ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Vâslind fără încrâncenare în Istorie

Primit pentru publicare: 11 Dec. 2018
Autor: Prof. Gruia COJOCARU – redactor, Revista Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 11 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

A privi cu luciditate Istoria neamului din țărâna în care ai fost plămădit, mi se pare că este o obligație morală căreia trebuie să-i dai curs dacă ții la condiția umană. Trebuie să fii critic atât cu tine însuți, cât și cu semenii tăi, pentru că mascarea adevărurilor despre simbioza individului cu a sa nație duce nu doar la un dezastru garantat, ci, în cele din urmă, la un soi de anxietate din care nu evadezi nici după ce-ai consumat oarece filosofie existențialistă… Pe de altă parte, a te concentra doar pe partea goală a paharului unei națiuni creează blocaje, apatie și o viziune sumbră care paralizează circuitul energetic al unui neam. Doar ironia și sarcasmul mai pot înflori, dar nu-i asigură salvarea.

Știu că la 100 de ani de la miracolul Unirii din 1 Decembrie 1918 suntem aproape în zdrențe. Nu doar pierderile teritoriale – despre care am făcut vorbire adesea în Revista Luceafărul, inclusiv în articolul Luminoși spre țărmul Unirii –, dar și decapitarea economiei naționale prin corupție și jaf, concomitent cu migrația halucinantă au ucis mult din speranța redresării ființei naționale în spațiul străbun al Daciei. Totuși, pentru a putea supraviețui cât de cât decent aici, pe meleagurile unde, întru hrană și adăpost înaintașii au frământat cu tălpile și palmele lor acest pământ, am ales să văd și fața senină a Țării, să-i identific seva care încă mai curge viu.

Concret, mă întreb cine sunt tinerii din satele românești care, după căsătorie, lucrează pământul și își fac (și) astăzi o mică fermă de creștere a animalelor, de regulă vite sau oi, din care își asigură traiul zilnic? Să privim puțin starea pământului din Câmpia de Vest, din Depresiunea Transilvaniei ori din zona Moldovei. În anii de după evenimentele din decembrie ’89 terenurile agricole din aceste zone erau pârloage, unde înfloriseră bojii și ciulinii, iar astăzi sunt lucrate cu utilaje de cele mai multe ori moderne, având productivitate uneori comparabilă cu cea din Apusul Europei. Că s-au vândut pe mai nimic mari suprafețe de teren străinilor a fost o tragedie, pe care însă fiecare român și-a asumat-o din rațiuni personale, dar cred că ar fi fost o tragedie și mai mare ca acest pământ să nu producă hrană. (N-am pomenit de Câmpia Română, deoarece doar după refacerea sistemului de irigații pământul va prinde și aici rodul așteptat).

Firește, nu mi-am propus o abordare exhaustivă în privința găsirii argumentelor întru speranță pe pământ românesc. Cu sufletul și mintea de țăran nu pot însă să eludez rolul Bisericii Ortodoxe Române în comunitățile din lăuntrul Țării, dar și în localitățile din afara sa. Și nu mă refer doar la cele din Basarabia, Bucovina, Ținutul Herța sau Transcarpatia, ci și la cele aparținând diasporei din Europa de Vest. În peregrinările mele observ că, mai ales în Occident, Biserica Ortodoxă Română este punctul de întâlnire, de cristalizare a unor legături, adeseori trainice, între români. Cum nu excelăm la capitolul armonie, biserica noastră din Apus a venit să creeze o punte între sufletele valahe. Poate părea o naivitate, dacă ținem cont că în sânul BOR s-au identificat și acte de corupție ori abuzuri, care ne-au oripilat, de preoți puși pe căpătuială mai ceva ca decidenții politici, alături de care s-au afișat. Esența, din punctul meu de vedere, este alta: Biserica Ortodoxă Română nu reprezintă un parazit care îndobitocește poporul, după cum afirmă unii clarvăzători, ci, ținând cont de profilul poporului român, a constituit, alături de limba română, coloana vertebrală a românismului în spațiul carpato-danubiano-pontic! Un popor creativ, talentat, adesea contemplativ și coleric, care de-a lungul timpului a alternat perioadele de muncă epuizantă cu alunecările înspre zeul Bacchus până la pierderea de sine, un popor ospitalier, dar capabil să-ți ia gâtul după o vorbă ușor contondentă avea nevoie de Biserică pentru a se elibera de povara păcatelor. Poporul a văzut și vede în Preot mijlocul de a interfera cu Dumnezeu, iar în Biserică lăcașul întâlnirii cu Taina Sfântă. Cine suntem noi să credem că această credință ori acest instinct ancestral al poporului român este o elucubrație?!?

Am văzut oameni vehemenți la adresa construirii Catedralei Neamului Românesc, oameni furioși că se construiesc biserici și nu se construiesc școli și spitale. Le-aș sugera să monitorizeze ce s-a construit bine din bani publici în ultimele trei decenii. Ce autostrăzi care nu s-au surpat după prima ploaie torențială brăzdează România? Câte spitale noi și școli moderne, cărora nu le-au picat plafoanele ori nu le-au zburat acoperișurile, după ce muncitorii și-au strâns ustensilele sau, mai pe scurt, câte lucruri trainice s-au construit la noi în astă perioadă?!?

Peste o sută sau chiar peste o mie de ani singura realitate arhitecturală din această perioadă va fi Catedrala Mântuirii Neamului. Asta dacă nu (re)vin, pe șenile, ateii…