Primit pentru publicare: 3 ian.2009
Autor: Georgică MANOLE
Publicat: 4 ian. 2009
Actualizat: 24 aug. 2016

Maieutica lui Traian Apetrei

Am citit undeva că un pictor n-ar trebui să picteze numai ce vede în faţa lui, ci şi ceea ce vede în el însuşi. De aici pleacă Traian Apetrei în dialogurile lui, de la o radiografie a interiorului său pe care îl extrapolează partenerului, trecând abil de la un gând la altul, de la o idée la alta, de la o trăire la alta, de la o complexitate minoră ( sic!) la una majoră, dacă se poate spune aşa, permanent trecerile făcându-se către sfere mai largi în care  suntem puşi să identificăm adevărate paradigme.

Dincolo de „descoperirile” făcute de părintele Lucian Leonte  în „Cuvânt înainte…” şi cărora le subscriu, trebuie să mai vedem în Traian Apetrei şi un mare descartian. Toţi intervievaţii săi sunt nişte mari solitari. Solitudinea lor vine ca rezultat al intersecţiei dintre angelismul care îi domină şi orgoliul ca exces de voinţă. Să nu fiu rău înţeles. Nu pe aserţiunea lui Glucksmann merg eu, aceea prin care Descartes ar fi „un maestru ce legitimează dominaţia completă peste oameni şi peste lucruri”, ci pe dorinţa nemăsurată a majorităţii numelor strânse în această carte („Bucuriile mele”, Ed. Agata, Botoşani, 2008, 318p ) de a-şi impune ideile căzând, asemenea omului modern, în orgoliul raţiunii.

O parte  dintre intervievaţi (Celina Râznic, Angelica Gherman, Aurel Dorcu, Aurel Ştefan sau Ion C. Rogojanu) vorbesc despre nemăsuratele orgolii ale botosănenilor, despre invidia care bântuie pa aici faţă de succesele celor care le obţin, despre transferul de personalitate şi, mai ales, despre procentul mare de ingratitudine din partea celor din jur.

Traian Apetrei s-a oprit şi asupra unor „ziditori”, oameni care au pus cel puţin o piatră de temelie pe harta judeţului Botoşani. Excelează Lucia Olaru Nenati , permanent supusă complexului Anei lui Manole, mereu pusă să se jertfească de mai marii vremii. După ce a pus bazele Complexului Cultural Ipoteşti a fost mutată la „Vasilache” pentru a-l scoate în lume, ca apoi să preia Teatrul „Eminescu” pe când nu mai era un chilipir să conduci acest teatru. Şi continuă Traian Apetrei lista „ziditorilor” cu Gabriela Nistorică (un adevărat eseu despre comunicare şi comuniune), Ion Istrati ( model de implicare în refacerea şi valorificarea centrului vechi), Vasile Amarghioalei ( şi filozofia sa despre „Armonia” ), Ion Ilie ( şi implicarea sa în înfiinţarea Centrului de Creaţie şi a Şcolii populare de artă, ambele la Glodeni), Duşa Ozolin ( şi şcoala sa de fotografie de la Botoşani) sau Mihai Tironeac. Citind dialogurile cu Mihai Tironeac mi-am amintit care ar fi rolul intelectualului după Rudiger Safranski. Credea filosoful german că „ în vremurile noastre, intelectualii ar trebui să cugete mai intens asupra unor fenomene. Pentru mine a cugeta nu înseamnă neapărat a gândi cu un oarecare recul faţă de evenimente, dar în faţa „isteriilor” cotidiene, intelectualul trebuie să câştige oarecare distanţă ce se obţine tocmai printr-o gândire aprofundată”.

Mai aflăm din dialogurile lui Traian Apetrei cu Aurel Dorcu, Alin Cazaciuc, Hariton Părăscuţă, Lucian Băleanu, Eugen Mirăuţă, Mihai Tironeac, Ion Istrati sau Gheorghe Iavorenciuc, cum o întreagă viaţă poate fi trăită şi organizată încât să răspundă fără  cusur unor aparent simple provocări şi idei,  de o covârşitoare importanţă pentru cei din jur.

Traian Apetrei inventează sintagma „ oameni care împing colectivităţile înainte”, făcându-şi un crez transformat în obsesia de a-i descoperi. Astfel a dialogat cu Aurel Ştefan, Cătălin Mugurel Fluture, Mihai Mălaimare, Semiramida Balan, Artemiza Damian, Gheorghe Grigoraş sau Gheorghe Median. Să remarcăm coordonatele unei filozofii a stabilităţii la cunoscutul muzeograf, prof. Gheorghe Median, care gravitează în jurul a două idei, dea a-ţi face „rădăcini”, una, şi de a întări „rădăcinile”, a doua : „Botoşanii au avut un „ceva” care a reuşit să atragă şi să reţină, un „ceva” care i-a făcut pe unii oameni să se lege extraordinar de aceste locuri. Poate clima, poate firea mai blândă a oamenilor, poate acest pământ extraordinar – Botoşanii este şi vatra celebrei culturi neolitice a Cucutenilor – poate toate acestea la un loc au făcut ca Botoşanii să fie un loc de plecare, ci, mai ales, un loc de venire şi şedere”.

Traian Apetrei face bine că încearcă adeseori să facă respirabile puseurile de conservatorism ale interlocutorilor săi, aceasta făcându-i credibili prin puterea de raportare , obligându-i la demonstrarea adevărului prin comparări şi contraexemple.

Doi maieuticieni are spaţiul botoşănean: Florentin Florescu şi Traian Apetrei. Deşi  posesorii unor registre diferite,  cei doi  au ştiinţa discuţiei empatice şi a dialogului provocator, ambele ajungând la adevăr. Dacă Florentin Florescu ne face adeseori să ne amintim că mai există şi o maieutică hilară, Traian Apetrei excelează în două aspecte:  primul, oferă o compensaţie extrinsecă prin faptul că cititorul poate descoperi şi singur adevărul, al doilea, că maieutica sa are mai mult rol formativ decât informativ.