Primit pentru publicare: 19 ian. 2017
Redactor ediție: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Am primit pe net articolul semnat  de Camelia Onciu, publicat la 11 martie 2016, preluând date care au apărut  și în revista “Magazin istoric” nr. 123-124 din iunie 1977, îl expediez la Luceafărul cu rugămintea ca prin mijloace asemănătoare să-l facem cunoscut  celor care iubesc Istoria, Dacismul.
Publicat: 20 ian. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Adevărata obârșie a poporului român

Au spart codul dacic, trei brașoveni, universitari

Au descifrat și interpretat corect Calendarul de piatră de la Sarmisegetuza încă acum 40 de ani. Dacii mari cunoscători, constructori, matematicieni, astronomi și cu credință în zei. Unul dintre fericiții  oameni de știință interpretatori, Emil Poenaru, fost și gazetar, timp de 8 ani la revista ASTRA.

Autor: Camelia Onciu, 11.03.2016

“ Profesorii Emil Poenaru, Cornel Samoilă şi Şerban Bobancu de la Universitatea din Braşov sînt autorii unicei teorii ştiinţifice care a reuşit să interpreteze corect calendarul de piatră al dacilor

          Calendarul de la Sarmizegetusa este unul dintre cele mai precise instrumente de măsurare a timpului din antichitate. Piesele care îl compun, pietre sau buşteni, au anumite semnificaţii, desluşite abia după 2.000 de ani, de trei cercetători braşoveni. Emil Poenaru, Cornel Samoilă şi Şerban Bobancu de la Universitatea din Braşov au reuşit să spargă „codul dacic”. Mai precis, au descifrat rostul fiecărui stîlp din acest complex megalitic, reuşind astfel să citească misteriosul calendar astronomic. Aşa am aflat că dacii calculaseră mai precis decît mayaşii lungimea anului, diferenţa dintre anul dacic şi cel antropic fiind de numai 0,000001 zile. Lespezile şi stîlpii antici, care înseamnă zile, săptămîni, ani şi secole dacice (de altă durată decît cele cunoscute), i-au condus pe braşoveni la concluzia că strămoşii noştri au reuşit să stocheze la Sarmizegetusa informaţii de astronomie, matematică, trigonometrie extrem de exacte care, odată înţelese, nu doar că măsoară timpul, dar aruncă o privire şi în viitor.

Mesajul dacic, desluşit de trei professor

          Dacii au măsurat timpul cu ajutorul unui calendar care indica timpul, dar servea şi la îndeplinirea ritualurilor religioase. Erau astronomi pricepuţi. Au făcut măsurători pe stele, utilizînd coordonate orare, şi nu orizontale, aproape de nivelul mării, aşa cum procedau, de exemplu, egiptenii. Sarmizegetusa, capitala regatului dac, cel mai amplu complex de locuire dacică, a fost construită la mijlocul sec. I î.Hr. şi cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră şi aşezarea civilă. Calendarul de la Sarmizegetusa este unul în aer liber, pentru a nu ascunde Soarele, venerat de daci. Găsim aici un soare de andezit, cu un diametru de 7,1 m, avînd în centru un disc de 1,5 m diametru. Se pare că ajuta la stabilirea orei exacte a meridianului locului. Dar calendarul este compus din mai multe grupuri de piese, constituind două sanctuare rotunde şi două patrulatere. Acest complex a atras atenţia profesorilor braşoveni Emil Poenaru, Cornel Samoilă şi Şerban Bobancu, care au publicat în revista „Magazin istoric” (nr. 123-124, iunie 1977) o teorie care a buimăcit lumea ştiinţifică, dar care a elucidat o enigmă veche de 2.000 de ani. Practic au reuşit să citească ceasul pe imensul calendar dacic. Concluziile lor au rămas valabile pînă în ziua de azi.

Un stîlp înseamnă o zi

           Cei trei profesori au pornit de la analiza cercurilor. Astfel, micul sanctuar rotund este alcătuit din 114 piese: 13 lespezi şi 101 stîlpi. Un stîlp reprezintă 1 zi, cea mai mică unitate de măsurare a timpului din acest calendar. Lespezile erau elemente de separare pe care se însemnau săptămînile şi anii. Au observat 8 grupe de cîte 8 stîlpi, 1 grupă de 7 stîlpi, 3 grupe de cîte 8 stîlpi, 1 grupă de 6 stîlpi. De aici au dedus, prin calcule riguroase, că „13 ani astronomici corespund cu 47 circumferinţe ale micului sanctuar, după care mai este necesară o singură zi de corectură (e posibil să fi fost o zi de sărbătoare). Avem, astfel, prima concluzie importantă: calendarul dacic avea la bază un ciclu de 13 ani, încheiat cu o zi de corectură. Aceleaşi calcule arată că un an dacic avea 47 săptămîni”. Cu aceste rezultate n-ajungem nicăieri, nu seamănă cu sistemul de măsurare a timpului cu care sîntem obişnuiţi. Dar profesorii Bobancu, Poenaru şi Samoilă au mers cu calculele mai departe, reuşind în cele din urmă să decripteze complet calendarul. Ei au constatat că utilizatorii acestui calendar au punctat 8 săptămîni de 8 zile, urmate de o săptămînă de 7 zile, trei săptămîni de 8 zile şi o săptămînă de 6 zile. În consecinţă, anul avea, la daci, cînd 365, cînd 364, cînd 367 zile, exact în această ordine.

Anul nu începea la dată fixă

          Cercetătorii au mai constatat că anul nu începea la dată fixă, ca în calendarul gregorian de azi, ci în aceeaşi zi a săptămînii. „Pe lîngă faptul că dacii au realizat unul din cele mai exacte calendare ale antichităţii, acesta are o proprietate unică: anul începe cu prima zi a unei săptămîni şi se termină în ultima zi a alteia”. „Divizarea micului sanctuar în 13 grupe nu este, deci, întîmplătoare, ci căutată, şi are calitatea că, datorită ei, anii dacici încep totdeauna în prima zi a unei grupe, sfîrşindu-se, deci, totdeauna în ultima zi a unei grupe, iar toate cele 13 zile de început ale celor 13 grupe sînt, în decursul unui ciclu, o singură dată zile de început de an. Faptul că anii dacici nu începeau şi nu se sfîrşeau cu oricare dintre zilele săptămînii (fiindcă se propune echivalenţa: o grupă egal o săptămînă), este o proprietate interesantă, o calitate pe care nu o are nici calendarul actual”. Părerea autorilor este că „prin eleganţa, funcţionalitatea şi simplitatea soluţiilor matematice pe care le încorporează (şi exprimă geometrizat), micul sanctuar circular este cea mai frumoasă operă de artă pe care a creat-o gîndul uman în strădania sa de a cuantifica timpul”.

Ziua curentă, marcată cu cursor

      Ca să citim un an, trebuie să alegem o lespede, nu contează care, să parcurgem micul sanctuar rotund de trei ori şi să adăugăm 8 săptămîni. Se marchează anul scurs pe lespedea la care s-a ajuns şi se începe noul an de la stîlpul următor, în sens trigonometric (anti-orar). Toate lespezile vor fi marcate în 13 ani (exact cîte lespezi sînt). În acest interval, anul dacic rămîne în urmă cu 1 zi faţă de anul tropic şi se aplică corecţia de o zi. Faptul că acest imens calendar putea fi citit din oricare punct cardinal ai fi venit, pornind de la oricare stîlp, „vrea, parcă, să ne pună că noi, oamenii, care intrăm în viaţă, fiecare într-o zi oarecare, ne trăim timpul nostru (dintre naştere şi moarte), putînd începe numărătoarea zilelor de oriunde (aşa cum şi facem), înscriindu-ne, pentru o vreme, cît durează viaţa noastră, în scurgerea timpului”. Însemnarea zilelor se făcea cu un cursor (un obiect atîrnat de un cîrlig în vîrful stîlpului). Cînd se epuiza o săptămînă, se marca pe absida marelui sanctuar circular. Cînd se termina anul, „pe circumferinţa micului sanctuar circular, se însemna lespedea dintre ultimul stîlp al ultimei perioade parcurse şi primul stîlp al noului an”

Vara dacică avea 21 de săptămîni

         Lespedea are rolul de a face corectura cu o zi la un ciclu de 13 ani, nu la 4, cum sîntem obişnuiţi azi. La patru lespezi se obţine „unitatea de timp superioară unui asemenea ciclu şi anume perioada dacică de 52 de ani”. Respectînd ciclurile agrare, „anul dacic era subîmpărţit în trei părţi (trimestre), avînd durata şi succesiunea 13-21-13 săptămîni”. Deci vara are 21 de săptămîni, toamna 13 săptămîni, iarna 13 săptămîni. Primăvara lipseşte. Marele sanctuar rotund este structurat pe 3 cercuri concentrice şi ar fi, spre deosebire de primul (civil), unul cu destinaţie religioasă. Cercul exterior este alcătuit din 104 lespezi care formează un cerc perfect închis. Lipit de primul, al doilea cerc este format din 210 piese: 180 de stîlpi despărţiţi în 30 de grupuri de cîte 6. Al treilea cerc, la o distanţă considerabilă de primele două, este format din 68 de stîlpi aranjaţi în 4 grupuri despărţiţi de lespezi în următoarea ordine: 17 stîlpi – 4 lespezi – 18 stîlpi – 3 lespezi – 16 stîlpi – 4 lespezi – 17 stîlpi – 4 lespezi. Lespezile din cercul mic şi cele din absidă formează 2 axe perpendiculare. Pe direcţia celei orizontale, se află pragul de acces, un pătrat de 4×5 lespezi. Sanctuarul mare întruchipează de asemenea un calendar solar: un an se obţine prin două rotaţii ale cercului mijlociu, concomitent cu parcurgerea cercului mic. Un stîlp din absidă reprezintă un an. Rotindu-ne de 13 ori în jurul cercului mare, obţinem, în 13 ani, o diferenţă de 68 de zile. Exact atîţia stîlpi sînt în cercul mic. Fiind un calendar religios, profesorii braşoveni au presupus că acesta era şi numărul zilelor de sărbătoare.

13, „unitatea temporală sacră” a dacilor

         Numărul 104 (cercul mare) este, la rîndul lui, multiplu de 13, şi ar simboliza „secolul dacic”. Cît despre cursoare, spre deosebire de calendarul civil, accesibil oricui, în calendarul religios acestea nu erau vizibile. Numai preoţii ştiau „unde a început şi unde s-a sfîrşit un an, în ce an al ciclului sîntem, cîţi ani mai sînt pînă la terminarea ciclului, sau cîte cicluri de 13 ani au trecut dintr-un secol dacic”. Cum aceste cursoare au dispărut, nici noi nu putem afla aceste repere temporare. Dintre sanctuarele patrulatere, singurul care conţine repetitiv numărul 13 este cel cu patru şiruri de cîte 13 tamburi (un an). Calculele i-au condus pe cei trei braşoveni la o nouă concluzie: „ciclul superior secolului dacic (de 104 ani) ar avea 5 secole (520 ani), avansul calendarului dacic devenind egal cu o zi după 8.840 ani”, precizie fantastică pentru ştiinţa de acum două milenii! Cercetătorii au numit ciclul de 13 ani „unitate temporală sacră”, dar au constatat că unitatea superioară, de 520 de ani, nu este doar un calcul pe hîrtie, ci este marcată şi în calendar. Şi încă prin cele mai mari piese de piatră, situate pe terasele cele mai înalte. „Este suficient să privim cel mai mare şi mai impresionant dintre toate monumentele Sarmizegetusei, şi anume sanctuarul mare dreptunghiular, format din 4 aliniamente de cîte 10 tamburi de andezit. Pentru acest sanctuar, propunem deci echivalenţa: 1 tambur = un ciclu de 13 ani”.

O precizie uimitoare

         Universitarii braşoveni au mai calculat şi cîte secole dacice (104 ani) ar trebui să se scurgă pentru ca măsurătorile dacilor să coincidă cu cele ştiinţifice. S-a ajuns la concluzia că sînt necesare 25 de secole, deci în anul 2275, după mai multe corecţii succesive prevăzute de savanţii daci, calendarul de la Sarmizegetusa va indica ziua şi ora exactă (timpul astronomic). Calendarul gregorian, fiind mai lung cu 0,0003 zile decît anul tropic, întîrzie faţă de acesta cu o zi la 3.300 ani. „Exactitatea calendarului era atît de mare încît, teoretic vorbind, ar mai fi fost nevoie de încă o zi de corectură abia la 5.055.555,55505 ani”. Autorii compară precizia calendarului dacic cu celelalte sisteme cunoscute şi observă că strămoşii noştri au făcut cea mai bună aproximare, mai bună decît cea a calendarului gregorian, unde anul are 365,242500 zile. Calendarul dacic are 365,242197 zile, iar valoarea anului tropic este de 365,242198 zile. Dar uimitorul calendar conţine şi alte surprize care dovedesc cunoştinţele avansate ale locuitorilor acestor meleaguri. Calendarul megalitic a pornit cu un secol de 104 ani, dar universitarii braşoveni au observat că sistemul a suferit o reformare, secolul ajungînd la 91 de ani. „Niciun calendar creat de om nu a dovedit o asemenea calitate, să aplice o reformă fără să afecteze mecanismul propriu-zis al calendarului.”

Dacii au găsit soluţia pe care noi încă o căutăm

          Reformarea calendarului are o logică impresionantă, care îi uimeşte pe specialiştii de azi, pentru că oferă o soluţie pe care noi nu am găsit-o încă. „Am zice că prea înţelepţii arhitecţi ai sanctuarelor au procedat la reformarea sistemului cu secole de 104 ani nu numai din motive de a spori exactitatea calendarului (care, oricum, era superioară oricărui alt calendar din antichitate), ci şi pentru un alt motiv: în sistemul cu secole de 104 ani, prin corectura cu o zi ce se aplica la mileniul de 520 ani, timpul calendaristic devansa timpul astronomic cu aproximativ 1,5 ore, de aici rezultînd că, vreme de aproximativ un an, timpul calendaristic mediu mergea înaintea timpului astronomic exact. Această defecţiune, a devansării timpului astronomic exact în momentul corecturii cu o zi, o are şi calendarul nostru actual, dar noi, oamenii civilizaţiei secolului XX, nu am găsit încă o modalitate de reformă a calendarului pentru a o remedia”. Cît despre identitatea reformatorului, se presupune că ar fi fost Zamolxe însuşi sau Dromihete sau regele Oroles sau Deceneu, marele preot al strămoşilor noştri. Cert este că ansamblul de la Sarmizegetusa este încărcat de mesaje pentru generaţiile viitoare. Primul, cel al măsurării trecerii timpului, a fost descifrat. Nu există o interpretare mai bună. Chiar dacă e greu de urmărit, metoda de numărare şi marcare a unităţilor de timp explicată de Bobancu, Poenaru şi Samoilă este chiar cea originală. Cei trei universitari braşoveni ne-au învăţat să citim corect timpul de la Sarmizegetusa.

Cei trei profesori de la Braşov

        . Emil Poenaru (1932-2012) s-a născut la Blaj, într-o familie de intelectuali. În 1955 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Între 1955 şi 1959 a fost asistent la Cluj, după care a îndeplinit, pînă în 1963, funcţia de procuror la Procuratura Regiunii Braşov. Între 1966 şi 1974 a fost redactor al Revistei „Astra”, iar din 1974 a predat la Universitatea din Braşov. Profesorul Emil Poenaru a fost un prolific autor de cărţi de specialitate, părerile şi opiniile sale fiind recunoscute drept contribuţii valoroase la dezvoltarea dreptului. A scris sute de articole de specialitate, dar şi eseuri, studii şi comunicări şi trei romane, şapte piese de teatru jucate pe scenele din România şi alte opt piese de teatru publicate în volum.
. Prof. dr. ing. Cornel Samoilă s-a născut pe 11 octombrie 1941, la Focşani. A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” şi Institutul Politehnic Braşov. În 1979, a obţinut titlul de doctor inginer cu teza: „Contribuţii asupra dezbaterii prin oscilare a formelor de turnare”. În prezent, predă cursurile de Cuptoare Metalurgice, Tratamente Termice, Transferul de căldură, Managementul Proiectelor, la Universitatea „Transilvania” din Braşov. În perioada 1982-1990, a fost Prodecan al Facultăţii TCM, apoi Prorector, iar azi este Decan al Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor.

 Prof. univ. dr. ing. Şerban Bobancu este în prezent tot la Universitatea „Transilvania”, unde coordonează lucrări de doctorat în specialitatea „Creativitate şi inventică”.

Pentru conformitate, Ion N. Oprea

19 ianuarie 2017