CEZARINA ADAMESCU – Cronică literară

la volumul ,,Poeme Vălărene’’ de Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu) – Editura Blumenthal, Bucureşti 2011.

În ciclul care se intitulează: „Poeme Vălărene”  care dă titlul volumului şi e poate, cel mai reuşit, fiind alcătuit din poezii legate de locurile natale, de copilărie, de matricea spirituală. Autorul realizează şi tablouri rustice, idilice, în culori pastelate, scăldate într-o blîndă lumină. „Satul: Pe vale satul / într-o vesnicie rămas / străjuieste râul, / pe coline păduri de stejar. / Drumul serpuieste-n urcus / cu pieptul de piatră dezvelit, / printre case fântâni cu roată / în faţă măgura de calcar, / cu arbusti chirciţi de sete / Întunericul coboară / alunecând peste case, / de pe coama pădurii soarele / priveste ceasul clopotniţei / si pleacă mirat. / Noi ne apropiem / tăcuţi / de locul sfinţit / unde am lăsat copilăria / jucându-se cu timpul”.

Un sat „coborând în genunchi pe deal” a reprezentat întotdeauna un motiv de inspiraţie pentru poeţi, pictori, compozitori. Ei l-au transpus cu mijloacele artistice de care dispuneau,  pe răbojul istoriei, înscriindu-l în veşnicie. Toţi autorii au fost seduşi de amintirea locului naşterii şi l-au „înnemurit” astfel, „dincolo de drumul veşniciei”.

Un portret admirabil este făcut de autor Bătrânului, figură luminoasă din sat, o efigie a neamului românesc: „Bătrânul: Urcă pe scara vârstei în solitudine / omul cu gândurile scrise si-n vorbe / cu multe întrebări nepuse /

si răspunsuri clare si lungi. / Un trup ponosit de prea multe întâmplări / care-ţi mângâie auzul cu sunete difuze / un cântec de leagăn pe genunchi. / Iartă tot neastâmpărul / din pornirile iuţi ale tinereţii / respiră prin cuvinte alese / învelit în omături de ceară / ca într-o rugăciune. / Stie prea multe ca să mai spună / se odihneste cu pauze scurte / continuă obosit si îngândurat / cu ochi umezi, nevinovat / de dragostea cu care ne primeste / pe toţi în inima sa / ca pe niste copii / fără vârstă”.  Aidoma este şi figura Bunicului din poemul cu acelaşi titlu. Răscolitoare în acest sens este poezia „Bunicul 2: Avea bunicul o pălărie frumoasă / mi-a dăruit si mie una la fel / mergea la muncă în gradină ori pe câmp / îsi aseza pălăria jos să nu o murdăreasca / eram mereu împreună, îl imitam / îi plăcea să mă îmbrace la fel cu el / fapt care s-a si întâmplat / copil cum eram, nu stiam că-i bolnav / si într-o zi a murit / nici asta nu am priceput dintr-o dată / asa că îmi tot asezam pălăria pe cap / si întrebam unde-i bunicul? / De atunci am rămas doar cu pălăria / în ea se ascunde bunicul / astăzi ca să fim împreună / nu numai în amintire, / o port la muncă în gradină / o asez jos lângă flori / si sap”.

La fel sunt şi icoana Mamei şi  a Bunicii care-i luminează încăperile amintirilor şi pe care le zugrăveşte-n cuvinte duioase.

Nu numai locuri şi chipuri înfăţişează liric poetul ci şi tradiţii şi obiceiuri săteşti înveşnicite în memoria localnicilor şi păstrate cu sfinţenie şi pietate dar şi jocuri tinereşti, superstiţii, poveşti cu fantome.

Tema înstrăinării de sat, de casa părintească este şi ea abordată în multe poeme. „La casa părăsită: …La casa părăsită / nici măcar ferestrele mici / nu mai privesc soarele / au cuie bătute-n obloane”.

Poetul se simte dezrădăcinat când nici copacii, casele, podul de piatră nu-l mai recunosc: „Podul de piatră: …Satul din care sunt nu vrea să mă stie, / nu-i arde de nimic în aceste vremuri. / Rămân acasă cu gândul că am destul / sat în mine si nu-mi mai trebuie altul. / Până se va face un pod de piatră, / podul ăsta îl visez de copil”.  Şi nu e de mirare, fiindcă: „acum sunt o altă persoană /

dezamăgită de vesnicia asezată / deopotrivă în forme si lucruri / si desertăciunea existentă în oameni / singura bucurie pentru suflet / am mai trecut odată pe uliţele satului / neschimbate pe retina ochilor mei umezi”. (Singura bucurie).

Un frumos omagiu adus Cărţii, cuvântului scris şi înveşnicit se află în poemul: „ Cartea: Cartea-i o pădure de cuvinte / arborii ei ating cu vârful cerul / pe care-l destramă gândurile si plouă, / plouă în interiorul nostru cu lumină. / Păsări de vis o deschid pe aripi-n zbor / se îngălbeneste-n linistea templelor, / unde sosesc la izvoare limpezi / căpriori cu ochii îngropaţi în cerneală / să bea limpezimea apei sfinţite. / Trebuie să descopim cum se ridică / arborii în picioare şi minunea apare ca o zi / din noapte, cartea o pădure de cuvinte, / cu litere conturate din frunze. / Oamenii au o primăvară şi o toamnă / între care se petrec şi sămânţa rămâne, / să încolţească sub pană, o viaţă. / Rădăcinile ei prind în braţe pământul / şi lăstăresc frumos peste apuse civilizaţii. / Tăietorilor, adevărul e-n fagurele timpului / securea nu ucide arborii pe rând, / ei mor întotdeauna odată cu pădurea. / Cartea-i e o pădure de cuvinte. / Scrise si pe lemnul crucii tale”.

Un ciclu destul de consistent este intitulat: „Poemele anotimpurilor”.

Sunt multe pasteluri de toamnă în care natura rezonează cu stările poetului. Unul dintre ele este: „Tăceri de aur: Din miez de mere coapte sorb razele târzii / Să nu mai simt povara odăjdiei de brumă / Sub dealul descântat m-astept să întârzii, / Copii de curcubeu se joacă-n cer cu humă. / Albastru prinde aripi de pasăre maiastră / Pierdută-n lutul ars de mesterii olari / Razele se culcă-n amiază la fereastră / Alături cu sărutul cioplit în pietre tari. / Podgorii risipite plâng frunza ruginită / Fântâni cu ciuturi negre ţin umbră la troiţe / Tăceri de aur prinse de-o aripă cernită / Îsi curg nemarginirea la fete în suviţe”.

Singurătatea înţeleasă ca destin asumat transpare în multiple ipostaze situându-l pe poet în intimitatea fiinţei ei, deşi, aşa cum am mai spus, el nu are vocaţia singurătăţii: „Pe buzele singurătăţii: Pe buzele singurătăţii / mijesc sosiri parfumate, / pasii lor se aud / cum vântură drumul / prin golul aşteptării. / Ploile bat în geamuri / cu picuri de suspine, / imaginile se succed / pe conturul tău interior / un tatuaj dureros / pe inimă. / Urme de foc, / lasă dâre de lumină / pe faţa intunericului, / cu genunchii la gură / te ascunzi lângă mine / precum apa sub maluri / de vuietul furunii. / noaptea se prinde în joc / si adormi pe nestiute, / pasăre întoarsă la cuib”.

Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu) – un poet motivat, ajuns la deplina maturitate artistică, şi-a adunat în volum averea spirituală, nu pentru sine, ci pentru a o împărţi celor flămânzi şi setoşi de frumos, de adevăr, de bine. Cu acest volum şi-a dat măsura deplină a talentului şi sensibilităţii, într-o jertfă de sine cât se poate de lăudabilă.

CEZARINA ADAMESCU, Bucureşti

15-16 septembrie 2010