Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poemele satului

Satul

Pe vale satul
într-o veşnicie rămas
străjuieşte râul,
pe coline păduri de stejar.

Drumul şerpuieşte-n urcuş
cu pieptul de piatră dezvelit,
printre case fântâni cu roată
în faţă măgura de calcar,
cu arbuşti chirciţi de sete

Întunericul coboară
alunecând peste case,
de pe coama pădurii soarele
priveşte ceasul clopotniţei
şi pleacă mirat.

Noi ne apropiem tăcuţi
de locul sfinţit
unde am lăsat copilăria
jucându-se cu timpul.

Satul meu

Nopţile albe,
satul coborând în genunchi pe deal.
Stelele jucându-se deasupra viilor
şi luna însetată de întuneric,
sus pe creasta pădurii de stejari
luminează vesel turla bisericii.

Pomii înfloriţi,
legatura dintre sat şi cerul său,
aliniaţi pe o pantă
dincolo de drumul veşniciei.
Dincoace se deschid ferestrele
satul ascultă cântecul cocoşilor,
seminţele se aruncă prin aer
la hotarul dintre apele clare.

Aerul desprimăvărat de păcate
miroase a cimbru şi busuioc verde,
în locul acesta s-a întâmplat să mă nasc
fiu izgonit cu ochi de pământ.

Dle director Ion Istrate, v-am trimis  2  poeme  pentru publicare în revista de cultură ” Luceafărul ” din Botoşani.
Cu multă consideraţie,
Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu,  07.10.2017.