Cezar VASILESCU

Eseu cu…
flautul fermecat de poezie

România nu este numai „gândirea Maicii Domnului”, cum se exprima, plin de uimire, Papa Ioan Paul al II-lea, ci și o țară în care miturile apar într-un fel de concurență, târzie, cu Olimpul grecesc. În 1850, un Luceafăr a luminat bolta Botoșanilor, cu o luminozitate care a subjugat pe adepții frumosului absolut și a orbit (de o ură gregar primitivă) pe câțiva cântători chiombi de pete în soare (vezi H. R. Patapievici: Eminescu – „cadavrul din debara”). Viața lui Eminescu, atât de stelar a fost marcată de 39 de ani de sărăcie, neliniște, neînțelegerea contemporanilor, trecerea prin marile capitole culturale europene, vizionarism artistic și politic, versuri-diamant, așezarea limbii române pe osatura modernității, care trebuiau să poarte nu singur nume: Genialitate! Articulat, Eminescul e anagrama de la IMENS LUCE… La a 50-a rotire a Soarelui în jurul Terrei de la apariția poemului „Luceafărul”, în 1933, lângă sondele Ploieștilor, a erupt poezia-miracol a lui Nichita. Se înlocuia singurătatea romanticului Emin cu jubilația în alai a poeziei declamate, în care lotca pe locul încărcat de nuferi se înlocuise cu vodca efuziunii colective: cu elegii, noduri și semne, cu acele unice respirări… metafizice. Și Eminescu, și Nichita, cu memorabilele lor gânduri, ajunseră prinții Poeziei.

Papirusurile acesto stihuri cosmice aveau totuși nevoie de o rostire solemnă: și astfel mitul s-a rotunjit prin nașterea în 1944, la Câmpina, a actorului Eusebiu Ștefănescu. La o ședință de spiritism, în orașul oracolului Iuliei Hașdeu, mama sa, născută la 15 Ianuarie, ca Luceafărul, implorând spiritul lui Eminescu, a aflat că băiatul, ce o însoțea, va ajunge actor. Și ce slujitor al Thaliei: unul care susținea cu umor, aproape caragialesc, că rima obligatorie pentru actor ste…vinișor. Iar Eusebie (cum il alintau criticii) se va afirma într-o triplă ipostază artistică: actor, poet și rostitor de stihuri. Oricât de cehovian era pe scenă și ofițer emblematic german pe ecran, apoteoza aristocrației sale l-a atins cu zeiasca recitare din Eminescu și Stănescu. De fapt, nu era vorba de o recitare, ci de un recitativ (reclamând fondul muzical al unui pian sau flaut), el nerostind „versul pe dinafară, ci pe dinăuntru”. „Glossa” eminesciană ș „Leoaică tânără, iubirea” nichitănesciană în regia „Eusebiană” falimenta orice teatru elizabethan. Afirmațiile gândirii filosofice ale celor doi au fost relevate de actor, într-un text demn de o Scrisoarea a VI-a.

Slavă Domnului că această fraternitate cosmică între Mișu (numai lui Nichita i se permitea un asemenea familiarism) și Nini (numele de alint al lui Nichita Hristea la Ploiești) a fost consimțită vocal de Sebi (ca de la câmpinean la ploieștean) și ilustrată muzical, cu câteva luni înainte de moarte, de flautul de aur (și la propriu și la figurat), al fiului recitatorului astral, Ionuț Ștefănescu. Dacă mai adăugăm că a doua soție, Anca Ioana Vidaeff, are filiație de contesă, iar cu prima, actrița Emilia Popescu, au o fiică –Maria-, care a ales din panoplia artelor pictura, că faimosul flautist îi cultivă poetic memoria ilustrului său părinte (și prin volumul „Un vers care lasă moartea cu gura căscată”), că Eusebiu și-a organizat praznicul cu un an înainte de dispariție, că la doi ani după moarte, într-o sală care-i poartă numele, Eminescu a fost sărbătorit la 12.01.2017, prin prezentarea CD-ului cu filmul „Visători la steaua singurătății”, vom înțelege existența miturilor la noi.

Și dacă ținem o Kamadeva cu Eminescu, Nichita și Eusebiu, din înalturi, fiii „cerului albastru și ai iluziei deșerte” vor înțelege că îi păstrăm în minte ca pe o Sfântă Treime românească a versului. Flautul fermecat de poezie al lui Ionuț le va fi o parolă de recunoaștere.