Cornelia PĂUN HEINZEL

 “Labirintul enigmelor“

Partea a doua

– Mergem joi la prezentarea de modă, tată ? întrebă Andrei. Nu am mai văzut aşa ceva. Cred că va fi super!
– Este interesant, îl corectă tatăl său. Mi-ai promis că vei vorbi corect şi frumos. …
Deşi se îmbrăcaseră elegant, Iulian şi Andrei realizară că faţă de cei prezenţi la manifestare, păreau demodaţi. Iulian însă arăta bine, ca de obicei, încât acest lucru putea fi trecut cu vederea.
Pe podium urcară rând pe rând frumuseţi care-ţi luau ochii… lumină… culori, muzica… totul era atât de fascinant, încât părea ireal.
Uite-o şi pe Andra! spuse băiatul înmărmurit. Ce frumoasă e tată! Minunată! Parcă ar fi un înger!
Iulian şi Andrei ar fi dorit ca să nu se mai termine niciodată spectacolul.
La final, Andra veni la ei.
– Acum mergem la club să sărbătorim, spuse tânăra, fluturându-şi cu mâna, în joacă, eşarfa roz de la gât. Haideţi!
Iulian nu mai fusese până atunci la un club de noapte. Banii ca profesor universitar îi ajungeau, dar gândea că într-un asemenea local se pot cheltui foarte mulţi bani şi doar cei cu bani nemunciţi şi-ar putea permite să arunce cu banii pentru aşa ceva. Nu o putea refuza însă pe Andra. Şi era şi el curios cum este acolo.
– Dar Andrei? Nu poate rămâne singur, spuse el. El nu are acces acolo.
– Andrei? Nicio problemă! Eu îi cunosc pe băieţii de la intrare. Vin mereu aici. Iar băiatul pare destul de mare ca vârstă. Aşa că nici nu-l va întreba nimeni dacă are optsprezece ani, spuse tânăra.
Iulian nu mai dansase de la moartea soţiei. Acum îşi aducea aminte de studenţie. Iar cu Andra totul părea atât de uşor. Parcă ar fi avut energie nelimitată şi trebuia să o consume imediat. Dansul era o soluţie minunată. Mai greu era pentru Andrei. Cu structura sa, părea un urs, care încerca să se mişte.
……………………………………………………………………………………………………………
Dimineaţa, Ginică intră în cabinetul catedrei.
– Aţi auzit  spuse o profesoară mai în vârstă. O studentă de la A.S.E. a fost găsită ştrangulată cu o eşarfă roz, la ieşirea dintr-un club din centrul capitalei.
Se lăsă linişte în incăpere.
– Nicio problemă, la noi în Berceni, au găsit o prostituată incendiată. La ştiri spuneau că şi-ar fi dat foc singură, continuă alt profesor.
…………………………………………………………………………………………………………..
Veniseră Rusaliile. Iulian şi Andrei merseră, aşa cum obişnuiau, la biserică. Şi, ca de obicei, Iulian era asaltat de femei, care doreau să-l consoleze după moartea soţiei. Scăpă cu greu, rând pe rând, de fiecare. Clementina, o femeie de vreo patruzeci de ani, cu ochelari cu dioptrii şi părul strâns într-o coadă de cal nu-l lăsă de niciun fel. Veni după Iulian şi-i invită acasă la ea.
– Am nişte prăjituri grozave. O să vă placă cu siguranţă.
Bărbatul şi copilul se supuseră. Intrară în casa femeii.
……………………………………………………………………………………………………………..
Dimineaţa, îi sună la uşa apartamentului, vecina.
Aţi auzit Au găsit-o pe Clementina arsă complet. Şi-a dat foc locuinţei. Ce-o fi fost în capul ei? Doar era femeie credincioasă… spuse femeia, continuând repede Iar o polţistă s-a accidentat mortal cu o tiroliană. Vrea şi Ina, fiica mea să se dea cu aşa ceva!
Nicio problemă ! Mergem duminică în parcul de distracţii de lângă Bucureşti. Vin şi cu Andrei. Ne distrăm bine. Ne dăm şi noi, spuse Iulian.
…………………………………………………………………………………………………………………
Ginică şi Andrei nu mai văzuseră un parc de distracţii până atunci.
– Vrem să ne dăm cu tiroliana! spuseră cele două. Haideţi şi voi!
– Parcă nu mă prea atrage. Şi nu vreau să risc să-l las nici pe Andrei. Mergeţi voi. Noi vă aşteptăm aici, la punctul de plecare.
Fata şi femeia îşi montară echipamentul cu dexteritate. Se vedea că mai veniseră aici, Pentru ele nu era prima dată. Şi părea că aveau chiar experienţă, după cum au pornit şi cum se deplasau cu uşurinţă, de parcă zburau deasupra apei.
Deodată se auzi un ţipăt sfâşietor.
-S-a rupt cablul! Ne prăbuşim!
 Şi în clipa următoare, Iulian şi Andrei văzură cum cele două căzură, dispărând rapid rapid în valurile apei.
Se dădu alarma şi un echipaj veni la faţa locului. Doi tineri cu structură atletică săriră în apă.
Unul dintre ei apăru cu fata în braţe. Înotă spre mal. Încercă să-i facă respiraţie gură la gură. Fata nu-şi reveni. Încercă din nou. Tânărul continuă manevrele de resuscitare. Dar fără rezultat.
Cel de-al doilea căuta în continuare. Mama fetei nu era de găsit. Dispăruse în mod miraculos în apele adânci.
Un bărbat se apropie de locul unde se aşa Iulian şi Andrei.
– Dar aici a tăiat cineva cablul! spuse omul mirat.
– E accident! Aveam o presinţire sumbră de dimineaţă, îi spuse Iulian. Le-am spus şi femeilor dar nu m-au ascultat. Bine că noi nu ne-am aventurat. Dacă şi poliţista de săptâmâna trecută a păţit-o. .Am auzit la ştiri…
Chiar şi un cioban a murit în timp ce păzea oile fiind atacat de un roi de albine sălbatice.
Andrei a ajuns mai devreme la Colegiu. Colegul lui, Manuel, din satul Glina din apropierea Bucureştiului, îi spuse în şoaptă:
– Vino să-ţi arât ce-am adus în ghiozdan Am un roi de albine. L-am găsit în pădure.
– Aruncă-l!  N-ai văzut că a murit un cioban muşcat de albine? spuse Andrei speriat.
– Da’  de unde! Poveşti! Ne putem juca cu ele! răspunse băiatul.
– Le ducem astăzi profesoarei de pian, când mergem după orele de şcoală, la meditaţii, propuse Andrei. Dau ghiozdanul tatălui meu, să-l ducă în apartamentul profesoarei.
.……………………………………………………………………………………………………………………..
Iulian veni de la Universitate şi ca de obicei, după masă, trecu la laptop. Citi curios ştirile zilei. Dar parcă aceasta ar fi profesoara de pian al lui Andrei, glăsui el mirat privind poza postată. Ieri am văzu- o când l-am dus pe Andrei la ea la meditaţii şi era bine.,Femeia a fost găsită plină de muşcături ale unor insecte. Făcuse şoc profilactic.

Bărbatul petrecea câteva ore să converseze cu admiratoarele sale de pe Internet. Avea tot atât de multe în viaţa virtuală, câte avea şi în viaţa reală. Totuşi una dintre ele îl fascina cu totul. Pozele, imaginile, scrierile erau incredibil de atrăgătoare. Putea să converseze cu ea în engleză, franceză, spaniolă sau germană. Ajunseseră să vorbească chiar amestecat. Şi tot se înţelegeau… atât de bine… „sau aşa mi se pare mie”, gândi Iulian. Conversaţiile cu femeia îi creau o stare de extaz inexplicabilă. Exprimările ei poetice erau îmbibate într-un romantism, care atrăgea chiar un bărbat cu inima de piatră. „Fata asta ştie ce zice, sau mai bine spus, ce scrie”, medită Iulian. Ar fi dialogat cu ea tot timpul, dar nu era posibil. Ajunsese chiar la orele de seminar să-şi ia laptop-ul cu el şi din când în când să-l acceseze, spre a citi sau a primi un mesaj de la misterioasa străină  Andrei devenise chiar gelos pe ea.
– Ce, ai uitat de mama? îi spuse odată el, supărat.
– Cum să uit ? Trebuie însă să rezistăm mai departe, amândoi… răspunse Iulian.
Manuela ajunsese drogul lui de fiecare zi, căci aşa se numea tânăra.
– Trebuie să ne întâlnim! îi spuse el de mai multe ori. Vreau să ne vedem, să ne cunoaştem şi în realitate .
Şi într-o zi se întâmplă minunea. Femeia îi răspunse la mesaj.
„Ne întâlnim în vacanţa de vară la Nisipurile de Aur, în Bulgaria. Verişoara mea a fost acolo de Paşti şi nu s-a mai întors de acolo. Nu mai avem nicio veste de la ea. Trebuie să o caut. Să aflu ce s-a întâmplat cu ea. Ţinea foarte mult la familia sa şi nu ar fi părăsit-o fără să dea vreun semn de viaţă. Şi eu o iubeam mult. Era cea mai apropiată şi de încredere prietenă a mea”.
Din ziua aceea Iulian nu mai avu linişte.
Se gândea numai la întâlnirea cu Manuela. Cum va fi, cum va decurge, unde se vor întâlni. Probabil pe plajă. ”Da””, gândi bărbatul, „”acolo ar fi locul ideal, sub razele arzătoare ale soarelui de vară, lângă valurile ce se sparg în nisipul fin, necontenit, la mal în timp ce nările noastre dilatate, vor inhala miraculoasa esenţa marină”.
………………………………………………………………………………………………………………
Era 1 octombrie. Şeful de catedră, Domnul Tochitură întrebă pe profesorii din jurul său..
– Care ştie ceva de Ginică? Nu a venit la Universitate. A început anul universitar. Domnule Cucuruz, parcă eraţi prieteni, doar veniţi din acelaşi sat..
– Nu ştiu nimic. Întrebaţi la şcoală la fiu-său. Sau pe Preşedintele „Asociaţiei de Proprietari” a blocului în care locuia.
Secretara catedrei, doamna Păsat, formă telefoanele. La Colegiul unde învăţa fiul lui Ginică nu a aflat nimic. Andrei nu se prezentase la şcolă de când începuse anul.
– Domnule Turturică. Suntem de la Universitate. Nu ştiţi ce este cu domnul Ginică?
Unde este, ce face…
– Nu mai ştiu nimic de el şi de fiu-său de la începutul vacanţei. Nici întreţinerea nu  şi-a plătit-o. Dar la serviciu nu a anunţat nimic?
– Nu, nu ne-a anunţat. Dacă aflaţi ceva, să ne daţi de veste, spuse femeia.
– Frusino, cred că ne mai facem cu un apartament, spuse Turturică nevestei sale. Ginică cu fiu-său nu se mai întorc… mai mult ca sigur. Cel al vecinei de sus l-am rezolvat, că am internat-o la azil şi de acolo nu se mai întoarce niciodată. Iar pe domnul Petrescu, ce bine că l-ai cucerit. Copiii lui sunt în străinătate şi nu se mai revin aici niciodată, că doar nu sunt proşti. Nu le mai trebuia casa bătrânului. L-ai făcut să-ţi dea apartamentul pe numele tău şi apoi i-ai făcut de petrecanie. Nu ştie nimeni ce-i dădeai în mâncare moşului. Toţi au crezut că a făcut infarct de la boală. Pe scara cealaltă am fost isteţi. Le-am pus otravă prin conducta de apă potabilă, că acum nu mai controlează nimeni nimic. Au găsit-o moartă pe fata lui Precupeasca, care a murit anul trecut. Şi nu a ştiut nimeni cauza. Numai al dracului Romanescu nu a consumat, că bea numai apă minerală cumpărată. Acum am aflat însă că se dă şi o lege tocmai bună pentru noi. Vom putea intra şi în casa lui Romanescu, la care nu am reuşit să ne băgăm până acum, oricât am încercat. E isteţ bătrânul! Dar n-o să-i mai meargă mult cu şmecheria. Va fi obligat chiar cu legea să ne deschidă oricând vom vrea să-l vizităm. Ne vom plimba prin apartamentele tuturor ca în casa noastră proprie. Şi vom putea să-i facem şi lui, de petrecanie în sfârşit…