Dacă traversăm ulița șerpuită dinspre biserica cea nouă și ridicăm dealul înspre fostul dispensar uman, ne apare în față o casă veche, bătrânească, construită din furci, cu două camere și o tindă, acoperită cu tablă, împrejmuită de prispe înalte, care protejau locuința de ploile timpului.

În spatele acestei case se află o mică livadă, bine întreținută, cu toate soiurile de pomi. În partea de sud se așterne o vale largă, tăiată pe mijloc de un pârâiaș, care izvorăște de sub dealul cimitirului, se strecoară printre grădinile și arăturile sătenilor, ajungând până la moara lui Bahnă, unde se varsă în pârâul Morii. De-a lungul pârâului, pe o parte și pe alta se află răchite, plopi, sălcii aplecate cu crengile deasupra apei, oprindu-se în mal și salcâmi, care în timpul primăverii sunt albi, de-adevăratelea, iar albinele năpădesc adunând nectarul și parfumul lor plăcut, ducându-l spre stupi, pentru a-l preschimba în miere. Păsărelele năvălesc aici în stoluri și se cuibăresc în ramuri. În acest loc mirific, se aude mereu un concert voios, care te-ndeamnă la visare, între frunzele de răchită și de sălcii. Jos, în vale, licărește oglinda de argint a micului râmnic ce se află în apropierea casei lui Teleucă. Un vânt ușor suflă mereu spre apus și umple cu răcoare întreaga vale, colindată în timpul iernilor geroase de numeroase vulpi, în căutare de hrană. Foșnetul mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri te predispune mereu la tăcere și la reculegere.

În această atmosferă plăcută și minunată se află casa familiei moșului Gheorghe Murarașu. Moșul Gheorghe era un bărbat brunet, cu ochi negri și cu mustață tunsă scurt. Vorbele lui erau călduroase și blânde, ca un vânt moale de primăvară. Deși avea numai patru clase primare, fiind o persoană fără instrucție deosebită, știa să povestească și să discute pe diferite teme ale vieții. Încă din tinerețe s-a interesat de istoricul satului, de la bătrânii pe care i-a cunoscut. Alături de alte personalități ale comunității vornicenene, a participat la împărțirea moșiei lui Scarlat Pherichide sătenilor din Buda, veniți din Basarabia, care au înființat în anul 1921, satul Dealu Crucii. Din inițiativa lui și a altor cetățeni de frunte ai satului a construit în anul 1919 Monumentul Eroilor care au căzut pe câmpul de luptă în primul război mondial, monument ce se află în cimitirul satului Vorniceni, înființat în anul 1905.

Fiul său, Nică, în versurile sale, își descria tatăl cu cuvinte de o rară sensibilitate :
”Curat la suflet și la port
Şi respectat în sat de toți,
O viață-ntreagă ai muncit,
Nu te-ai văitat că nu mai poți.

O ordine desăvârșită
În toate, tu ai imprimat
Și ne-ntrebai cu glasul aspru
Ce căutam noaptea prin sat.

Ce mult țineai pe-ascuns la noi
Și sufletul ți-era curat,
Când ne spuneai să fim cinstiți,
Rău să nu facem, că-i păcat.

Un far în drumul vieții noastre
La toți ne-ai fost, pân-la sfârșit,
Te văd și-acum în curtea casei,
Un om frumos, cu păr albit.”

În timp ce eram elev la liceu, mergând la biserică, într-o zi de sărbătoare, când mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul, l-am întâlnit pe moșul Gheorghe în poarta curții sale. După ce mă privi cu atenție, stătu o clipă pe gânduri și apoi îmi zise : „Mă, tu ești feciorul lui Ghiță Epure, om gospodar al satului, cel care are doi cai roibi, cunoscut de toți copiii satului ? Ești nepotul lui Costache Sârbu, omul trecut la chiaburi, hărțuit și chinuit mereu de comuniști ?” Întrebările lui directe îmi răscoleau sufletul și-mi îngreunau mintea, neștiind în acel moment ce răspuns să-i dau. În sfârșit, i-am zis că da. Atunci, foarte politicos, mă întrebă : ”De ce porți șapcă ? Numai comuniștii poartă șapcă. Țăranii noștri poartă pălărie și căciulă de miel, așa cum purtau strămoșii noștri daci.” Sfios, i-am răspuns că o mare parte din orășeni, care sunt de fapt muncitori, poartă șapcă și ca ei, mulți colegi de-ai mei de la școală. Era la modă în acele vremuri.

Deodată, sângele începu să-i clocotească, un fior de fierbințeală îl cutremură, iar din pieptul său au început să se desprindă oftări adânci. Comuniștii i-au făcut multe necazuri… Și-așa, a început să-mi spună că în timpul celui de-al doilea război mondial, a adăpostit niște nemți în podul casei, ca să-l protejeze de invazia rușilor. Mai târziu, după terminarea războiului i se face percheziție la locuința sa de către Securitatea și Miliția comunistă şi i se găseşte în podul casei un pistol nemțesc. Astfel, a fost târât prin diferite tribunale și a fost declarat „dușman al comuniștilor”.

După câtva timp, adică atunci când eram student, am primit un chestionar de la Decanatul facultății, prin care trebuia să răspund la o serie de întrebări. Pentru a da răspunsurile respective, am apelat la moșul Gheorghe. M-a primit cu bucurie, așezându-ne apoi pe o bancă, la umbră, lângă pârâu. Priveam zările nelămurite dinspre apus, de unde izvora pârâul, priveliști care-mi dăduseră senzația eternității și a vremelniciei. Dialogând, am constatat că era un bun cunoscător al obiceiurilor de nuntă, de botez, de înmormântare ; cunoștea foarte bine ocupațiile sătenilor precum și obiectele specifice folosite de aceștia, cum ar fi cele din domeniul oieritului : butacă, comarnic, otac, cotar, cheag. De asemenea, cunoștea numele topice de pe întregul teritoriu al comunei, știa chiar și unele legende privind proveniența acestora. Dialogul nostru a avut loc până seara târziu, când stelele tremurau deasupra capetelor noastre, iar luna se ascundea în spatele unui nor negru ca păcura.

Soția sa, Maranda, era o femeie harnică, gospodină și iubitoare de copii. A născut și crescut zece copii : doi băieți și opt fete, Lor le-a dedicat toată dragostea și sufletul ei. Cel de-al nouălea, Ioan (Nică), i-a dedicat o poezie în care-i mărturisește afecțiunea și admirația sa nețărmurită :
”O văd pe mama la portiță,
Stând singură, cu ochii-n lacrimi,
Având pe ea vechea bundiță…
……………………………………
O văd tăcută lângă sobă,
Cu două lacrimi pe obraz,
Cu suflet cald, încet întreabă:
– Tu ești flămând, ai mâncat az’ ?

Cei doi băiețí, cele opt fete,
Aurul tău au fost, mamaie !
Iar tu ne-ai apărat în viață,
În frig, pe arșiță, pe ploaie.

Tu ești icoana vieții mele,
Nu te-oi uita până-n mormânt,
Ești înrămată lângă tata,
Te țin la locul cel mai scump.

Cu emoții, am descoperit că pe foaia zilei de 27 aprilie 1929, din registrul stării civile din Vorniceni, scrie cu litere majuscule : IOAN MURARAȘU, FIUL LUI GHEORGHE ȘI AL MARANDEI. Cu siguranță, a fost o zi caldă de primăvară, cu soare generos, cu vânt blând, care trecea ușor peste proaspetele flori și cu păsărele sosite din țările calde, cântând melodii dulci, line și tărăgănate, așa cum și viața lui a fost ca o primăvară pentru cei dragi.

Ioan Murarașu era un bărbat brunet, cu ochi negri, fața luminoasă, înalt și drept ca bradul, comunicativ și sufletist. Cursurile primare le urmează la școala veche din deal, fiind instruit și educat de învățătorul Constantin Ciubotaru. A absolvit apoi Liceul ”Anastase Bașotă” din Pomîrla, cel mai vechi liceu rural din Moldova, înființat la 18 februarie 1879, al cărui director a fost până în anul 1902 scriitorul Samson Bodnărescu, membru al Societății Junimea din Iași și care era vizitat de prietenii săi junimiști : Eminescu, Slavici și Iacob Negruzzi. În acea vreme, majoritatea vornicenenilor urmau cursurile acestui liceu, ce se afla la o distanță de 30 km de Vorniceni. De aceea, Ioan Murarașu, împreună cu alți colegi din sat, Pînzariu Vasile, Ibănescu Dumitru, Abăcioaie Leon și alții, parcurgeau această distanță de multe ori chiar și pe jos. După liceu, a urmat cursurile Școlii Militare din Sibiu în urma cărora obține gradul de locotenent. Funcționează ca locotenent activ timp de doi ani, 1950-1952, când este trecut în rezervă cu gradul de locotenent major, deoarece tatăl său este stigmatizat cu acuzaţia de „duşman al poporului”.

La 1 septembrie 1952 este numit profesor necalificat la școala din Cristinești, apoi la cea din Vlăsinești, unde predă obiectul limba rusă.

Momente importante din viața sa sunt prezentate într-un album cu peste 180 poezii nepublicate încă, pe care le lasă moștenire copiilor săi, rugându-i să-l păstreze cu sfințenie pentru că acolo e viața pe care a trăit-o : „Din întâmplare când veți da / De acest caiet îngălbenit / Vă rog păstrați-l, nu-l aruncați / Că-i viața mea, cum am trăit:” Urmașii nu trebuie să analizeze “rima sau măsura” ci “tristețea și durerea“. Ajuns la vârsta senectuții încearcă să evadeze din realitate și să se retragă într-un paradis artificial : “Eu nu mai sunt ca voi acum / Și mâna nu mai poate scrie / Eu sunt plecat pe alt drum / Acolo unde-i veșnicie.“

În anul 1952 se căsătorește cu Maria Sârbu, strănepoata lui Dumitru Sârbu, care a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi, pe care a îndrăgit-o o viață întreagă. Momentul când s-a îndrăgostit de soția sa este relatat în poezia Soția :
“Mai ții tu minte, draga mea,
E mult de-atunci, erai tu fată
Fiorul dragostei dintâi
În școala veche de-altădată.

Eleva blondă, de liceu,
La o serbare școlărească,
Tu recitai cu glas duio
Și îmi păreai a fi crăiasă

Fără să vrei, privirea ta
În ochii mei, ea s-a oprit
Mi-a săgetat inima mea,
Iar tu, ai devenit un mit.“

Doamna Maria era blondă, cu ochi albaștri, gingașă și blândă. Buzele ei surâdeau mereu. Când zâmbea, se făcea lumină, ca și cum mugurii primăverii s-ar fi deschis dintr-odată, viu și luminos. Asculta cu ochi mari, mirați, pe orișicine. Avea mereu farmecul noutății.

Alături de soția sa, a participat la înfăptuirea Reformei Învățământului din anul 1948, care prevedea generalizarea învățământului de 4 ani și lichidarea analfabetismului. Cursurile de alfabetizare se făceau seara, pe grupe de 25-30 cursanți, în săli friguroase (se făcea focul numai dimineața, în sobe de tuci, care se răceau foarte repede) și fără lumină electrică. Se foloseau lămpi, care erau așezate pe bănci lungi de 3-4 metri, sau în cuie, pe pereți, iar uneori, era un moment fericit, când se folosea petromaxul (lampă de iluminat, cu sită incandescentă, care funcționa cu petrol). Fiecare cadru didactic, care îndeplinea această misiune, după ce termina activitatea de la clasă, era obligat să umble din poartă în poartă pentru a mobiliza oameni cu diverse greutăți familiale, bărbați și femei, să participe la aceste cursuri. De asemenea, familia Murarașu a participat și la generalizarea învățământului de 7 și 8 ani, fiind obligați să facă vizite cât mai dese la domiciliul elevilor neșcolarizați.

Îmi amintesc că odată, am fost repartizat de către directorul școlii în echipă cu domnul Murarașu, să mergem dimineața la elevii neșcolarizați și să-i aducem de mânuță la școală. Am ajuns în curtea unui cetățean, care ne-a primit foarte frumos, am intrat în casă, am sculat din pat elevul, l-am ajutat să se spele, turnându-i apă, s-a șters cu prosopul și… dus a fost, l-am pierdut printre glugile de strujeni.

Având un salariu de profesor necalificat, cu o familie compusă din trei copii minori, a rezistat să ducă această muncă grea, câștigându-și stimă și respect din partea sătenilor săi. În paralel cu activitatea de la clasă s-a ocupat și de pregătirea sa profesională, reușind să termine împreună cu soția sa , în anul 1961, Institutul Pedagogic de 2 ani din Suceava, calificându-se ca învățători, iar în anul 1962, s-au prezentat la examenul de definitivat.

Prin firea lui apropiată de elevi, prin simplitatea expresiilor folosite, prin dorința de comunicare ce mărturisea un suflet deosebit, toți elevii ieșeau cu lecția învățată din ora în care se preda. Fiind o persoană totdeauna bine dispusă, sporea și buna dispoziție a elevilor, așa cum ar face pentru oameni o dimineață însorită. Felul său de a se comporta cu elevii, le ușura învățătura, făcea din ea o plăcere, un adevărat act natural de cunoaștere. Prin zâmbetul său fermecător, prin crearea unui adevărat climat de muncă sau printr-un gram de căldură sufletească, a izbutit să aprindă scânteia dorinței elevilor de a cunoaște. I-a trebuit mult tact și răbdare ca să lupte cu unele manifestări negative ale unor copii. De aceea, au recunoscut în el un model de muncă intelectuală, un model de conduită, de călăuzitor. O mare parte din viață a stat printre copii. I-a învățat să fie oameni de omenie, să înțeleagă valorile morale ale societății noastre și să-și găsească un țel în viață : “Ce înseamnă munca, învățătura / Să înțeleagă rostul vieții, / Că ei de mici au învățat / Să judece prin prisma cărții.“

La întâlnirea unei promoții, un fost elev de-al său (de altfel, rudă), mărturisea : « La una din ore, a întârziat, iar noi, după câteva clipe de liniște, ne-am apucat de zbenguială în clasă ; fiind unchiul meu, mi-am permis să dau tonul la năzbâtii, iar când a venit nenea Nică la oră, tot eu am dat tonul la note de 2 și de 3. Nici nu vreau să-mi amintesc ce am pățit acasă, după ce nenea i-a informat pe părinții mei despre comportamentul meu ”lăudabil”. Era profesorul meu, pe care l-am îndrăgit și înaintea căruia mă plec întotdeauna, cu respect și stimă. »

În cei peste 40 de ani de muncă la catedră a modelat oameni cu suflet frumos, bine pregătiți, pentru a rezista la toate cerințele impuse de societatea contemporană, așa cum mărturisește chiar el, prin versuri simple și emoționante :
„De patruzeci de ani de zile
Pe-ogorul școlii am fost mereu
Exercitându-mi meseria
Chiar dac-a fost la-nceput greu.

Iar munca și cu dăruirea
Pentru a fi educator,
Mi-au dat tot timpul satisfacții
De-un om activ și muncitor.

Pe arșiță, pe timp de ploaie,
Pe ger, ninsoare, vreme bună,
Zilnic am fost la datorie,
Și cea mai mare mulțumire

Aveam în fiece an de muncă
Când observam cum pot elevii
Misterul cărții să străpungă.”

Domnul Ioan Murarașu era omul care știa cele mai multe glume, anecdote și bancuri. Orice scotea din gură, stârnea râsul, ne înveselea pe toți cei care eram în jurul său. Parcă avea un sac în spate, plin cu bancuri, glume și anecdote. La momentul potrivit, scotea câte un banc, cu o poftă de vorbă amețitoare, iar noi îl priveam cu o simpatie deosebită și cu mare admirație. Gura lui era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap iar pe obrajii săi tremura un zâmbet de mândrie.

În una din poeziile sale se descrie ca un om cu simț al umorului, care aduce fericire celor care-l ascultă :

“În viața mea am fost un om cu glume bune,
Pe unde le spuneam, ziceau toți : Ia mai spune
Un banc, o glumă, un cântec !…cu drag ei mă rugau
Și ochii veseli pe mine m-ascultau.
Râdeau în hohote când bancul era bun
Râdeam și eu alături de ei, ce să vă spun…
…………………………………………………………………………

La școală, la cămin, pe stradă-n prăvălie,
Eram glumeț și vesel și plin de voioșie.
La baluri, nunți, banchete, reuniuni cu luna,
Eram prezent la toate, cu cântecul și gluma.
…………………………………………………………………………..

O parodie bună, un cântec de iubire,
Le ascultau atenți și plini de fericire.“

Cu toate acestea, îi plăcea să apară mereu serios și măsurat, nu numai în lume dar chiar față de sine însuși, seriozitate care a rămas până la sfârșitul vieții sale.

În satul său natal, s-a implicat cu mult entuziasm și pasiune în toate activitățile culturale din sat și a adus bucurii și satisfacții în sufletul tuturor concetățenilor săi. A fost ani de zile directorul căminului cultural din Vorniceni și s-a ocupat cu grijă și pricepere de întreaga activitate cultural-educativă din comună. Coordonând activitatea artistică a numeroaselor formații care s-au succedat pe scena căminului cultural, exersându-și dexteritatea sa de animator cultural, a realizat adevărate spectacole culturale, prezentate în fața sutelor de spectatori, care au admirat atât corurile, grupurile vocale, taraful orchestral, echipa de fluierași, piesele de teatru cât și dansurile populare. Neuitate vor rămâne în sufletul cetățenilor acele montaje literare întocmite de el, cu versuri ale poeților contemporani și cu melodii nemuritoare ale compozitorilor români. În întreaga sa activitate de animator cultural, i-a apreciat cu nespusă satisfacție pe cetățenii care au fost dintotdeauna păstrători și purtători ai tradițiilor populare, adevărate comori de neprețuit ale tezaurului folcloric, contribuind la menținerea și promovarea obiceiurilor strămoșești, legate de sărbătorile tradiționale, Crăciun, Anul Nou, Paște, hramuri.

El însuși participă pe scenă, fiind un interpret deosebit al cântecului popular și un minunat recitator. Era o adevărată desfătare pentru sătenii săi, să asculte cântecele populare : Huțulca, Așa-i românul, Găsii dorul adormit, interpretate de el cu mult simț artistic, alături de colegii săi, Constantin Istrate, Dionisie Pădureț și alții. A fost membru al tarafului orchestral (știa să cânte la contrabas), care la un concurs între formațiile de amatori, a luat locul al doilea pe fosta regiune Suceava. A făcut cunoscută activitatea corului din Vorniceni, invitat la multe manifestări artistice din județ și, mai ales, a formației de fluierași, care a fost laureată a Festivalului ”Cântarea României” și răsplătită cu premiul I pe țară.

Familia a reprezentat enorm pentru el. A avut un respect deosebit pentru părinți, soție și copii. Tatăl său, era : “Un om frumos, cu păr albit și suflet curat,“ mama sa, a fost “icoana vieții” sale. I-a iubit foarte mult pe cei trei copii ai săi, care au ajuns : medic, economist, inginer. Primul său copil, Mihaela, a absolvit Facultatea de Medicină din Iași iar prin concurs a obținut intrarea în specialitatea obstetrică-ginecologie. A urmat apoi specialitatea la București cu rezultate foarte bune iar după cinci ani a obținut titlul de medic primar în obstetrică-ginecologie. În prezent lucrează la Spitalul Clinic de Urgențe “Sfântul Apostol Andrei” din Galați. Are un băiat care a terminat facultatea și masteratul în Statele Unite iar în prezent lucrează la o firmă, în New York. Al doilea copil, Nelu, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Iași și a lucrat ca economist la o întreprindere din Botoșani. Din copilărie a fost pasionat de șah, pe care l-a studiat singur. A compus probleme de șah, care au fost publicate în reviste din țară și din străinătate, pentru care a primit titlul de “maestru în problemistică șahistă.“ A participat la două congrese mondiale de șah ce au avut loc în Grecia. Are doi copii care sunt elevi. A murit în anul 2010, la Galați. Sora sa, Mihaela, a inițiat un concurs în memoria lui Nelu Murarașu la clubul de șah al copiilor din Galați, pe care-l sponsorizează. Al treilea copil, Mihai, este absolvent al Institutului Politehnic din Iași, Facultatea de Mecanică. A lucrat ca inginer la Platforma Siderurgică Galați, iar în prezent are propria sa firmă de reparații siderurgice. Are un băiat, absolvent al Facultății de Matematică și lucrează la o firmă americană. Acești copii minunați îl păstrează în amintire ca pe un tată extraordinar : ”ne cânta, ne recita, ne spunea povești și mai ales, se juca cu noi. Nu ne-a obligat niciodată să învățăm. Ne spunea doar atât : Vedeți să nu mă faceți de râs la școală ! “ își amintește Mihaela, fiica sa.

În anul 2002, soția sa, pe care a iubit-o atât de mult, în urma unei boli fulgerătoare, a trecut în neființă. După înmormântare, care a avut loc la Galați, m-am întâlnit întâmplător în curtea școlii cu domnul Nică. De la distanță am observat că dintr-un om vesel și glumeț ce fusese până atunci, se făcuse închis ca vremea de ploaie. Lacrimile începură să-i spele obrazul. Copleșit, nu putea să rostească nicio vorbă. Sufletul îi era tulbure iar trupul chinuit de o adevărată suferință fizică. Parcă se afla în situația unui erou al marelui scriitor rus, Dostoievski, care spunea : “Există amintiri atât de dureroase, încât îți pricinuiesc o suferință fizică.“

Într-adevăr, avea în suflet o durere mută și o suferință fizică, care nu puteau fi alinate decât cu lacrimi fierbinți. După ce-mi spune durerea lui, îmi mărturisește că va pleca din sat, la Galați, la dorința copiilor săi, exprimându-și bucuria că va fi alături de cei dragi dar și părerea de rău că este nevoit să-și părăsească satul natal, rudele, prietenii, colegii… Numai Dumnezeu știe ce-a fost în sufletul lui și cum a suportat această despărțire !…