needitat…

                      100 DE ANI DE LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS  ( 1919—1920 )
                 RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ  A UNIRII BASARABIEI CU  ROMÂNIA

            Autor. Prof. IOAN GRADINARU

                             În momentul deschiderii lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919, orele 14.30),în prezența a 32 de state, ROMÂNIA MARE era un fapt împlinit, forumul păcii din capitala Franței urmând să recunoască pe plan internațional această realitate,înscriind-o în tratatele de pace cu puterile învinse și să fixeze detaliile frontierelor etnice ale Statului Național Unitar Român. Atingerea acestui obiectiv a necesitat stăruitoare eforturi politice și militare din partea României pentru a determina pe cei patru mari ai Conferinței,ce deliberau la Paris, să recunoască dreptatea revendicărilor sale,precum și rolul important ce a revenit statului roman în acțiunea de blocare a extinderii bolșevismului în Europa.

           Moldova dintre Prut și Nistru, numită de cotropitorii săi țariști BASARABIA, a fost prima dintre provinciile istorice românești, care la sfârșitul războiului de întregire, s-a unit cu țara și ca o ironie a sorții , Basarabia avea să fie ultima recunoscută de Consiliul Suprem  al Conferinței,ca aparținând statului român în virtutea dreptului la autodeterminare.Cum se explică prelungirea, timp de aproape doi ani, a negocierilor de la Paris asupra unei realități atât de evidente cum era apartenența de facto a Basarabiei la statul roman?  Forul suprem politico-administrativ și legislativ al Basarabiei,la 27 martie 1918 a hotărât: ” În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei  … ,ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove,în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta,de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururi și totdeauna “.

           După cum se știe, cel dintâi delegat al României la Conferința de Pace de la Paris, primul ministru Ion I. C. Brătianu,în ședința plenară din februarie 1919 a făcut un lung expozeu asupra participării  României la război, a jertfelor făcute de națiunea română,argumentând incontestabilul drept al românilor la unitate național- statală.Premierul român a adus o serie de date istorice, geografice, economice și etnice care au demonstrat autohtonia și unitatea de civilizație materială și spirituală pe întreg teritoriul  României Mari ;a dat explicații detaliate cu privire la hotărârile de unire cu România, adoptate în anul 1918 de adunările naționale de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia.Referitor la Basarabia, Ion I.C.Brătianu a arătat că prin hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 „a fost reparată o mare nedreptate.Mai mult de 72 la sută dintre locuitorii acestei  provincii sunt români, restul este alcătuit din slavi, bulgari și germani.În concluzie,din toate punctele de vedere Basarabia este un teritoriu românesc. Acum ea se află intr-o comunitate de idei cu conștiința națională românească. Din toate aceste cauze, România consideră că forumul de pace nu va pune sub semnul întrebării justețea unirii Basarabiei cu România “.

               Marile puteri  nu se considerau legate de vreun angajament politic față de România cu privire la Basarabia, ca în cazul Transilvaniei,Banatului și Bucovinei;

mă refer la Tratatul de alianță,politic din 4 august 1916, un acord internațional,secret încheiat între guvernul roman ,Ion I. C. Brătianu și guvernele Antantei :Anglia,Franța, Italia, Rusia.Atunci România nu putea solicita unirea Basarabiei, Rusia era parte semnatară a tratatului și am devenit aliați.De aceea,S.U.A., Anglia, Franța și Italia au făcut din recunoașterea unirii Basarabiei  un mijloc de presiune și șantaj  pentru a determina guvernul de la București să se supună deciziilor luate de Consiliul Suprem, fără consultarea sa și împotriva voinței sale.Acestea se refereau la semnarea tratatului minorităților, ce legaliza controlul și amestecul străin în afacerile interne ale României, lezându-i astfel grav suveranitatea statală, ca și la cedarea către Bulgaria a părți de sud a Dobrogei, cerere formulată de reprezentanții S. U. A.și Italiei la Conferință.Orice  act de împotrivire a șefului delegației române față de aceste cereri era abil exploatat.Ori de câte ori Brătianu a protestat față de nerespectarea de către Anglia, Franța și Italia a angajamentelor asumate față de România în privința graniței de vest, ca și față de tendința evidentă a guvernului S. U. A. de a favoriza pe foștii inamici ai României , Ungaria și Bulgaria, s-a adus în discuție problema Basarabiei.Guvernul american s-a dovedit a fi adversarul cel mai redutabil al recunoașterii unirii Basarabiei cu România.În ședința din 2 mai 1919  a Consiliului miniștrilor de externe ai Franței,Angliei ,S.U.A., Italiei și Japoniei, Andre Tardieu, președintele Comitetulului desemnat pentru rezolvarea problemelor teritoriale privind România, arăta că “ frontiera  României în Basarabia a fost amânată din cauză că domnul Robert Lansing (conducătorul delegației americane) a declarat că această frontieră nu poate fi decisă în absența Rusiei “. Câteva luni mai târziu, același Consiliu ai miniștrilor de externe a invitat pe I. I. C. Brătianu să expună din nou punctul de vedere al guvernului român cu privire la Basarabia. Înainte de a-l asculta pe Brătianu, Consiliul a considerat că trebuie să cunoască și opinia delegației Rusiei la Paris, din care făceau parte prințul Lvov,Serghei Sazonov, B. Maklakov, N. Ceaikovsky,Savincov și alții.Astfel că,în timp ce Brătianu, însoțit de Constantin Diamandi, Nicolae Mișu și Ion Pelivan (mare patriot, luptător pentru redeșteptare națională a moldovenilor, fost ministru de externe în guvernul de la Chișinau) așteptau într-o cameră alăturată, B. Maklakov, audiat de Consiliu, expunea pe larg poziția Rusiei Sovietice în problema Basarabiei încercând să-i convingă pe membrii acestuia că Puterile Aliate și Asociate nu ar putea dispune în nici un fel de teritoriile Rusiei îninte de a o consulta  și fără consimțământul acesteia.Folosind aceleași argumente ca și guvernul bolșevic de la Moscova a negat caracterul reprezentativ al deciziei adoptate de Sfatul Țării susținând că românii “au anexat Basarabia împotriva voinței populației “ și prin urmare, a cerut organizarea în Basarabia a unui plebiscit care să decidă apartenența acestei provincii .

         Reprezentanții S.U.A. la Conferință  care cunoșteau în măsură insuficientă realitățile istorice și etnico-geografice din această parte a Europei, au dat crezare   “argumentelor” reprezentanților Rusiei la Paris, fapt ce reiese cât se poate de clar din dialogul pe care Robert Lansing, șeful Departamentului de Stat și conducătorul delegației americane la Conferință,l-a purtat cu Brătianu, imediat după ce Maklakov a părăsit sala Consiliului “celor cinci “. Ion I. C. Brătianu a arătat și cu această ocazie că “actul unirii Basarabiei cu România este legal și definitiv,emanând de la un corp legislativ constituit.El a fost un act de voință al marii majorități a populației basarabene„. După aceste declarații, reprezentantul S.U.A. a intervenit în trei rânduri cu aceeași întrebare: „ Ce părere ar avea domnul Brătianu despre organizarea unui plebiscit în Basarabia ? ’’, făcând, totodată, precizarea că  „ lucrul nu este presant; nu este nevoie ca pentru aceasta trupele române să evacuieze Basarabia; plebiscitul se poate face de acum în doi ani sau chiar zece ani”. Primul delegat al României , descifrând clar intențiile ascunse ale lui Robert Lansing, a respins categoric ideea plebiscitului, după cum o va respinge în toate negocierile purtate cu guvernul de la Moscova în perioada ce a urmat Conferinței de la Paris.El și-a arătat surprinderea că este invitat de un for al Conferinței la o “târguială cu rușii „ asupra unei provincii răpită României,în loc ca aceștia „ să plătească pentru toate dezastrele ce i-au cauzat . România respinge ideea unui plebiscit nu fiindcă i-ar fi teamă de rezultat,de care este sigur, ci pentru că nu dorește să vadă renăscând anarhia, starea de efervescență și incertitudine, care să tulbure ordinea stabilită cu atâta greutate în această provincie „.

         În culegerea de documente publicate în anul 1936 sub egida Departamentului de Stat al S.U.A., volumul al III-lea, există un subcapitol intitulat Neacceptarea de către Statele Unite de a fi implicate într-o discuție a cererilor României cu privire la Basarabia,din care rezultă că până în ajunul semnării tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 privitor la Basarabia,diplomația americană a continuat să persiste în refuzul  „de a deveni parte la vreun tratat tinzând la dezmembrarea Rusiei “. Când delegatul american la Paris, Hugh Wallace, a cerut Departamentului de Stat instrucțiuni cu privire la răspunsul ce trebuia să-l dea invitației ce i-a fost adresată de Consiliul Suprem al Conferinței de a-și pune semnătura pe tratatul privind Basarabia,acesta a primit următorul răspuns de la Wasihington: “  Având în vedere refuzul ferm al acestui guvern de a aproba o politică îndreptată spre dezmembrarea Rusiei,ve-ți informa pe colegii dvs. că a-ți primit instrucțiuni de a nu semna, în acest moment , un tratat care dispune de Basarabia “.

            Spre deosebire de poziția guvernului de la Washington, atitudinea guvernelor de la Londra și Paris a fost mai nuanțată și mai apropiată de punctul de vedere al guvernului român.Pe baza Rapoartelor însărcinatului cu afaceri al Marii Britanii în România, Frank Rettigan, ca și cele întocmite de membrii  Misiunii Militare Britanice în România(al căpitanului George Hill, datat august 1919), în care pe baza observațiilor făcute la fața locului, certificau caracterul românesc al acestei provincii, Blocul de Externe și Comumitate englez(Foreign Office) și-a formulat un punct de vedere clar: Basarabia trebuie recunoscută ca parte integrantă a României.Semnificativă este adnotarea făcută de A.W.Leeper, un bun cunoscător al realităților românești și plenipotențiar al delegației britanice la Conferința de la Paris, pe un memoriu datat 3 martie 1919, care era adresat consulului englez din Odessa de un așa-zis grup de funcționari din Basarabia.În memoriu se relata despre “ românizarea forțată a Basarabiei “de către armata română și despre “caracterul nereprezentativ “ al Adunării care a votat unirea Basarabiei cu România. A.W.Leeper scria: „Petiția aceasta conține multe exagerări. Este evident că punctul de vedere aparține categoric vechilor clase guvernamentale țariste.Pe acești semnatari îi supără îndeosebi caracterul democratic al Sfatului Țării. Comisia care se ocupă cu problemele românești (din care făcea și el parte ) a fost unanimă în a considera că singura speranță pentru dezvoltarea  și progresul Basarabiei în viitor constă în unirea sa cu România „.Guvernul francez cu primul ministru , Georges Clemenceau, care era și președintele Conferinței de pace, a susținut fără rezerve poziția guvernului român în problema Basarabiei.Personalități politice de primă mărime , ca Andre Tardieu și H. M. Berthelot, cunoscuți pentru simpatiile lor pentru România,au ținut totuși să informeze pe reprezentanții României la Conferință că ei susțin ideea „de a atribui întreaga Basarabie României, dar dacă România persistă în refuzul de a semna tratatul minorităților,ea va pierde Basarabia„. Șantaj care nu le aparținea, era urmarea poziției intratabile a lui Brătianu pe tema suveranității naționale a României.Răspunzând telegramelor primite din Paris de la ministrul roman Victor Antonescu privitoare  la aceste șantaje ,Brătianu, într-o telegramă din 17 septembrie 1919,arăta: “Discuțiile cu Berthelot și Tardieu nu m-au surprins deloc.Am observat de multă vreme șantajul la care recurg.Cea mai bună garanție rezidă în ocuparea efectivă a Basarabiei și a Cadrilaterului și în interesul superior de care Clemanceau însuși își dă seama în cele din urmă: că România trebuie susținută și nu demolată ”. Într-adevăr, la data la care se purtau tratative la Paris privind soarta Basarabiei, România era singura țară din centrul și sud-estul Europei care dispunea de o armată capabilă să facă față pericolului extinderii bolșevismului în Europa.Ea îl înfrângea în Ungaria, unde a reușit să ia puterea iar pe Nistru aproape nu exista zi în care să nu se anihileze tentative de trecere a unor bande bolșevice la vest de acest râu.Căpitanul George Hill, de care am amintit consemna: „Pozițiile românești pe Nistru , unde acționează trupele române sunt excelente.Disciplina este peste tot fără reproș,iar moralul trupelor este bun. Această armată este zidul puternic care protejează sud-estul Europei și Balcanii de bolșevism. Marile Națiuni ar trebui să facă tot posibilul pentru a păstra această armată pe front “.

           Luând în considerare toate aceste elemente, la care se adaogă și concesia făcută de noul guvern de la București, condus de Al. Vaida-Voevod, de a-și pune semnătura pe tratatul minorităților, reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și reprezentanții României , Tache Ionescu ministrul afacerilor externe și prințul Dimitrie Ghica, ambasadorul României în Franța, pe de altă parte,întruniți la Paris , la 28 octombrie 1920, au semnat tratatul prin care a fost legitimată din punct de vedere internațional unirea Basarabiei cu România întregită în hotarele ei firești. La baza tratatului stătea hotărârea din 3 martie același an a Consiliului Suprem întrunit la Londra, hotărâre motivată de  “aspirațiile generale ale populației basarabene și caracterul moldovenesc din punct de vedere geografic și etnografic al acestei regiuni, precum și argumentele istorice și economice”. Tratatul recunoștea „ suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală  a României , Marea Neagră și cursul Nistrului „.

          Tratatul a fost ratificat de România la 19 mai 1922, de Marea Britanie la 16 aprilie același an, de Franța la 8 mai 1921, de Italia la 23 mai 1927; Japonia nu l-a ratificat , considerând că astfel va evita tensiunile cu sovieticii în Extremul Orient. Cum era de așteptat , guvernele Rusiei Sovietice și Republicii Ucraina au declarat la ,1 noiembrie 1920, că „ nu pot recunoaște  vreo validitate unui acord privind Basarabia încheiat fără participarea lor”. În pofida acestei nerecunoașteri, marile puteri semnatare ale tratatului și-au menținut în continuare punctul de vedere cu privire la Basarabia. Astfel, în 1924, când Franța a recunoscut statul sovietic, premierul Edouard Herriot a ținut să precizeze că face acest act în condițiile impuse de tratatele anterioare, adică, între altele, de tratatul Franței cu România privitor la Basarabia.Tot astfel, Marea Britanie  a declarat în mod expres că nu recunoaște suveranitatea Sovietelor decât pe teritoriile care acceptă ele însele autoritatea Moscovei.Italia reânnoia recunoașterea unirii Basarabiei cu România printr-un document confidențial anexat tratatului de amiciție româno-italian din 1926.Polonia a recunoscut frontiera răsăriteană a României prin alianța defensivă , politică și militară încheiată cu România în martie 1921, prin care cele două state se angajau să acționeze în comun în eventualitatea unei agresiuni sovietice.Și Statele Unite ale Americii, prin proclamația președintelui Franclin Roosevelt, din iunie 1933, precum și prin modificarea hărții României întocmită de Statul Major american, care până atunci purta în privința Basarabiei mențiunea dominație românească, au recunoscut implicit suveranitatea României asupra Basarabiei.

          Se poate spune ,în concluzie,că în urma unei intense activități diplomatice, desfășurate de-a lungul mai multor ani, România obținea un rezultat politic remarcabil: recunoașterea de către Marile Puteri Aliate și Asociate în timpul primei conflagrații mondiale a Basarabiei ca parte integrantă a STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN .

     DĂ-NE  DOAMNE , IARĂȘI,  ÎNȚELEPCIUNE, ÎNȚELEGERE  ȘI UNIRE !