, încât jocul ăsta, la care cândva luam parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine” (Jurnal, p. 509).

„Tragismul războiului, holocaustul, incertitudinile vieţii de zi cu zi l-au adus în starea asta. Refugiul lui este scrisul. Scrie de toate. Lucrează  la negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce”, subliniază Tănase!

Ca să se liniştească, să se adune, face ce face, şi omul cu ideile-n lucru pleacă în judeţul Mehedinţi, la Corcova, la moşia unui prieten, Anton Bibescu, moment despre care scrie-n Jurnal „am petrecut 9 zile de vacanţă fericită”. Prietenul, cunoscându-i şi înţelegându-i proiectul îl îndeamnă să şi-l perfecţioneze, să-l facă piesă de teatru mai repede, singurătatea de aici îi prieşte şi este tentat să încerce cu ea chiar şi în străinătate, la Londra, să se joace mai întâi acolo…

Revine acasă la el, în Bucureşti, îşi reia vechile preocupări, muncile obligatorii, traducerile, stilizarea textelor, cele pentru teatrul unde lucra Sică Alexandrescu, mai ales. Preocupările îi devin tot mai diversificate, îngrijorătoare, mersul războiului,i-ar fi âştigat, putea să-şi plătească atmosfera politică, supravieţuirea, a lui şi a celor din jur. Veştile nu-s bune. Goebbels ameninţă la radio, când este informat că Wilhelm Filderman, şeful comunităţii evreieşti, este deportat, scrie în Jurnal: „Trăim fiecare singurătatea noastră, ca în nişte celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zâmbete – asta e tot”,p.515.

…”Lucrez între 5 şi 8 ore la traducerea din Jane Austen…, notează referindu-se la „Prinde and Prejudice”, care-l ţine departe de piesa-proiect. Aş fi vrut să pot da manuscrisul la sfârşitul lunii, pentru ca astfel să am cu ce plăti chiria. Ce mă voi face nu ştiu. Rămân din nou fără bani. De unde să găsesc cei 100.000 care mi-ar permite să trec acest nou hop? E de mirare că trăim încă – dar sunt prea obosit şi pentru a mă mai mira”, scrie în iunie la pagina 517.

Face pauză cu tradusul. Stilizează „Paharul cu apă” de Eugen Scribe, pentru Sică Alexandrescu. Primeşte o nouă invitaţie la Corcova de la Anton Bibescu. Este luna iulie. Sebastian este preocupat de soarta războiului, are loc marea bătălie de la Kursk. Nemţii şi italienii sunt înfrânţi în Nordul Africii. Anglo-americanii debarcă în Sicilia. La 26 iulie demisionează Mussolini. După trei zile, Sebastian pleacă la Corcova, de unde va reveni la Bucureşti după 37 de zile, timp suficient ca unul ca el, harnic şi stăruitor,să scrie primele două acte ale piesei care, citite gazdelor, soţii Bibescu, plac.

Sosit în Bucureşti la 3 septembrie 1943, primeşte vestea capitulării Italiei. Nu are liniştea necesară pentru a-şi continua piesa. Scrie în Jurnal: „Ce îmi lipseşte este o casă. Prea mult timp pierdut, prea multă dezordine. Mă obosesc inutil cu lucruri stupide… Probabil că dacă aş avea o casă a mea, aş duce o viaţă mai ordonată…”

Frământat de aceleaşi gânduri negre iarăşi notează: „Sunt mereu îngrijorat de soarta noastră. Mă tem de un act de autoritate german, care să restabilească scurt moralul politic în întreg Sud-Estul prea şovăitor, prea impresionat. Un pogrom rapid e încă în posibilităţile situaţiei”, p. 526, şi în următoarea, 527 – „Nu încerc să pun ordine în „iudaismul” meu. Am fost seara la templu…”;  „Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dar dincolo de toate astea e umbra dezastrelor care încă pot veni”, p.532.

Viaţa mai relaxată readuce în atenţie STEAUA FĂRĂ NUME. Este meritul Norei Piacentini. În seara de 13 decembrie 1943, ea împreună cu Mircea Septilici, întorşi de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian. Acesta scoate dintr-un sertar rodul muncii de la Corcova, citesc cele două acte, le comentează îndelung şi autorul consemnează succesul în Jurnalul său: „Piesa place.Efect fulgerător.Mare entuziasm”,p. 536.

Impedimente destule. Cum să fie montată? Sebastian era evreu. Legile rasiale – în vigoare. Sebastian era dispus să o ofere oricui ar fi putut să o valorifice, să confirme opera. Avea mare nevoie de bani. Acoperirea numelui de evreu cu un altul era infracţiune. Se pedepsea. Nicu Vlădoianu, patronul sălii Alhambra, care ştia amănuntele, îi găzduia. Regizorul Soare Z. Soare accepta şi el să fie regizorul textului, chemat la colaborare de Nora. Singurii membrii ai trupei care nu cunoşteau adevăratul nume al autorului erau Marcel Anghelescu şi Radu Beligan. Regia colectivă a conspiratorilor „conturează scenariul acoperirii autorului”, cum se exprimă Stelian Tănase într-un comentariu al său, alegând ca autor al piesei un nume literar dar fictiv, Victor Mincu. Şi odată cu numele autorului textului, este hotărât şi schimbarea titlului din „Ursa Mare”, în altul mai comercial „STEAUA FĂRĂ NUME”. Piesa este citită în distribuţie, fără ca autorul să fie de faţă. El îi aştepta pe conspiratori cu rezultatul într-o cafenea din apropiere. „Actorii sunt entuziasmaţi. Piesa este o capodoperă!”, i-a confirmat la telefon regizorul Soare Z. Soare.

Până  la 21decembrie este scris şi actul III al piesei. “Terminat azi actul III de la Ursa Mare. L-am scris repede, de vineri noaptea până azi, marţi, grăbit, puţin mecanic, aproape fără răgazul de a reciti. Azi noapte dopat cu cafea neagră am lucrat până la 4 dimineaţa”, menţiona în “Jurnal” Sebastian.

Intrată în repetiţii, în lipsa autorului, toată lumea se întreba cine era acest Victor Mincu? Soare Z. Soare explica celor care voiau să-l asculte – el avea acum răspunderea spectacolului – că acest autor este un debutant din Galaţi care i-ar fi fost chiar profesor. Cât priveşte Sebastian, acesta a spus într-un interviu din toamna 1944 pentru revista Cortina: „Personajul astfel inventat avea să devină pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cât l-am utât pe acest Victor Mincu! “

Pe măsură ce se apropia premiera, tot mai mulţi erau cei care doreau să-l cunoască pe autor ca persoană fizică, nu numai jurnalişti dar şi actorii. Cel mai insistent era Radu Beligan, mai ales pentru că el juca rolul profesorului Miroiu şi ar fi vrut să discute cu autorul despre personaj. S-a scris şi că, atât de insistent era, într-un turneu, când trupa s-a oprit la Galaţi,maestrul de astăzi a ţinut foarte mult să se vadă cu acest Victor Mincu, pe care îl interpreta. L-a căutat şi pe la Liceele din oraş, pe la poliţie…

Cu două săptămâni înaintea premierei, în presă a apărul un articol semnat de Mircea Ştefănescu, şi el dramaturg, care citind piesa,în manuscris,primit de la cineva din personalul teatrului, saluta cordial pe tânărul debutant Victor Mincu, ca pe un autor de mare perspectivă a teatrului românesc! Şi alte articole în presă vorbeau despre valoarea debutantului căruia i se aştepta premiera la 1 martie, la Alhambra, fără a i se  fi văzut faţa.

„De la bănuială la insinuare, de la insinuare la delaţiune, calea nu e lungă. În pagina teatrală a unui cotidian politic, astăzi dispărut, cineva cerea Direcţiei Generale a Teatrelor să facă lumină în această gravă chestie…”, îşi amintea Sebastian în acelaşi interviu din toamna 1944, despre care am amintit. „Cine este autorul piesei Steaua fără nume? Nu e un debutant, nu e Victor Mincu. Noi îl cunoaştem foarte bine… Este Mihail… Sadoveanu!”, se scria în reportajul pe trei coloane.

Apropierea numelor lui Mihail Sebastian de Mihail Sadoveanu, era voită, susţine Stelian Tănase, şi explică împrejurarea. Articolul fusese scris de N. Carandino care îl cunoştea pe autor, era prietenul lui Sebastian şi nu voia să-i dezvăluie numele pentru a evita tocmai…consecinţele.

Soluţia salvatoare a fost găsită. În ultima clipă, un avocat Ştefan Enescu, soţul actriţei Aglae Metaxa, din acelaşi bloc cu Piacentini şi Septilici, a aceptat, de ochii şi urechile opiniei publice, dar  şi să păcălească autorităţile, să fie „autorul piesei” care îşi aştepta premiera. Pentru aceasta a fost nevoie, ca în cele câteva zile rămase, pentru  a nu mai exista „adevărul ca probă”, a fost ars manuscrisul lui Sebastian, iar avocatul Enescu a copiat de mână toată piesa, pentru a face el proba că este „autorul”.

Aşa, Soare Z. Soare, regizorul, însoţit de Ştefan Enescu, alias Victor Mincu, şi Nicu Vlădoianu, au prezentat la Direcţia teatrelor Dosarul cu documentele cerute, convingându-i că avocatul Enescu este autorul piesei Steaua fără nume.

Explicaţia gestului: avocatul Enescu, de aceeaşi meserie cu Sebastian, era şi el un mare iubitor de cultură, fusese şi colegi la liceul Nicolae Bălcescu din Brăila, publica în presa literară, şi ca vecin cu Septilici îi acceptase propunerea.

Premiera, după atâtea emoţii, a fost prezentată în seara de 1 marte 1944 pe scena Teatrului Alhambra în distribuţia şi ordinea intrării în scenă a lui Marcel Anghelescu în rolul şefului de gară; I. Şerbănescu – un ţăran; Radu Beligan – profesorul; C. Iordănescu – Ichim; Nora Piancentini – d-ra Cucu; Nineta Gusti – o elevă; N. Tomazoglu – Pascu; G. Basmagian – conductorul; Maria Mohor – Necunoscuta; V. Brezianu – Udrea; Mircea Septilici- Grig.
Director de scenă – Soare Z. Soare.
Decoruri – Mircea Septilici.

Un spectacol în care comedia se împleteşte cu drama, recomandat cu căldură tuturor iubitorilor de cultură.

Emoţiile nu s-au încheiat odată cu consumarea premierei. La câteva zile după ea, Neagu Rădulescu a publicat mai multe caricaturi ale actorilor şi o anagramă, întrebându-se iarăşi, „cine este autorul piesei”. Literele anagramei dădeau răspunsul: ”Mihail Sebastian”. La exact cinci zile după premieră a apărut un articol în „Universul”, semnat V. Mardare, cu titlul: „Camuflaj în teatru”, în care spectacolul era atacat şi din nou se punea aceeaşi problemă, „cine este adevăratul autor al piesei jucate”.

Fără a fi intimidat de virulenţa atacului, avocatul Ştefan Enescu obţine un drept de replică care apare a doua zi în „Universul”, susţinând curajos că el este autorul piesei „Steaua fără nume”, moment după care campania de presă se opreşte aici.

Piesa s-a tot jucat, a pus-o în scenă şi Sică Alexandrescu la 16 august 1944 cu trupa Comedia, cu mare succes, cum se întâmplă şi astăzi, în Tătăraşi-Iaşi,în aprilie 2016, cum s-a mai spus, numai decorurile şi spectatorii diferă. Atunci foiau locomotivele, peroanele erau înţesate de lume, acum e calm, trenurile sosesc  rar, rar, cele de marfă au şi mai dispărut, cei care le încărcau sunt plecaţi peste hotare, să trimită mâncare acasă copiilor, părinţilor şi bunicilor dacă mai sunt.

Spectatorii la teatru? După plecarea fetei, a Necunoscutei, a Monei din decorul creat, totul revine la normal, doar pe cer rămâne şi azi o Constelaţie, ce-i poartă încă numele – Mona- şi Sebastian – Mihail Sebastian, acolo unde se află se bucură…

Fiecare cu Steaua lui. Istoricul literar, care se ocupă de implicaţiile conspiratorilor despre care am relatat, spune  că aceştia au avut destinul lor, care mai de care mai tragic. Soare Z. Soare a murit la 24 august la podul Băneasa ucis de un glonţ poate nu din întâmplare tras asupra lui de o patrulă militară, oarecare. Nora Piacentini s-a sinucis în 1946. Mircea Septilici,ajuns în 1950, intră la închisoare, condamnat pentru delicte politice, iar în anii 70 reuşeşte să emigreze şi… moare departe de ţara în care îşi construise Steaua cea mare… Nicu Vlădoianu, rămas acasă, s-a sinucis în 1948 în urma unei drame sentimentale ori pentru că intrase în falimant după un turneu în Egipt, că atunci, imediat după război, falimentul nu aducea beneficii ca acum, după 1989, cum reuşesc parlamentarii noştri să şlefuiască legile peste noapte şi în perspectiva cauzei lor.

Cât priveşte Mihail Sebastian, acesta, autorul de drept la Steaua fără nume – Mona, Mona Mohor, soţia lui Victor Ion Popa – nu cred că dintr-o întâmplare, la 20 mai 1945 – iată, chiar azi,71 de ani, a fost călcat de un camion care mergea la Hale, undeva pe lângă biserica Nicolae Vlădica. A fost un accident sau un asasinat? se întreabă presa şi astăzi. Poate pentru că îl cunoştea pe Lucreţiu Pătrăşcanu cu care, ca prieteni, lucrau împreună la România Liberă şi s-a retras din redacţie  la sfârşitul lunii septembrie 1944, când în locul lui a venit Grigore Preoteasa, omul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, Pătrăşcanu era în disgraţia la amândoi, inclusiv a Anei Pauker, şefa comunişilor români în URSS.