Primit pentru publicare: 15 iun.2016
Publicat: 24 nov. 2016
Editor: Ion ISTRATE

„Nunta Românească din Străbuni”

Cuvânt înainte,
de prof. Gheorghe Maxim

Mă simt onorat şi mulţumit că am fost invitat de colegul meu de la Pomârla, să scriu o prefaţă la ultima sa carte.

El îi zice ultima, dar dacă mai poate trăi încă vreo câţiva ani, va mai putea scrie şi încă alte cărţi, căci îi merge condeiul, chiar dacă a trecut la 94 de ani de viaţă. Am citit titlurile cărţilor tipărite de Ilie Pascal până acum, dar nu am găsit nici una să facă parte din dramaturgie, cum este aceasta: „Nunta Românească din Străbuni”. L-am întrebat de ce i-a data prim cap să scrie acest Spectacol pentru toate vârstele, pentru toate timpurile, pentru toate vremurile; Ilie Pascal mi-a spus că până acum am scris 30 de cărţi, dar nu s-a gândit că poate fi şi dramaturg. La sugestia primarului din Mitoc, Vasile Capotă, s-a
apucat şi a scris această carte pentru a lăsa urmaşilor viaţa valoroasă, viaţă frumoasă, viaţa încântătoare a poporului român, apreciată în lumea întreagă.

Ce e drept, e drept, căci folclor frumos ca la noi, nu există în lumea întreagă.Şi cât de frumos ar fi ca oamenii cu sfulet de român să ia în seamă acest spectacol nemaipomenit de interesant.

Ţi se umple inima de bucurie şi satisfacţie atunci când trăieşti clipe româneşti din străbuni.Spectacolul e bun şi pentru sat, dar şi pentru oraş.Pretutindeni trăiesc români, care se bucură de viaţa lor frumoasă.

Felicit pe această cale pe colegul meu Ilie Pascal şi-i doresc în continuare succes şi voie bună, sănătate, gânduri frumoase şi să mai scrie încă multe cărţi, căci până la CENTENAR mai are câţiva ani.

Şi acum, la această prefaţă, vreau să scriu câteva amintiri din tinereţe, ce le-am trăit împreună cu Ilie Pascal.

La Pomârla, eu am stat în gazdă la Vasile Macovei, iar Pascal a stat în gazdă la Mihai Striblea şi un an la doamna Maria Gheorghiesca.

Fiind colegi mergeam împreună prin sat la cireşe, vişine, pere, mere. Satul avea pomi mulţi şi cu multe roade.La struguri, mergeam în sătişorul vecin Holboca. Avea doar 50 de case.

Dintre colegi, ne-am adus aminte de: Victor Airimiţoaiei, Emil Baciu din Mileanca, Vasile Grigorşcuţă, Gheorghe Rusu, Mihai Pistol, fraele meu Ion Maxim. Dintre cadrele didactice ne-am adus aminte de Puşcaşu şi Romandaşu – foşti directori, iar dintre profesori reţinem pe Vasile Calistru, Laurr Gârbu, Nicolae Musteaţă, Elena Musteaţă şi Anatol Crăciun.

Dintre fete cu care vorbeam în Pomârla, ne-am amintit de Didina Gherghiescu – fata gazdei, Veronica şi Ileana Striblea – surori, tot fetele gazdelor.Ne plăcea muzica şi de aceea ne-am cumpărat instrumente muzicale şi ne distram.

Mergeam şi la baluri prin satele vecine: Vârnav, Dorohoi, Buhai, Ibăneşti.

Dintre cântecele ce ne plăceau şi le cântam, ne amintim de: Am un leu şi vreau să-l beu, Trandafir de pe cetate, Ciuleandra, Sârba, Coasa, Chipăruşul, Jos în vale la fântână.

Zile frumoase ce le reţinem, căci ne făceau plăcere şi le trăiam din plin. Ziua de hramul Bisericii, Ziua Eroilor, 22 Ianuarie – comemorarea morţii patronului liceului Anastasie Başota, 24 Ianuarie, 10 Mai – Ziua Naţională a României, de atunci.

De Pomârla ne mai aducem aminte, că atunci era un sat mare, dar cu oameni săraci, toţi lucrători pe pământul lui Anastasie Başota, dar patronul acesta a făcut un lucru bun pentru satul Pomârla: toţi copiii de la 7 ani în sus, erau întreţinuţi cu hrană şi învăţătură până terminau liceul.Cei care aveau putere urmau şi facultatea. Mulţi oameni pregătiţi şi buni au ieşit din satul Pomârla.

Pomârla era un sat mare, aşezat pe 5 dealuri cu păduri şi câmpii întinse. Primăvara abea aşteptam să mergem la pădure după fragi şi după mure, după cele mai frumoase lăcrămioare din lume. După cei mai frumoşi ghiocei, ce-i scoteam din zăpadă pe 1 Martie. Mare bucurie era în şcoală când aduceam aceste flori.

Satul era încărcat cu pomi în fiecare curte  şi pe marginea drumurilor: tei, nuci, stejari, frasini, duzi, cireşi.

Şi era foarte frumos la Pomârla, cu toate greutăţile şi neajunsurile, nu era televizor, nu prea erau radiouri, dar veselia o făceam noi. La liceu se organizau 5-6 spectacole pe an, cu muzică, dansuri populare, teatru.

Şi acum revenind la prefaţă, autorul a depus o muncă susţinută pentru întocmirea unei asemenea spectacol şi nu mă miră faptul că au fost primit cu succes în Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România – Bucureşti, titlu cu care se mândreşte colegul meu Ilie Pascal. Mi-a mai arătat şi câteva distincţii şi diplome de la Festivalul Naţional Cântarea României, de unde a venit de câteva ori cu multe premii, de la Bucureşti.

Despre lungivitate nu vreau să vorbesc, pentru că ne apropiem cu paşi siguri spre centenar şi ne mândrim cu titlul de veteran de război. În încheiere, doresc autorului mulţi ani fericiţi, sănătate şi o tinereţe cat mai plăcută!

La Multi Ani!

Prof. Gheorghe Maxim,
veteran de război