Dragoș NICULESCU

Cînd pǎsǎrile zboarǎ jos

Era într-o vreme cînd păsǎrile zburau foarte jos,
aproape la rasul copacilor, iar pînǎ şi dispariţia unei
monezi de pe fundul fîntînii publice îmi crea o stare
de vomǎ şi de masivǎ debusolare.

Mǎ aşezam la cîte-o masǎ afumatǎ, de sfert de secol,
şi începeam sǎ beau rǎcoritoare, ca sǎ îmi mai trag sufletul.

Nu beam alcool, sau, mai bine spus, bǎuturi alcoolizate,
cǎci acestea, bǎute la diferite ocazii, îmi oboseau
organismul sensibil.

Prin faţa mea defila aceeaşi lume descleiatǎ,
lipsitǎ de însemnǎtate, cu comunicǎri succesive, cu acelaşi mers
omenesc aproape automat, regulat, fǎrǎ de care pǎpuşile acelea
n-ar fi putut înainta din punctul A cǎtre punctul B.

Se întîmpla sǎ mai cadǎ nişte bǎtrîni în faţa mea,
la o oarecare depǎrtare, şi, pînǎ sǎ mǎ ridic, vedeam cum
pǎleşte o luminǎ electricǎ în bǎcǎnie, deşi era în plinǎ zi
şi nu era aprinsǎ nici o luminǎ.

Şi atunci mǎ cufundam în mine şi mǎ întrebam ce dracu’
caut eu în oraşul ǎsta gelatinos, uzurpator de energii
vitale, lipsit de orice fel de perspectivǎ, în care existenţele
nu sînt decît nişte biete fantome într-o scenografie extrem
de serioasǎ, tragicǎ, înşelǎtoare.

Nu gǎseam nici un rǎspuns, şi atunci cumpǎram un buchet de flori,
mǎ sculam de la masǎ şi, oprind o birjǎ, comandam: “La garǎ!”,
deşi acolo, într-un fel de periferie a oraşului, nu aşteptam
niciodatǎ pe nimeni sǎ vinǎ şi nici sǎ plece.