ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Consideraţii despre dealaţiune, furt şi plagiat în lumea literară
Sau inversarea valorilor morale

Primit pentru publicare: 11 Oct. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 12 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

Delatorul, după Dex, este denunţătorul, cel care pârăşte, de multe ori, neadevăruri.După cum se cunoaşte, trăieşte în mâlul murdăriei morale ca şi când aceasta ar fi a doua sa natură.Nu de puţine ori delatorul a ajuns şi la crimă, sau a schimbat destine.Pentru că la noi acuzarea falsă şi lansarea de minciuni sfruntate sunt forme predilecte pentru „asasinatul de caracter”. Vedem pretutindeni dorinţa gratuită de a-i distruge pe cei care ne displac. Iar când minciuna coexistă cu bucuria de a vedea răul altcuiva, atunci răul social are consecinţe catastrofale.Acest mod de viaţă a fost încurajat de sistemul comunist prin mâna înarmată a securităţii.Cu toate că de-alungul existenţei poporului român, zicala “să moară capra vecinului “a fost şi este prezentă în viaţa noastră de toate zilele. Expresia românească”să moară şi capra vecinului” este foarte veche şi are un substrat spiritual şi psihologic foarte bine înrădăcinat în cazul multora dintre conaţionalii noştri.  Este vorba, de fapt, de o adevărată autoprogramare neurolingvistică în sens negativ, pe care românii au adus-o la nivel de artă. tarea de bază care stă în spatele expresiei amintite este invidia. Mulţi dintre noi merg pe principiul de ce să îi meargă bine vecinului, dacă mie îmi merge prost”. În locul vecinului poate fi la fel de bine un prieten de familie sau chiar fratele sau sora respectivului. Individul care trăieşte aceste stări de invidie, gelozie şi chiar ură nu face altceva decât să minimalizeze succesul unei persoane raportat la propria nepricepere. Este o proastă evaluare a succesului celuilalt, care porneşte de la slabă cunoaştere a sa ca individ.În acest context intră şi marile trădări din istoria noastră. Una dintre primele trădări odioase cunoscute în istoria românilor are loc în luna octombrie a anului 1451. Voievodul moldovean Bogdan al II lea, copilul din flori al lui Alexandru cel Bun Muşatinul, era omorât cu cruzime de fratele său Petru Aron în urma unei trădări. Bogdan al II lea luase tronul Moldovei în anul 1449, din mâna unui nepot, Alexăndrel Vodă, fiul al fratelui său Iliaş, în urma bătăliei de la Tămăşeni din 12 octombrie. 

  Istorici de renume precum Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga sau Ştefan Gorovei consideră scurta domnie a lui Bogdan al II lea ca un moment de linişte şi stabilitate pentru o Moldovă decimată de războiele civile care au durat mai bine de 17 ani. Bogdan al II-lea se bucura de sprijinul lui Iancu de Hunedoara pe care îl numea ”părintele meu” şi implicit al Ungariei. Mai mult decât atât îi bate cumplit pe polonezii care doreau să-l impună din nou pe voievodul lor ”marionetă” Alexăndrel, în codrii Crasnei pe data de 6 septembrie 1450. 

 Totodată Bogdan al II-lea este tatăl ilustrului Ştefan al III lea Muşat sau cunoscut istoriografie româneşti drept Ştefan cel Mare. Adolescentul Ştefan ar fi luat parte şi el, spune Constantin C. Giurăscu, la bătălia din Codrii Crasnei, adus special de tatăl său pentru a-l învăţa arta războiului. Nu doar Alexăndrel însă, protejatul polonezilor îi dorea tronul ci şi fratele său Petru Aron. Într-o noapte din octombrie 1451, data nu este cunoscută cu exactitate, Bogdan al II lea merge la un ospăţ de nuntă în satul Reuseni la o rudă de a sa, împreună cu fiul său Ştefan , viitorul Ştefan cel Mare. Fratele său Petru Aron i se arată prietenos cu orice ocazie şi îşi ascunde intenţiile şi înşală astfel încrederea inclusiv a gărzilor de corp a domnitorului. 

 Îl aşteaptă pe Bogdan să se ameţească cu vin şi apoi îl ucide mişeleşte. Îl prinde cu oamenii săi şi îl trage în bătătură unde-i taie capul. Episodul este realatat şi de cronici. ” După doi ani a domniei lui Bogdan Vodă, scrie letopiseţul cel moldovenescu c-au venitu fără de veste Pătru Vodă ce l-au poreclit-u Aron şi au aflatu pre Bogdan vodă la satul Răusenii, din jos de târgul Sucevii şi l-au lovitu, vineri în revărsatul zorilor, octomvrie 16. Şi acolo i-au tăiat-u capul lui Bogdan Vodă.”, scrie Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei, probabul preluând date din Cronica anonimă din secolul XV. Ştefan şi mama sa Maria Oltea au fugit în pribegie. 

Un sfârşit cumplit pare să fi avut şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă sau Ştefan al IV lea Muşatinul(1506-1527). Acest Ştefăniţă era fiul lui Bogdan al III lea ”cel chior” şi a ajuns la domnie în pragul adolescenţei, mare parte a domniei sale fiind pe mâna regenţei şi a puternicilor boieri din neamul Arbore. De la vârsta maturităţii preia frâiele domniei. Începe o perioadă controversată marcată pe de o parte de conflicte cu polonezii, tătarii şi turcii dar şi cu boierii. Ştefăniţă intră în conflict culmea cu mulţi foşti colaboratori ai bunicului său, producându-se un adevărat exod al boierilor către Polonia. Este ucis, fără motive întemeiate Luca Arbore şi fii săi, practic tutorii săi din adolescenţă.  Se luptă şi cu Radu de la Afumaţi, domnul muntean care se căsătorise cu o domniţă, fiica lui Neagoe Basarab, preferată şi de Ştefăniţă. ”Acest Ştefan Vodă întru tot semăna cu firea moşu-său lui Ştefan Vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc , că tot izbândea şi lucrul său îl ştia purta, măcar că era tânăr de zile. Aminterelea era un om mânios şi pre lesne vărsa sânge”,scria Grigore Ureche în cronica sa. Moartea lui Ştefăniţă, survine în 1427, după o campanie de succes în Ţara Românească. Moare în mod misterios, de tânăr, în cetatea Hotinului. 

  Cronicarii vremii spun că a fost otrăvit de soţia sa Stana, fiica cea mare a lui Neagoe Basarab. ”L-au otrăvit doamnă-sa”, spune Simion Dascălul, iar în genealogia unui pretendent de carieră care a bântuit Europa, se arată că Ştefăniţă a fost sufocat cu pernele. Din complot ar fi făcut parte Stana soţia sa dar şi boierii nemulţumiţi de politica autoritară a tânărului domn. Stana ar fi plătit astfel umilinţa la care a fost supusă de Ştefăniţă. Acesta ar fi dorit să se căsătorească cu sora ei cea mai mică, dată însă lui Radu de la Afumaţi. Stana a fost soluţia de compromis şi a trebuit să îndure umilinţa de a asista la războaiele soţului ei cu Radu de la Afumaţi strârnite de gelozie.

Astfel, să ne amintim de trădarea lui Tudor Vladimirescu. Tudor era un om sever şi crud ce nu de puţine ori îi pedepsea pe cei ce îndrăzneau să comită tot felul de fărădelegi. Acesta a omorât mai mulţi tineri care se ocupau cu furtişaguri, pandurii fiind nemulţumiţi de faptul că cei ucişi putea fi folosiţi în luptele purtate pentru eliberarea ţării. Tudor Vladimirescu chiar l-a spânzurat pe unul dintre căpitanii săi, Ioan Urdăreanu, deoarece acesta a refuzat să accepte să răspundă cu viaţa pentru orice infracţiune comisă de oamenii conduşi de el.După omorârea lui Urdăreanu, s-a produs ruptura decisivă dintre Tudor Vladimirescu şi căpitanii săi. Eteristul Hagi Prodan a profitat de acest moment şi i-a convins pe căpitanii lui Tudor să declare că nu îl mai vor ca şi lider. Eteriştii, având în posesia lor scrisorile trimise de Vladimirescu către turci, l-au acuzat pe liderul pandurilor de trădare. Părăsit de căpitanii săi Tudor Vladimirescu este arestat de eterişti chiar din mijlocul pandurilor.Acesta a fost dus la casa lui Iancu Mavrodol din Piteşti, unde a purtat o discuţie cu cei ce l-au trădat, discuţie dezvăluită ulterior de Mihai Cioranu, un aghiotant de-al lui Tudor Vladimirescu, participant la Revoluţia din 1821, în lucrarea memorialistică „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu”. În dimineaţa zilei de 23 mai 1821, Vladimirescu a fost dus la Târgovişte şi închis în veche Mitropolie, fiind lăsat în „grija” lui Vasile Caravia, poreclit „monstrul de la Galaţi”. Caravia l-a torturat câteva zile pe Tudor pentru a afla unde îşi ţine ascunsă averea, fără însă a reuşi să scoată vreo vorbă de la liderul Revoluţiei din 1821.De teamă ca nu cumva localnicii să se ridice împotriva eteriştilor, Alexandru Ipsilanti i-a ordonat lui Caravia să-l ucidă pe Tudor Vladimirescu. În dimineaţa zilei de 27 mai 1821, Vasile Caravia îl împuşcă de două ori pe Vladimirescu şi îi aruncă trupul într-o fântână de lângă grădina Geartoglu din mahalaua sârbească din Târgovişte. „Tudor a fost închis în temniţa mitropoliei, iar cunoscutul criminal Caravia a fost însărcinat să-i ia interogatoriul. Acest scelerat a supus pe Tudor la tot felul de chinuri, numai pentru a afla unde a ascuns banii, căci credea că are sume mari de bani pentru cumpărarea de arme şi muniţie pentru panduri, iar descoperirea lor interesa pe toţi, mai mult decât acţiunile lui Tudor. Vladimirescu a suportat totul cu o tărie neobişnuită, răspunzând că nu are nimic şi că el a venit acolo pentru ca, unindu-se cu eteriştii, să lupte împreună împotriva turcilor. În cele din urmă, după două zile de cele mai crunte chinuri, l-a anunţat pe Tudor că-l trimit la divan şi, legându-l, au ieşit noaptea afară din oraş. Apropiindu-se de râul Dâmboviţa, Caravia l-a împuşcat cu pistolul, apoi l-au tăiat, i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat în râu, după unii autori într-o fântână părăsită. Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa lui Tudor”, aşa a descris memorialistul rus Ivan Liprandi asasinarea lui Tudor Vladimirescu.

Am dat doar câteva exemple din istoria noastră, unde delaţiunea ajunge la crimă şi schimbare de destine. În continuare voi vorbi despre o carte care oglindeşte realist rolul comunismului în ridicarea la rang de politică de stat a delaţiunii şi crimei.

Volumul Comunism şi totalitarism semnat de renumitul istoric francez Stephane Courtois reuneşte o serie de articole, comunicării, recenzii sau studii publicate în siajul esenţialei “Cărţi negre a comunismului” pe care Courtois a coordonat-o şi care a apărut în 1997, provocând nenumărate reacţii. Materia cărţii este structurată în patru mari părţi care ordonă textele în funcţie de tematica lor principală: Lenin, inventatorul totalitarismului, Stalin sau victoria totalitarismului, Comunism, crima împotriva umanităţii, genocid şi, ultima, Istoria şi memoria comunismului. Una din ideile forţă care domină intervenţiile istoricului francez este legată de importanţa terorii pentru înţelegerea sistemului comunist. Un accent încăpăţânat poate şi pentru că societatea franceză nu a trăit un astfel de (lung) coşmar, ocupaţia nazistă fiind una totuşi de o altă natură, durând totuşi, doar patru ani. “Pentru a obţine o eficienţă maximă, teroarea trebuie să se sprijine pe o puternică poliţie politică, dar şi să beneficieze de alte patru condiţii: surpriza, secretul, delaţiunea şi izolarea. (…) Secretul întreţine şi frica, şi speranţa – persoanele dispar de seara până dimineaţa, dar apropiaţii lor speră mereu să le revadă, în timp ce ele au fost asasinate de mult – şi permite ascunderea faţă de restul lumii a amplorii masacrelor ce ar putea păta imaginea regimului. Delaţiunea dezintegrează societatea din interior, fiecare se teme să nu fie denunţat de colegii de muncă, de vecini, de apropiaţi pentru vorbe sau fapte ostile regimului sau din răzbunare.”

“Teroarea este condiţia necesara a dictaturii proletariatului, a monopolului puterii comuniştilor şi a voinţei lor de a supune întreaga societate. De fapt, nici un regim totalitar nu a putut să se menţină fără această teroare de o mai mică sau mai mare intensitate.” Această teroare, iniţiată de Lenin a fost dusă pe cele mai înalte culmi ale progresului de Stalin care “a fost pur şi simplu acela dintre conducătorii bolşevici care înţelesese cel mai devreme şi cel mai bine natura sistemului pe cale să se nască şi logicile interne inerente supravieţuirii, funcţionării şi extinderii mişcării, apoi regimului inventat de Lenin.” Însă teroare poate fi de mai multe forme şi poate însuma diverse nuanţe, iarăşi, imposibil de descifrat de către un occidental.

În capitolul “Teroarea poate fi blândă” Courtois punctează “episoadele cu adevărat tragice- asasinate în masă, deportări colective, sistem concentraţionar- care şochează prin cruzimea călăilor şi numărul victimelor, care se număra cu sutele de mii, chiar cu milioanele, nu trebuie să oculteze teroarea de mică intensitate criminală, mijloc preferat de inoculare a fricii în societate, cu scopul de a o putea dezintegra mai bine şi de a o controla.” În fond, regimul comunist din RSR era caracterizat mai ales prin această teroare soft, concentrată în care am trăit două decenii şi jumătate. Cel mai de temut instrument folosit de regimurile comuniste pentru a domina populaţiile a fost cea alimentara. “Foamea a fost o armă teribilă în mâinile puterilor comuniste, iar dacă nu a dus întotdeauna la astfel de drame (foametea din Ucraina din anii 1932-33 care a făcut 5 milioane de victime –n.m.) nu e mai puţin adevărat că a rămas o ameninţare constantă. Lipsa constantă a bunurilor de consum de bază, comună tuturor regimurilor comuniste, a dat naştere fenomenului caracteristic al cozii. Pentru a-şi procura câteva ouă, o pereche de încălţăminte, sau un costum nou, cetăţeanul obişnuit trebuia să stea la coadă ore întregi, fără să aibă, de altfel, garanţia că, odată ajuns în faţă, va mai găsi obiectul dorit. Timpul astfel pierdut după ore de muncă sau din concediu a fost un mijloc de presiune asupra populaţiei, creând un climat de incertitudine, invidie şi ostilitate violentă între cetăţeni.”

O altă armă folosită a fost legarea de glie (în URSS Stalin a folosit chiar paşapoartele interne pentru a controla mişcările cetăţenilor). “Această cvasiimposibilitate de a fugi a fost unul dintre principalele resorturi psihologice ale terorii blânde: ideea că vei fi constrâns să trăieşti până la capătul zilelor în acest sistem din care este imposibil să scapi a contribuit foarte mult la anihilarea voinţei de a opune rezistenţă şi a dus chiar şi în rândul celor mai decişi la acomodarea cu regimul, fie prin refugierea într-un fel de exil interior, fie prin căderea în apatie socială sau depresie (alcool, sinucidere etc.) fie prefăcându-se că participă la un consens aparent-un soi de schizofrenie colectivă. Nu este întâmplător faptul că, în regimurile comuniste, statistica sinuciderilor este un secret bine păzit.”

Informaţii mai puţin cunoscute ne sunt prezentate în legătură cu unul dintre personajele sinistre ale Uniunii Sovietice, un om care ar fi figurat pe prima bancă a acuzării în cazul unui mare proces al comunismului: Nikolai Ejov (alături de Dzrejinski, întemeietorul CEKA, Iagoda – căruia i-a luat locul şi Beria). Capitolul se intitulează expresiv “Călăul fidel al lui Stalin” şi retrasează parcursul lui Ejov, de la modestele funcţii deţinute până la apogeul puterii sale, secretar al Comitetului Central alături de Stalin, Kaganovici, Jdanov şi Andreev, şeful NKVD, a cărui misiune a fost aceea de a organiza Marile Epurări. “În afara oricărei proceduri judiciare, Ejov a fost însărcinat să vindece populaţia de duşmanii poporului, conform unor cote fixate dinainte şi unor modalităţi care nu cuprindeau decât două categorii: 1.împuşcaţii; 2. deportaţii.”  “Odată cu Marea Teroare, Ejov a devenit cel mai puternic om al lumii comuniste după Stalin. Ne imaginăm ce sentiment de megalomanie a pus stăpânire pe acest omuleţ de 151 centimetri, semianalfabet până la 20 de ani, ignorant în toate domeniile, cu excepţia aceluia a exterminării. Luat de valul acestui soi de nebunie criminală care-l făcea să trimită zilnic la moarte sau în Gulag mii de oameni nevinovaţi şi care îl determina să participe personal la şedinţele de tortură, Ejov a devenit insomniac. A început să bea până ajungea beat mort şi avea un comportament sexual frenetic, atât cu bărbaţi, cât şi cu femei. Soţia sa, Evghenia Solomonovna, nu ducea o viaţă mai puţin dezordonată. Era redactor-şef la URSS în construcţie, o luxoasă revistă de propagandă care slăvea victoriile regimului.”

Căderea lui Ejov reprezintă un alt studiu caz ce relevă dinamica puterii în regimul totalitar sovietic căci bucuria de a beneficia de prerogative divine (dreptul la moarte şi la moarte, mai degrabă) se plăteşte scump. La 29 septembrie 1938 lui Ejov i-a fost desemnat un adjunct care îi contrasemna toate decretele. În noiembrie, Stalin l-a acuzat că a făcut prea mult, ceea ce Ejov a admis umil! Ulterior a fost desemnat responsabil al căilor navigabile, păstrându-şi celelalte funcţii din PCUS pe care le va pierde rapid. Pe 6 martie 1939 numele său a apărut ultima oară în presa sovietică (în Pavilionul canceroşilor, Alexandr Soljeniţîn descrie cum două din personajele centrale ale romanului, aflate pe cele două părţi ale baricadei, fostul activist Paul Nikolaievici Russanov şi fostul deţinut politic Oleg Kostoglotov duc în pavilionul spitalului adevărate lupte pentru a pune mâna primii pe oficiosul PCUS, celebra Pravda unde dispariţia subită a vreunui nume devenea probă indubitabilă a dinamicii vieţii politice a Uniunii Sovietice). Şi cum Stalin nu avea nevoie de martori în viaţă ai crimelor sale industriale, în mod logic, Ejov a avut aceeaşi soartă precum Iagoda, al cărui adjunct fusese sau Beria fiind condamnat la moarte, fiindu-i smulse sub tortură mărturisirea că ar fi fost agent atât al Japonie, Marii Britanii cât şi Poloniei. Aceasta nu l-a împiedicat să moară cu numele lui Stalin pe buze!

Un alt capitol care trezeşte interesul este cel legat de celebrul Raport secret al lui Hrusciov („Raportul secret al lui Hrusciov: fractura sistemului comunist”) prezentat în timpul celui de al XX-lea Congres al PCUS din 25 februarie 1956. Stephane Courtois analizează succint contextul istoric al acestui eveniment marcant, de cotitură pentru lumea comunistă şi intenţiile deloc nevinovate ale lui Hrusciov, el însuşi un cadru de nădejde al oligarhiei staliniste, cu mâinile pătate cu mult sânge (mai ales  ucrainean) care, prin acest document viza atât să-şi întărească puterea personala cât şi să transmită un mesaj clar nomenklaturii sovietice şi celorlalţi membrii ai PCUS (7 milioane şi 17 milioane de comsomolişti): „perioada de teroare împotriva cadrelor este închisă”. Hrusciov a pus bazele de altfel a dihotomiei comuniste dar şi stângiste din prezent: Lenin a fost bun, Stalin a fost rău. „Proslăvindu-l pe Lenin, Hrusciov dezvoltă mitul bunului conducător comunist, nemilos cu duşmanul, dar drept faţă de comunişti. Dacă-i dăm crezare Primului Secretar, Lenin ar fi practicat conducerea colectivă, democrată, modestă, atentă la ceilalţi tovarăşi, bazându-se pe convingerea ideologică şi nu pe violenţa fizică. Imaginea idilica ce nu corespunde deloc la ceea ce ştim noi despre el-şi, mai mult, după deschiderea arhivelor sovietice – despre un Lenin autocrat, coleric, fanatic, întotdeauna gata să manipuleze  biciul excomunicarii- al excluderii din partid (…)” Hrusciov nu face altceva decât să instrumentalizeze trecutul în scopuri politice, în buna maniera a predecesorilor săi (Lenin si Stalin)

Analizând tematica eseurilor lui Stephane Courtois ne dăm seama de adevărata luptă mediatică pe care a dus-o istoricul francez în Occident cu toţi cei care au recuzat comparaţia (mai mult decât îndreptăţită şi, poate, din punct de vedere a numărului victimelor, adepţii nazismul ar fi mai îndreptăţiţi să fie ofuscaţi de alăturarea cu fenomenul comunist) celor două regimuri totalitare. Bine scria Andreas Hilgruber, citat de istoricul francez, ”Unicitatea şi comparaţia nu se exclud.” Lupta cu stângismul occidental, bine infiltrat pe multe paliere ale societăţii vestice, reprezintă maturizarea seminţelor aruncate de URSS în Occident care au crescut sub umbrela “farmecului universal al lui Octombrie” (François Furet) şi care s-au aliat cu corectitudinea politică. Exemple precum Edouard Herriot, fost preşedinte a Consiliului de Miniştri al Franţei sau Walter Duranty, celebru corespondent de presă american la Moscova, care, vizitând Ucraina înfometată şi muribundă, au preferat (din interes) să se lase minţiţi şi să propage minciuna cu nonşalanţă ar trebui studiate cu mai multă atenţie pentru că “anumiţi dascăli care formează tânăra generaţie practică o eufemizare şi o negare, care vizează negaţionismul” ceea ce poate fi exrem de periculos pentru o Europă mai mult sau mai puţin unită căci, dacă evreii au mare grijă faţă de orice formă de punere sub semnul întrebării a Holocaustului, popoarele care au fost victimele totalitarismului comunist au aceeaşi datorie nobilă şi vitală.

Revenind la noi în ţară, după instaurarea regimului impus de tancurile sovietice(ruseşti), delaţiunea şi crima a fost ridicată la rang de politică de stat, cum spuneam mai înainte. Politică, la care au aderat mulţi intelectuali români de rangul doi, după ce elita intelectuală românească a fost închisă şi omorâtă în închisori.

”Apropo de victimele şi de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu foarte mulţi, prin raportare la ceilalţi) sufereau în puşcăriile regimului, alţii (mult mai numeroşi) serveau cu credinţă partidul şi se bucurau de mari privilegii (Un exemplu – şi nu e cel mai spectaculos! -: drepturile de autor erau fabuloase în comparaţie cu câştigul mediu al unui profesor sau medic.).

Câteva nume dintre cele mai sonore care au colaborat cu securitatea regimului criminal comunist, schimbând destine şi care prin colaborarea lor au intrat la închisoare oameni, au fost retrogradaţi sau daţi afară de la locul lor de muncă au fost : Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuă, Eugen Uricaru, Nicolae Breban, Ioan Groşan, Mircea Iorgulescu care+l turna pe
Bujor Nedelcovici, semnând cu numele „Dorin” etc – ca să mă refer doar la cei care îşi câştigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producţiei literare devine total prin naţionalizarea editurilor.Dan Berindei îşi turna propriul fiu. Initţial acesta a pus umarul la “supravegherea informativa a Institutului de Istorie” al Academiei Romane, unde Berindei era cercetator. Pana in 1973, el a semnat cateva zeci de note informative despre colegii sai.Datorită acestuia mulţi colegi nu au fost promovaţi, schimbându-le destinele şi viaţa.Dupa ce fiul sau, Mihnea Berindei, a fugit in Franta in 1970, Dan Berindei a primit drept sarcina din partea Securitatii sa il spioneze si sa incerce sa ii inchida gura. Numai ca, dupa cateva intalniri, fiul a realizat care e misiunea tatalui si a rupt definitiv relatia cu el.Academicianul Dan Berindei nu neaga faptul ca a fost trimis de Securitate sa culeaga informatii despre si de la Mihnea, care devenise vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului.

După 1964 (când sunt eliberaţi majoritatea deţinuţilor politici) încep să fie „recuperaţi” foştii deţinuţi-scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunţat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaş (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a fiinţei se potriveau de minune cu politica naţionalistă a lui Ceauşescu), Edgar Papu (autorul teoriei naţionaliste a protocronismului) etc.

Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparaţie cu alte ţări comuniste, unde a existat o opoziţie reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage nişte concluzii nu prea măgulitoare şi despre ADN-ul românesc. Şi e semnificativ că singurul scriitor român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până şi astăzi ca un paria de către “distinsa” noastră beaslă scriitoricească”.

Vinovăţia cea mai mare o au aceşti scriitori turnători la odioasa Securitate. Datorită lor au fost schimbate destine, probabil unele victime au intrat în închisori. Fapta acestor scriitori tangenţiază cu crima.Este un atentat la viaţa semenilor.Faptele acestora poate fi aşezate pe acelaşi palier cu crimele din istoria românilor pe care le-am exemplificat la începutul articolului. Cu toate acestea lumea scriitoricească nu-i blamează pe aceşti”criminali “ de destine.

De-alungul istoriei noastre literare au fost scriitori care în tinereţe au furat, pur şi simplu, să poată bea şi să mănânce.Printre aceştia, erau Dimitrie Stelaru, ne având locuinţă,  dormind prin căminele studenţeşti din Bucureşti “ciupea” câte un leu, doi, de prin buzunarele studenţilor, pe care-i cheltuia la”Cireşica “, la fel Virgil Mazilescu şi un alt scriitor genial din perioada comunistă, Nichita Stănescu, avea aceeaşi patimă.Din orice, şi oricum, trebuia să facă rost de bani să cumpere votcă. Practic băutura i-ar fi distrus sănătatea. ”În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, preciza scriitorul Ştefan Agopian şi citat de”Historia”. Nichita Stănescu făcuse însă ciroză din cauza consumului de vodcă şi în ciuda eforturilor soţiei sale Dora, de a interzice alcoolul în casă, poetul reuşea să pitească sticle în cutia televizorului. S-a ajuns şi la situaţia în care Elena Ceauşescu să-l trimită pe Ministrul Sănătăţii, Eugenia Proca, la uşa poetului, pentru consultaţii. 

Din punct de vedere moral, aceste vicii ale scriitorilor nu sunt condamnate. Nici măcar cele privind colaborarea cu odioasa Securitate. Dar, calomniile privind plagiatul sunt pe prima pagină a  ziarelor, cu toate că această apucătură a românilor nu a făcut atâta rău oamenilor în comparaţie cu turnătorii la Securitatea criminală.
Azi suna ca o blasfemie, dar la sfarsitul veacului al XIX-lea acuzatiile de plagiat la adresa lui Mihai Eminescu nu erau ceva neobisnuit. La numai doi ani dupa moartea poetului, Alexandru Grama, preot si profesor din Blaj, a publicat o carte in care il facea pe Eminescu nici mai mult nici mai putin decat “sarlatan”. Grama sustinea ca de fapt Eminescu a fost doar un “om fara scrupule”, care a copiat de la diversi poeti romantici germani ca sa devina idolul societatii Junimea si astfel sa parvina in societate. Concluzia profesorului de teologie din Blaj: “Eminescu n-a fost nici geniu, nici cuprins de lumea ideala, ci un biet versificator, tare de rand, tampit pentru lumea aceasta”.

In aceleasi vremuri, istoricul literar Aron Densusianu, profesor la Universitatea din Iasi, lansa acuzatii si mai dure de plagiat la adresa lui Eminescu. In “Istoria limbii si literaturii romane” scrisa de Densusianu Eminescu primea doar 3 pagini (mai putin decat Andrei Muresanu sau Dimitrie Bolintineanu). Iar in aceste trei pagini era acuzat ca ar fi “cel dintai poet bolnav sau dezechilibrat din literatura romana”, ca ar avea “o limba foarte saraca” si, mai ales, ca a plagiat din marele poet german Heinrich Heine, dar si din filosoful Arthur Schopenhauer. “A lucrat cu ce a putut culege din cei doi scriitori”, era concluzia lui Densusianu. Iata si unul din exemplele de plagiat date de istoricul literar: versurile “Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi” din “Povestea codrului” a lui Eminescu ar fi copiat “Nu mai mai defaima, dulce copila/Si nu-mi mai da binete pe sub tei”, versuri ale lui Heine. Potrivit lui Densusianu, “teii” lui Heine au devenit un singur tei la Eminescu fiindca la noi nu-s atatea alei plantate cu asemenea copaci ca in Germania.

Unul dintre cele mai celebre scandaluri de plagiat din literatura română a fost cel în care a fost implicat Caragiale. Dramaturgul şi nuvelistul a fost acuzat de Caion că a plagiat „Năpasta” după piesa „Nenorocul” a autorului maghiar Kemeny Istvan. Caragiale l-a dat în judecată pe Caion şi a investit mult timp, bani şi emoții pentru a dovedi nu numai faptul că autorul maghiar nu există, dar şi că totul a fost o răzbunare. „L-a plagiat pe Tolstoi” a pretins atunci Caion, în această oribilă strategie de defăimare a dramaturgului clasic, care s-a dovedit că avea raţiuni politice, iar Macedonski nu era deloc străin de ea. Strălucita apărare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, avocatul lui Caragiale în acest proces, a rămas în istoria literaturii. „Cum, domnilor? Un popor întreg admira pe Caragiale… Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în faţa românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunăm noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veștejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi, românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungăşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că nu avem nici conştiinţa, nici demnitate?” a susţinut Delavrancea în faţa judecătorilor. Caragiale a fost însă atât de rănit de aceste acuzaţii încât singur a ales exilul şi şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii departe de ţară.

În literatura română au fost destule scandaluri legate de plagiat. Victima unuia dintre ele a fost poetul George Coșbuc. În 1893, Coșbuc publică volumul „Balade și idile”, primit cu entuziasm de nume importante ale culturii române din acea perioadă. „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, (…) făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești” – scria Caragiale în „Moftul român” la apariția acestui volum. Însă, la nici două luni de la lansarea cărții, originalitatea unora dintre poeziile publicate este contestată violent de Grigore N. Lazu. Acuzația nu era întru totul lipsită de temei. Editorul volumului „Balade și idile” a introdus în carte și câteva poezii traduse de Coșbuc și apărute anterior în revista „Tribuna”. Poetul a precizat că lucrul acesta s-a întâmplat fără a fi fost consultat și, mai mult, în momentul editării cărții nici nu se afla în țară. De altfel, în edițiile următoare ale volumului „Balade și idile” poeziile introduse din greșeala editorului de carte au fost excluse.

Şi în zilele noastre Lev Tolstoi a fost subiectul unui proces de plagiat în Romania. Publicistul George Stanca a fost condamnat atât de Tribunalul Bucuresti, cât şi de Curtea de Apel, la un an de închisoare şi plata unor daune de 100.000 de euro pentru “insusirea in mod ilicit a unei traduceri”. El ar fi semnat cu pseudonimul “Ghenadi Strungar” traducerea “Memoriilor” lui Tolstoi, care de fapt era doar o copie a unei traduceri mai vechi a Janinei Ianosi, aparuta sub titlul “Jurnal”. Plagiatul era evident din faptul ca traducerea romaneasca era o selectie din cele 13 volume de memorii ale scriitorului rus. Or atat Janina Ianosi, cat si “Ghenadi Strungar” selectasera, intamplator, exact aceleasi fragmente din miile de pagini de memorii scrise de Tolstoi. Rămane totusi ca judecatorii Curtii Supreme să decidă dacă a fost plagiat sau o bizară coincidenta.

Revenind în vremurile lui Caragiale, la 10 ani după procesul acestuia un alt caz de plagiat zguduia Romania. A. C. Cuza, un respectat profesor de economie politica la Universitatea din Iasi, in acelasi timp si cel mai faimos antisemit din tara, era acuzat de plagiat în cazul operei sale de căpătai. “Despre poporatie”, o lucrare de statistica premiată chiar de Academia Română şi în baza căreia A. C. Cuza obţinuse catedră univeristară, era acuzat că “are la bază furtul”, fiind aproape integral un plagiat dupa o serie de cărţi de specialitate ale unor autori francezi si germani. Nu total: prefaţa cărţii era strict creaţia originală a profesorului ieşean. Restul, “o neruşinare de ordin ştiintific”, făcută din fragmente traduse de la diverşi autori, fără citarea sursei.

Cazul era extrem de clar, dar exista o singura problemă: autorii acuzatiei erau evrei, printre ei şi jurnalistul Constantin Graur, bunicul comentatorului Dumitru Graur. Din punctul de vedere al opiniei publice de atunci, asta însemna că acuzaţia de fapt erea o răzbunare, un complot împotriva liderului antisemitismului românesc. Argumentele erau însa imbatabile şi justitia l-a condamnat pe A. Cuza pentru acest plagiat. In presa epocii, însa, A. C. Cuza era prezentat ca o victima a unui “atentat” care încearca “a sugruma trezirea constiintei nationale in ora din urma impotriva primejdiei jidovesti in Moldova” (ziarul Tribuna din Arad, 2 februarie 1912). Sentinţa nu l-a impiedicat, de altfel, pe A. C. Cuza să devină un politician şi autor extrem de respectat, membru al Academiei – şi ideolog al antisemitismului în România.

Unele acuzaţii de plagiat sînt nefondate (cazul Lucian Blaga) sau de-a dreptul mincinoase (la I.L. Caragiale), altele sînt limpezi ca lumina zilei (Al. Piru, Eugen Barbu, Ion Gheorghe). Din lectura acestor texte despre plagiat selectate de Pavel Balmuş se poate reconstitui mentalitatea plagiatorilor, şi nu atît din propriile lor intervenţii, cît din cele ale celor care au sărit să-i apere. Esenţial, plagiatorul nu are vreun respect pentru proprietatea intelectuală pe care, de fapt, nici nu o înţelege. Majoritatea plagiatorilor sînt inocenţi (spre deosebire de cei de azi, care doar fac pe inocenţii), ei nu-şi înţeleg infracţiunea, care nu e neapărat juridică, dar întotdeauna morală, mai întîi faţă de autorul textului plagiat, apoi faţă de cititor. Luîndu-şi drept motto dictoanele „nimic nou sub soare“ şi „cărţile se fac din cărţi“, plagiatorul nu imită şi nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază făcînd confuzie între filiaţie, adică ideea, şi plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia).

Dat fiind că meşteşugul literar nu se poate învăţa decît în proximitatea maeştrilor, nu este oare plagiatul o fatalitate a începuturilor culturilor mici, un efect al formelor fără fond? Aceasta este una dintre întrebările pe care mi le-am pus citind la vremea respectivă, cînd am şi scris prima oară despre cartea lui Alexandru Dobrescu la Corsarii minţii, excelentul prim volum din patru proiectate, din care, din păcate, eu n-am ştiinţă să mai fi apărut vreunul între timp. Cercetător meticulos şi foarte harnic, Alexandru Dobrescu ţine să precizeze că nu intenţionează o „vînătoare de vrăjitoare“, deşi avertizează că multe reputaţii vor avea de suferit, iar această elegantă atitudine este susţinută de tonul său echilibrat, cel mult ironic, şi, mai ales, de felul în care se abţine de la a face judecăţi morale. Acest prim volum, organizat cronologic şi tematic, se ocupă de plagiatorii neliterari – cronicarii, savanţii, predicatorii, traducătorii şi juriştii – de pînă la 1870. Înainte de a-i „denunţa“, Alexandru Dobrescu formulează două probleme fundamentale pentru înţelegerea contextului, deopotrivă literar şi juridic, de care trebuie ţinut cont într-o discuţie despre plagiatul din acea epocă: în primul rînd, limba română nu avea suficiente posibilităţi de exprimare, cronicarii, cel puţin, fiind nevoiţi să împrumute tiparele omologilor latini, greci, slavi sau poloni, imitaţia fiind, de fapt, un compromis necesar dezvoltării limbii; şi, în al doilea rînd, dar poate cel mai important, conştiinţa proprietăţii intelectuale nu era atît de acută, iar în unele cazuri nici nu exista, procedeul împrumutului nemarcat fiind relativ comun pînă în secolul al XVIII-lea. Aşa se explică nenumăratele „plagiate“ în serie la cronicarii noştri care, inspirîndu-se din sintezele altora, mimau perfect erudiţia, din cronicile lor (acte de naştere a limbii române literare) rămînînd, la urma urmei, foarte puţine lucruri originale conform standardelor literar-juridice de azi: Miron Costin copiind din Nicolae Costin care copiase, printre alţii, şi din Grigore Ureche, care copiase, printre alţii, şi din Azarie, care copiase din Konstantinos Manasses – aceasta fiind cea mai lungă serie detectată de mine în primul capitol unde ni se arată cum, într-adevăr, cărţile chiar se fac din cărţi. Capitolul „Savanţii“ este şi cel mai spectaculos: Cantemir, Bălcescu, Alecu Russo, Bolintineanu, Dimitrie Brândză (primul botanist român, plagiind după un francez articolul „Doctrina carnivolităţii plantelor“), dar, mai ales, Nicolae Milescu („traducerea“ Jurnalui de călătorie în China după atlasul lui Martino Martini a fost mistificată de istorici precum C-tin C. Giurescu sau Dan Horia Mazilu) şi chiar Titu Maiorescu, cel care a „împrumutat“ din esteticianul Fr. Th Vischer şi chiar din John Stuart Mill, şi a cărui acuzaţie de plagiat, semnată de Aron Densuşianu în 1867, este prima de acest fel consemnată în cultura noastră.

Iată ce scria, în 2010, Lavinia Betea, un distins istoric care are acces la arhivele Securității, transferate sub Traian Băsescu la CNSAS: “Istoria debutase la Craiova. În decembrie 1978, poetul Marin Sorescu, redactorul-şef al revistei Ramuri, atrăgea astfel atenţia asupra confratelui literar: “Curios lucru: în loc să se aplece asupra lui însuşi – poate reuşeşte să desţepenească un şurub ruginit al creaţiei -, Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului care îl incomodează prin simpla lor prezenţă”. Cu această introducere, Barbu era învinuit de plagiat, cu trimitere la volumul al treilea din seria “Incognito”, volum care apăruse într-un tiraj de 116.000 de exemplare. În circa o sută din paginile sale se regăseau fragmente “coafate” din Malraux şi Paustovski”.

Eugen Barbu era atunci un om de bază al partidului comunist: membru supleant al CC al PCR, deputat în Marea Adunare Naţională, membru corespondent al Academiei RSR, redactor-şef al revistei Săptămâna culturală şi artistică a Capitalei, membru al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române. Autor al unor romane în mare vogă: “Groapa”, “Principele”, “Săptămâna nebunilor”. Era nuvelist, dramaturg şi scenarist (a creat seria “Haiducilor” pentru soţia sa, actriţa Marga Barbu), primise distincţii politice şi valoroase premii literare. Câteva luni înainte de declanşarea scandalului, fusese distins cu Premiul Herder. Pamfletar şi jurnalist, Barbu profitase de orice prilej pentru a da frâu liber firii sale predispuse la gâlceavă”.

Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, resposabil cu cultul personalității al soților Ceaușescu, a intervenit în scandal, dar scăldându-l. Elita communistă era pusă într-o situație aproape fără ieșire… Cel mai mare lingău, Eugen Barbu, era dovedit ca hoț!

O delegaţie alcătuită din George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la acea vreme, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu şi George Ivaşcu s-au dus în audiență la Dumitru Popescu. Lavinia Betea spune că ei cereau ca Barbu să fie exclus din Uniunea Scriitorilor, să i se anuleze calitatea de scriitor şi dreptul de publicare şi să i se retragă paternitatea asupra întregii opere literare.
Cel mai vehement a fost Geo Bogza. În cele din urmă, chestiunea s-a tranşat de foarte “sus”. După o audienţă la Ceauşescu, împreună cu Dumitru Popescu, Barbu a conceput o scrisoare către cititori publicată în România Literară. Şi-a exprimat regretul că tehnica de colaj folosită a condus imprevizibil la aparenţa de plagiat.
Asta relatează Lavinia Betea, noi adăugăm că, în epocă, era de notorietate că Eugen Barbu își scria cărțile folosind “negri”, adică scriitori cu oarece talent dar care nu puteau publica sub nume propriu, doar dacă stăpânul le făcea o favoare.

Cu nesimțirea sa dusă la cele mai înalturi niveluri, în ianuarie 1979, Eugen Barbu și-a luat revanșa. “În aceeaşi revistă a scris, referindu-se la România literară, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu mai ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea din ziarele franţuzeşti reportajele din războiul din Spania şi le semna fără ruşine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitate de înaintaş în materie de împrumuturi literare?”.
Tensiunile dintre “gaşca lui Barbu de la Săptămâna” şi “gaşca de la România Literară” s-au acumulat pe parcursul deceniului nouă. În campania împotriva Radio Europa Liberă, instrumentată şi alimentată cu documente de Securitate, Barbu a mers până la a-i acuza pe redactorii României Literare că transformaseră revista Uniunii în oficina postului american”, mai consemnează Lavinia Betea.

Aurel I. Rogojan, fostul şef de cabinet al șefului Securității Iulian Vlad și, după 1989, mâna dreaptă a lui Virgil Măgureanu la SRI, consemna în cartea sa “1989. Dintr-o iarnă în alta…” şi câteva scene de spectacol marca Barbu. Într-o dimineaţă, Barbu şi-a umplut la refuz servieta cu maculatură şi s-a dus la o şedinţă a capilor US. “Gata! Până aici. Vă am pe toţi. V-am terminat!… Ştiţi voi ce am eu aici? Dosarele voastre!” – a izbucnit el în toiul dezbaterilor, scoţându-şi burduhănoasa geantă pe masă. Şi a plecat, cu servietă cu tot, lăsându-i în linişte îngrozită. Pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, Barbu îl îndatora lăsându-se convins să scrie despre echipa de fotbal Dinamo. Făcuseră la un moment dat târgul ca Barbu să-i însoţească pe fotbalişti prin ţările Magrebului şi să scrie câte-un articol la fiecare meci. S-a documentat după înţelegere, dar a scris (“neutru şi artistic”) o singură cronică”.

În ceea ce priveşte relaţiile curente ale scriitorului cu serviciile speciale, Aurel I. Rogojan le-a descris astfel: “Eugen Barbu era redactor-şef, deci în nomenclatura CC al PCR. Putea oricând să ceară el o audienţă oficială. Aşa cum a şi făcut-o. Cu ofiţerul responsabil de «problema presă» sau «cultură» se încrucişa relativ frecvent. Uneori îl interpela: «Am una urâtă de tot. Dumneata eşti tânăr şi nu aş vrea să te apăs cu porcăria asta. Vreau să mă văd cu ministrul. Pe el poate să-l trântească Ceauşescu. Dumneata eşti de viitor, nu e bine să se ştie că ai aflat… Nu uita, e urgent!». A procedat aşa în chestiuni precum dărâmarea bisericilor, monumentelor de patrimoniu, «complotiştii lui Gogu Rădulescu», «hoţul de patrimoniu» Roses Moses ş.a. Unele motive ale intervenţiilor sale nu puteau fi scrise în documente oficiale. Cele care îl vizau pe Ceauşescu. Lăsa el memoriul. Cele din ultimii ani erau vehemente. Poetul, publicistul şi redactorul Agerpres Corneliu Vadim Tudor îl seconda”.La întâlnirea lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai 1968, Eugen Barbu a spus în gura mare: “Ceea ce este mai oribil, şi ceea ce nu se spune, este responsabilitatea, pentru că sunteţi aici, tovarăşe Ceauşescu, şi cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî să se facă o anchetă serioasă şi în lumea scriitoricească, şi în lumea teatrului. Corupţia este generală. (…) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii. (…) Nu se respectă regulamentele, nu se respectă oamenii, sub un surâs se ascund cele mai mari ilegalităţi”.

Eugen Barbu a trăit între 1924 și 1993. A devenit vesitit după ce a scris “Groapa”. După 1990, cu bani de la guvernul Roman, a scos revista România Mare și a fondat partidul cu același nume.
Nicolae Manolescu l-a acuzat, în 1979, de plagiat, reproducând, în paralel, pagini identice din romanul “Incognito”, volumul al treilea, al lui Barbu şi din cărţile “Vremuri de demult”, respectiv “Tinereţe zbuciumată” de Konstantin Paustovski.
Barbu a replicat că romanul-colaj se practică în lume din cele mai vechi timpuri, iar Manolescu să-şi vadă de-ale lui.

Printre cei care îi scriau cărțile lui Eugen Barbu era Nicolae Paul Mihail, fost ofiţer de carieră, pensionat ca invalid, cu care “a scris” mai multe scenarii de film, dar și Paul Anghel.
Eugen Barbu a fost exclus, în septembrie 1990, din Uniunea Scriitorilor.

 

În ultimele capitole, Alexandru Dobrescu se ocupă de plagiatele „fără capăt“ din manualele şcolare şi din cursurile universitare, precum şi de cei ce semnau cu numele proprii traduceri localizate (printre aceştia, chiar Ţichindeal „gură de aur“ care-şi însuşise nişte fabule traduse din sîrbă). Însă cel mai interesant plagiat, adevărată bomboană de pe colivă, este lăsat la urmă şi acesta aparţine unui jurist pe nume Const. N. Hamangiu care a plagiat, în 1893, după un jurist francez, prima teză de licenţă dedicată taman Proprietăţii literare şi artistice. Mai mult, lucrarea va fi lăudată de Ioan T. Ghica, nimeni altul decît cel care şi descoperise plagiatul. Comentează Alexandru Dobrescu: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat.“

Pe final, ţin să reamintesc două relativ recente acuzaţii de plagiat care au făcut vîlvă la vremea lor şi despre a căror soluţionare eu n-am mai aflat. Prima este franţuzoaica Alexandra Laignel-Lavastine acuzată de eseista Marta Petreu că a plagiat-o în lucrarea Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme (2002), a doua este plagiatul comis de Florina Rogalski după Maria Cvasnîi-Cătănescu în manualul de clasa a XII-a apărut la Editura Corint (2002) sub îngrijirea acad. Eugen Simion, plagiat care a avut drept urmare retipărirea identică a manualului cu pricina. Altfel zis, plagiat să fie, dar să-l ştim şi noi!   

Surprinzător, au plagiat: Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Brândză (primul botanist român, plagiind după un francez articolul „Doctrina carnivolităţii plantelor”), dar, mai ales, Nicolae Milescu (al cărui Jurnal de călătorie în China este traducerea atlasului unui italian) şi chiar Titu Maiorescu, cel care a „împrumutat” din esteticianul Fr.Th Vischer şi chiar din John Stuart Mill, şi a cărui acuzaţie de plagiat, semnată de Aron Densuşianu în 1867, este prima de acest fel consemnată în cultura noastră.

Cel mai interesant plagiat, adevărată bomboană de pe colivă, aparţine însă unui jurist pe nume Constantin N. Hamangiu care a plagiat, în 1893, după un jurist francez, prima teză de licenţă dedicată taman Proprietăţii literare şi artistice. Mai mult, lucrarea va fi lăudată de Ioan T. Ghica, nimeni altul decît cel care şi descoperise plagiatul. Comentează autorul cărţii: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat.”

Această “meserie” de plagiator este practicată pe întreg mapamondul.Mai jos dau câteva exemple. Cum în ultima vreme s-a discutat destul de mult despre plagiate, e poate util sa prezint un mic dosar pe aceasta tema intocmit de Le Figaro litteraire (din 20 septembrie a.c.). Punctul de plecare este o carte recent aparuta, Plagiatele, culisele scriiturii (editura La Difference) de Helene Maurel-Indart. Autoarea reaminteşte că atunci când Balzac a creat, în 1838, Societatea oamenilor de litere, unul din scopurile ei era să-i apere pe scriitori de flagelul plagiatului. De atunci încoace, acuzaţiile de plagiat au fost nenumărate. Mai mult: atunci când e vorba de o carte de mare succes, se gaseşte întotdeauna cineva care să pretindă că i-a fost furată ideea sau chiar că a fost copiat cu neruşinare. Nu e usor să faci diferenţa între cazurile de impostură şi acuzaţiile fondate. Legea franceză e severa: pentru „contrafacere” (acesta e termenul juridic consacrat), vinovatul e pasibil de trei luni inchisoare şi de 300.000 de euro amendă.

Iata citeva din cazurile cele mai notorii din ultimul timp. Cu doi ani înainte de apariţia best-seller-ului. Şi dacă ar fi adevărat de Marc Levy (tradus şi în româneşte), o anume Helene Kyriacou trimisese aceluiaşi editor un manuscris cu acelasi titlu şi cu o trama epică asemanătoare. Depusese manuscrisul şi la Societatea oamenilor de litere. Cartea lui Levy a cunoscut un uriaş succes de public. Helene Kyriacou i-a acţionat în judecată pe Levy şi pe editorul Robert Laffont pentru „deturnare de manuscris”. Paralel, o alta persoana, Tatiana Garmach-Roffe, identifica şi ea asemănări între manuscrisul pe care-l trimisese la Laffont şi cartea lui Levy. Afacerile ajung în faţa tribunalului, dar în ambele cazuri reclamantele nu obţin satisfacţie: tribunalul nu găseste probele convingătoare.

Nu acelaşi lucru s-a întimplat în cazul binecunoscutului filosof şi sociolog Alain Minc, personaj foarte mediatizat, având o poziţie importantă în conducerea ziarului Le Monde. Autor al cărţii Spinoza, un roman evreiesc (1999), Minc a fost dovedit că „imprumutase” copios dintr-o carte a unui profesor de filosofie, Patrick Rodel. Partea amuzantă a poveştii este că Minc preluase pină şi detalii ce erau rodul imaginaţiei lui Rodel, date acum drept elemente atestate istoric… S-a emis şi ipoteza că Minc ar fi lucrat cu „negri”, asa cum se întimpla foarte adesea în cazul unor personalităţi de vârf ale lumii mondeno-mediatice, prea ocupate ca să-şi scrie singure cărţile. Tribunalul, de data aceasta, a tranşat: Minc a fost condamnat la plata unei amenzi de 15.250 de euro.

O plagiatoare recidivistă este romanciera Calixte Beyala care, în “Micul print din Belleville” (1992),  a copiat pasaje întregi din mai multi autori – Howard Buten, Romain Gary, Charles Williams. Situatia s-a repetat si in cazul altor doua carti ale ei. Deşi tribunalul a condamnat-o, Calixte Beyala continua să publice. Ba chiar are parte de cronici favorabile. Nici nu ştiu (sau poate ştiu?) cronicarii ce risca…

In aceasta listă sumară intra şi numele a doua romanciere prolifice, Irène Frain şi Régine Deforges. Aceasta din urmă, autoare a unui roman de imens succes popular, “Bicicleta albastra”, a fost acuzată ca s-a inspirat nici mai mult nici mai puţin din “Pe aripile vântului” a lui Margaret Mitchell. A urmat o lungă şi complicată procedură judiciară, la capatul căreia s-a ajuns la concluzia că nu e vorba de plagiat, întrucit … nici povestea din “Pe aripile vântului” nu este originala…

Cea mai recentă afacere de acest gen a avut loc în toamna trecută, iar protagoniştii au fost, iarăşi, două scriitoare: Marie Darrieussecq  si Camille Laurens. Prima a publicat un roman pe tema copilului mort; cea de a doua a replicat că publicase deja un roman cu acest subiect, inspirat de altfel din drama ei personală. Marie Darrieussecq a răspuns ca nimeni nu are monopolul suferinţei. Camille Laurens a conchis că, orice ar fi, e vorba de un „plagiat psihic”. Nebănuite sunt căile plagiatului…

Iată ce scrie Constantin Barbu despre fruntea USR-ului “Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor.În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.

NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.

MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).

DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”

AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.

DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat. Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.

DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a  plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză). Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.

PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:

“Era de viaţă dătătoare

Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,

Moaşte, metanii cu sărindare,

Pósturi cu rugăciuni fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiasme şi tămâi.”

NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).”

După acest succint periplu prin “istoria” delaţiunii unde sunt implicaţi scriitorii, pe care o consider tentativă la crimă, a furtului şi plagiatului în literatura de la noi şi de aiurea, am ajuns la concluza, limitându-mă doar la aceste infracţiuni, că cea mai gravă dintre toate este deşlaţiunea, apoi furtul şi după aceea plagiatul, care, practic şi acesta este un furt, uneori, mai greu de depistat.Atunci, întreb pe trepăduşii de ziarişti, de ce insistă mai mult pe situaţia plagiatorilor şi asupra celor care au atentat la viaţa şi destinul semenilor nu zic nimic?