Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei

Primit pentru publicare: 27 Iun. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, membru al U.Z.P. R.
Publicat: 30 Iun. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea  unui mit, întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

Astfel este întâiul basm din culegerea lui  Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte  care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca  Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și prelungește inițierea la nivelul imaginarului (… ) Începem azi să ne dăm seama că cee ace se numește inițiere  este consubstanțial condiției umane, că orice existență se constituie dintr-un șir neîntrerupt de probe, de morți și de învieri oricare ar fi de altminteri termenii de care limbajul modern se folosește spre a traduce aceste experiențe (religioase ) la origine.,„(Mircea Eliade, Miturile și poveștile cu zâne, p. 189. )

În basm, aceste secvențe ale inițierii se vor constitui într-un cod ale cărui elemente nu pot fi totdeauna descifrate.

În baza acestui cod nescris, Făt-Frumos, când ajunge la hotarul împărăției părintești, în pustietate, își trimite alaiul acasă. După trecerea pe tărâmul celălalt, marcat de pustiu, voinicul își oprește merinde numai cât poate duce calul, măsură de protecție a animalului pentru drum lung.Calea pe care apucă este simbolică: spre răsărit. Calul este personificat.Vorbește și îi dă sfat lui Făt-Frumos.

Gheonoaia este, în acest basm, consecința unei metamorfoze pricinuite de un bluestem de mamă.Această metamorfoză, credem noi, oglindește evoluția omului din perioada când era în comuniune directă cu celelalte regnuri ale naturii. Ca formă esoterica bazată pe funcția originară a logosului, ca imprecație cu rol de sancțiune în credința populară, blestemul, apelând la elemente magice, are o menire nafastă în basm.

Basmul e împărăția hiperbolei, a viziunilor apocaliptice, nevăzute și neauzite până atunci,după expresia naratorului, care apar ca laitmotive în structura acestuia, ca formule metaforice obișnuite în, arsenalul mitologiei.Menirea lor este aceea de a potența energiile auditorului în vederea participării sale afective la isprăvile eroului imaginar, care de fapt nu este decât exponentul năzuințelor ideale ale colectivității.

  Viața popoarelor primitive e dominată de asemenea superstițioase interdicțiuni, cât privește mai ales locurile consecrate și misterioase. Termenul de tabu (în graiul polinezian însemnând inviolabil sau interzis) s-a introdus în folclor spre a desemna orice fel de prohibițiune, de la excluderea socială ori religioasă până la ordinul negativ dat eroului sau eroinei.

Moartea lui Făt-Frumos, care a gustat nemurirea, cade mort la palma luată de la chichiță și “căzu mort și îndată se făcu țărână. “

Așa a devenit pulbere și vis, aspirația cea mai îndrăzneață a omului pe acest pământ, întrupată în această tulburătoare poveste de dragoste neîmplinită, de legământ și de vitejie legendară, de aventuri cutremurătoare în căutarea Paradisului pierdut.