Beatrice Georgiana Alupoaei

Fereastră către moarte, ieșire către viață

---

ACT 2

SCENA 1

(Charon – luntrașul lui Hades în Infern, moșneag țâfnos cu un ciocan dublu)

Decor: râul e în spatele lor, Charon e așezat în luntre, iar Hades îi vorbește de pe mal

Hades: Charon, bunul meu luntraș, tare mult mi-ar mai plăcea daca rugămintea-mi vei cântări cu înțelepciune și de împlinit o vei împlini cu credință. Nu sunt morți, dar nici exploratori cu voie în veneratul meu ținut. Aburul meu îi va conduce spre râul Acheron, de unde tu, ca sclav și ca prieten, mi-i vei duce, la plata mea, într-al meu sălaș. Despărțiți, dar împreună, după cum tu vei ticlui, iar pentru ca rugămintea-mi completă să fie: fără tine de-ar fi în barcă mai potrivit ar fi. De pe mal, tu să-i veghezi, pe două polițe ale aceluiași râu.

Charon: Locul meu, rogu-te, e-n barcă, iar cu viii nu prea o duc bine. Prea se cred mari și tari, au chiar voință și-s gălăgioși. Și încă una nu pricep: De când duci tu, stapane, viii-n lumea ta, iar garanția le-o plătești chiar dumneata?

Hades: Asta e taina mea, dar de ți-o spun și ție, poate nu va dăuna. Vii doar acum mai fi-vor, căci aspiră unul dintre ei, la al morții gând neîntrerupt și nu se poate de pe o zi pe alta dorul să îi treaca îndată. Ceilalți s-au legat la el prin îndârjirea de a-l salva. Vii vor ajunge, dar morți vor pleca spre a Câmpiilor Elizee drum, căci de i-aș închide în Tartar, tare m-aș mai blestema, căci cu răul nu poți de-a răspunde la bunătatea ce ți se va da. Și prieteni buni cum sunt, nu se vor abandona nicicând și tare mult m-aș bucura de fructul rodiei l-ar gusta. Așa ca, bune Charon, du-te în gând și pace, așteaptă-le venirea-ncoace! Nu fi nici dur, dar nici milos, iar porunca-mi-o vei îndeplini cu folos.

Charon: Fie așa cum vrei, stăpâne, dar nu uita de prețul promis de la-nceput, că făr de el n-am ce-ți face, nu se-împlinește a mea muncă de luntraș…

Hades: Nu-ți face grijă, Charon bun, căci a ta munca-ți va fi îndestulată fără plângeri din partea ta. (Scoate din haină o pungă). Uite, dară trei oboli, câte unul pentru fiecare pasager în misiune…

Charon: Mare ți-e dorința, sire, dar răsplata nu mi-o capăt cum tare-aș vrea eu să mi se dea. Nu-mi convine, prea-i puțin, mai adaugă acolo c-așa nu-mi încep călătoria.

Hades: Ai învățat, cum văd, să te tocmești! Uite, dară câte doi pe fiecare, să ai șase oboli ca răsplată…

Charon: Fără supărare, dar tot prea mică-i recompensa și nu prea-mi convine iară. Mai măreste, sire, misiunea e peste fire.

Hades (iritat): Iată, dară câte patru pe fiecare om, să ai astfel vreo doisprezece oboli…

Charon: Ei, nici așa, cu trei oboli pe fiecare și mă învoiesc. Restul va fi câștigul de a privi tăcut la firea lor căci taină-i încă pentru mine să duc și viii către tine.

(Se aud glasuri venind spre ei)

Hades: Ține dar că uite cum m-ai făcut să pierd destul timp. Se aud glasuri în departare, aleșii vin să se prezinte la postul pe care l-am promis lor de-atâta timp. Mult noroc, Charon și să îi lași în primire la Oneironi imediat ce malul își va avea capăt. Ei îi vor duce mai departe, fără nici măcar să se arate! Tot ei îți vor aduce luntrea înapoi, nu duce grijă.

(Hades iese și după câteva secunde intră Jacques însoțit de Julio și de Alma)

Charon: Bine ați venit, oameni încă cu un suflet păstrat în piept. Drumul morții de vreți să-l apucați, vă primesc fără să vă ocărăsc. De drumul vieții veți urma, cale-ntoarsă, vă rog, să urmați. Dar de v-așteptați la o viață ca de sărbătoare, v-ați greșit cărarea în treacătul spre libertate.

Jacques: Drumul morții îl aleg, așa că du-mă, rogu-te pe mine, la destinația pricinuită și lasă-mi prietenii să guste rodul vieții ce pe mine m-a uscat spre un ultim ceas.

Julio si Alma (în cor): Nu!

Julio: Toți pentru unul și unul pentru toți!

Alma: Dacă ești sigur că drumul morții vrei să îl alegi, în calitate de prieteni, te vom însoți până la sfârșit, chiar de căi de întoarcere nu mai avem un infinit.

Charon: Voi doi, (îi prinde pe Alma și pe Jacques și îi pune într-o barcă) veți naviga împreună, în timp ce tu, Julio, vei traversa pe albia din vestul celei a amicilor tăi, urmând cursul pe care mâinile mele îl vor indica, fără ca voi să faceți o mișcare măcar. La aceeași destinație veți ajunge împreună și se va termina călătoria în abisul infernal. Julio, tu urmează-mă pe mine, să te conduc la barca ta!

(Julio și Charon ies.)

SCENA 2

Jacques (privind apa): Cum tresari în cercuri, apa sărmană, chinuită de a greutății barcă și de a trupurilor noastre! Tu mă trimiți dinspre viață înspre moarte să îmi găsesc acolo poate menirea ce pe pământ m-a îndurerat! Câtă nedreptate se găsește sub stele, iar tu apă, ca oglindă a cerului, le simți și le înduri în taină, suspini și tragi la țintă cu săgeți ce se înfing doar la fundul acestui vas. Oh! Viața-moarte, ce deja-vu! Noi, ca oameni fără omenie, am scrutat vizorul bine ales și cu pietre am aruncat în cei ce își doreau liniștea și focul arzător! În ape ele au căzut, dar oare ne-am întrebat noi într-o faptă și-o răsplată, cât de adânc are să cadă acea piatră și ce are să provoace?

Alma: ,,Aceeași apă ce palpită în piept,/ Pentru unii e moartă, pentru alții e vie!”

Jacques (privind-o): Un mare poet se exprima așa. Și câtă dreptate avea, dar ce ai vrea tu oare să insinuezi?

Alma: Speriat ai navigat și te-ai lăsat înfrânt când abia ai început de fapt drumul cel măreț pe care doar aleșii pot să îl facă. Te îneci în potopul propriilor lacrimi, te arzi în incendiul propriilor tale gânduri și nu-ți dai seama cât de departe ai ajuns în astă viață si unde vrei acum să evadezi! Dar dezertezi, mai bine aș zice, de la tot ce ai făurit prin luciferica-ți operă si de la ceea ce ai mai putea făuri încă înzecit.

Jacques: Cum ai putea, tu, oare să înțelegi ce sentimente mă abat de la drumul convențional? Toate răscrucile mă îndeamnă spre o cărare cu destinație fatală, dar nu mă sperie gândul morții când aud cântecul unor suflete pierdute ce strigă după ajutor. Valurile se sparg la mal la fel cum visele se năruie într-un final. Amuzant mai e, de pildă, cum abia atunci când moartea îl îmbrățișează pe cel abătut, oamenii încep a-i asculta graiul ce odată îl desconsiderau. Poate acum va fi la fel. Poate moartea mea va fi cea care va deschide al oamenilor orizont spre trecuta omenie ce zace într-a poeziilor mele noimă. Poate asta ar fi nevoia societății de acum, poate doar așa și-ar mai deschide ochii… Atunci când un poet printre atâția mii, sfârșitul și-l va găsi, dar poezia îi va dăinui. Moartea nu mai e decât o promisiune.

Alma: ,,Nu-nvie morții,/E-n zadar, copile”Tu te-ngropi în amintiri întunecate în amar. Privești printr-o fereastră cu destinație către moarte și parcă ai crede într-o viață după aceasta, dar chiar de poezia-ți va învinge timpul și gândirea oamenilor, lupta abandonată e deja pierdută, căci acum lumea e pentru tine doar un ocean secat de speranțe. Cum crezi tu c-o sa-ti dobandesti armonia deplină de după moarte? Căci scopul morții nu este de a ne ataca precum o felină, și nici ca o lipitoare să ne sugă sângele cu nepăsare, moartea își caută pețitori care să găsească viața ca misterul durerii depășite.

Jacques: A fi sau a nu fi, a muri sau a trăi, asta este întrebarea! Dar cum oare să trăiești când amintirile te năpădesc, când nu le chemi, dar ele vin și în vise se exprimă? Când în pură fericire zăceam, dar aruncați în deșert ne trezeam? Ne cățărăm, înfruntăm furtuni, doborâm ziduri până când într-un final, când credem că am obținut ceea ce voiam, o iluzie, o fantasma ne sugrumă. Ce minciună, ce fantezie! Ce deziluziu vis ne ștrangulează de fiecare dată când încercăm să trăim! Ce oftat prelung, ascuns într-un suspin! Mai bine moartea mă va lua în primire, căci sigur nu-mi va da dureri și așteptări zadarnice!

Alma: Hamlet, Hamlet! De adevăruri crunte iar ești acuzat, dar pradă tentației, totuși, nu poți să te ispitești! Of! Chiar de macină și cade asupra-ți ca o cascadă în a sa desfătare, nu e lume mai precisă să te înalțe pe culmi deschise! Poate ca ți-ai găsit refugiu într-o moarte temporară și nu ma îndoiesc nicicând de extazul provocat de Rai, dar nu-ți va fi dat să îl trăiești, dacă pe tine te abandonezi și pe noi ceilalți, ne trădezi! Cum tu ai trăit în amintiri, așa și noi, dorul vom urni și, cine știe de pe ce culmi, sfârșitul ni-l vom găsi!

Jacques: Ofelio, poate că ai dreptate, în desfătarea cuvântului tău sincer și iubitor, dar cum sfatul tău mi-l dăruiești acum, învățătura ar trebui s-o adopți și tu. (Almei încep să îi curgă două lacrimi pe obraz) Încă nu știu ce are să mă întoarcă de pe această cale necugetată, dar momentan nu mă îndeamnă viața la astfel de sacrificiu pentru ea. Nu plânge, Alma, nu merită timpul să-l transformi într-o ploaie care stă să-ți cutremure sufletul prea visător! … (După câteva secunde) De ce nu spui, Alma, nimic? Te-am supărat, se pare!

Alma: Nu-i nevoie de cuvinte când deja ele s-au pierdut într-un abis infernal. Nu mă descurc la altceva mai bine decât să ascult inima cum bate, un tempo pe moarte. E ușor să gasești o persoană cu care să vorbești, dar e greu să găsești una care să înțeleagă tăcerea ce te macină. Dacă asta ți-e dorința, nu mă mai pot împotrivi! Nu pot obliga un taur să se oprească când este îndemnat de roșu să alerge.

(Alma acceptă îmbrățișarea lui Jacques atât de tacită, dar atât de semnificativă și trași de curentul apei, părăsesc scena în barcă)

SCENA 3

(Persefona – conduce împreună cu Hades Infernul)

Hades (încântat): Frumoasă Persefona, noi pețitori ai morții au ieșit din întunericul vieții și s-au prezentat la post în lumina morții! Dar, vai, scumpă Persefona, gândurile tare mă mai macină, căci eu vreau să îi trimit pe Câmpiile Elizee, dar greu e drumul până acolo, când, deși moartea i-a ademenit, nu i-a secat și de sufletul nemărginit.

Persefona (gânditoare): Și nu știi ce să faci sau de ce mi te plângi așa?

Hades: Lui Charon i-am făgăduit viața celor trei în Câmpiile Elizee, dar convingători sunt prietenii lui Jacques, însă fără tinerime ce se fac Câmpiile Elizee oare? Cum de voi face să îi îndrum pe cărarea bătătorită fără să le pierd dedicația și aspirația?

Persefona: Mai bine, povestește-mi istoria de la capăt ca să înțeleg și eu noima…

Hades: Fie, fie, stai jos pe tron și ascultă-mă… (atât Hades, cât și Persefona se așază pe tronuri) … Jacques, îndurerat de viața cea haină, tinde spre o viață în fantezia lumii subterane, sperând ca măcar aici să își găsească alinarea. Dar e prietenul lui spaniol, Julio parcă îl chema, ce încearcă să-l convingă de viața plină de lumină. Nu a reușit al sau prieten să îi străpungă în cuget, dar nici mult nu mai avea. Iar ca povestea vieții sale să devină o aventură a visării, viața la condus la destinația unei tinere domnițe, ce pasionată de poezia romantică și melancolică, i-a ajuns la inima puternic zdrobită. I-a oferit un vifor tenace de încredere și tare greu mi-a fost atunci să-l conving de subiectivitatea credincioasei Alma, ce atenția i-a captat. Și i-am lăsat pradă lui Charon, iar acum, îndemnați de aceeași stea, înfruntă moartea cu piepturile în față și urmează să ajungă, din clipă în clipă, la palatul nostru de aur.

Persefona: Hm! Asta nici că ar părea poveste a realității! Mai de grabă aș crede ca tu ai făurit-o cu asemene vicleșug și inteligență! Nu te îngrijora, bunule Hades, pregătește-te să îi primești împreună cu cei trei judecători ai tai, în împărăția ta. Pe mine de vrei să mă găsești, în grădină să cutreieri până la rodiile cu flori.

Hades: Inteligent gândit și bine făurit templul de cleștar al morții! Scumpă regină, mult succes în cauza nobilă pentru poporul tău! (O ajută să se ridice de pe tron și îi sărută cu o închinăciune mâna, regina părăsindu-l cu un zâmbet viclean)

SCENA 4

Decor: Pe scenă sunt mulți arbuștri cu rodii. În spatele unuia mai îndepărtat se ascunde Persefona, ascultând cu atenție discuția prietenilor

Julio (privind-o îngrijorat pe Alma cum aleargă spre el, spune cu voce întretăiată): Unde e Jacques?

Alma: E în spate. Vine și el. Am fugit înainte să îți spun că deși încercarea mea a fost spontană și cu inimă deschisă i-am vorbit, n-a fost răgaz în care să nu mă contrazică și să își susțină ideea. Îi e împlântată prea puternic în minte ca o sabie pironită în piatră, iar singurul de va putea a-l aduce înapoi pe drumul conventional va fi doar el însuși.

Julio (întristat de vestea fetei): Deci nu e șansă de remediere?

Alma: Din păcate, așa se pare! Prea cu tărie și-a susținut ideile supărătoare! Și dacă aceasta îi e decizia, eu prefer să i-o respect și să îi fiu alături chiar dacă drumul este lung și pierzător!

Julio: Deci să murim cu el?

Alma: Cel puțin aceasta îmi este dorința. Cât despre tine, nu știu.

(Atunci când Julio dă să răspundă, Persefona se face văzută)

Persefona: Iertați-mi urechea necredincioasă care conversația v-a ascultat! Deci, să înțeleg că pe urmele morții vreți să călcați? Și împreună să muriți, să navigați și să călătoriți în astă lume subterană, de demoni bântuită și de năluci îngrozită?

Julio: Asta ne este dorința și împreună să fim, vom birui și moartea, și viața…

Persefona: Înțeleg, înțeleg! Atunci ia luați de gustați din această rodie să vedeți cât de prosperi vă veți simți! Și să îi dați și prietenului vostru să își guste fericirea înaripată!

Alma: Atunci înseamnă că dacă această rodie fericirea o înnobilează, poate va omorî și moartea din sufletul zbuciumat al bunului nostru prieten!

Persefona (întinzându-le rodia): Se vede că ești tânăr! Înțelegi mai bine decât o fac cei care ajung aici prinși de moartea surprinzătoare că le auzi venirea înca dintre gratiile Tartarului la cât de tare le scârțâie încheieturile! Oricum… Mai întâi, luați de gustați voi! Aveți nevoie de energie pentru a-l convinge de orbirea sa!

(Încântați de posibilitatea neprevăzută, cei doi iau rodia și mănâncă câte un bob. Imediat ce l-au înghițit, au căzut pradă pământului, iar Persefona, râzând, se ascunde înapoia altui copac)

(După câteva secunde, Jacques se face și el văzut și aleargă plângând către prietenii săi)

Jacques: Nu, nu voi! Scumpii mei prieteni… Voi, cei plini de viață, înfloriți acuma Iadul, înmuguriți într-o poveste în care nu ar fi trebuit să îi fiți pradă ca personaje! Vai, ce nenorocire! Bunul meu Julio, înțeleptul meu amic, (îl mângâie pe păr), câte în lună și în stele aveai șansa tot să explorezi, câte mări puteai în acest răstimp să cutreieri și cine știe, ce mare descoperire ai fi făcut! Dar moartea te-a înșfăcat și te-a închis într-a sa închisoare! De ce bunul meu prieten? De ce ți-ai găsit moartea ca un Adam înșelat de Eva?… (o pauză și se îndreaptă spre Alma, stând la căpătuil ei și contemplându-i chipul rupt din Rai și mângâindu-i ușor fața palidă ca fantoma morții) … Nu știu, Alma, ce să-ți spun. Toate cuvintele irosite au fost deja expuse, toate zarurile au fost aruncate, dar nu mă așteptam ca moartea să nu mă ia o dată cu voi și să vă văd sfârșind așa. Am sperat ca tu să scapi, să fii o balerină faimoasă și să strălucești sub ale scenei lumini, dar destinul te-a adus să mă aștepți ca un Romeo întârziat să adoarmă și el somnul cel de veci. Iartați-mă, buni prieteni ce niciodată nu m-ați abandonat! Cât rău v-am putut pricinui! Viața nu e pentru mine, încă un motiv pentru care ar trebui să fug de ea, să mă alătur vouă, să îmi repar greșeala făptuită!

Alma (cu ultimele sforțări deschide ochii și îi vorbește): ,,Nu-nvie morții,/E-n zadar, copile!”Nu plânge, scumpul meu Romeo! Fugi de-ți mai trăiește viața, încă nu ți-e finalizată. Dacă fantoma morții ne-a curmat viața pe care o iubeam, atunci lasă-ne în voia sorții și la timpul potrivit să ni te alături cu strălucirea ta! Iertare n-ai de ce să-ți ceri, nu te pot învinui pentru aspirația la care ai nutrit (Alma își așază mâna peste mâna lui) Fugi, e șansa ta, nu o abandona. Și ai grijă, nu o crede pe femeia în straie bogate ce se ascunde acum în grădină, pregătită să te înhațe pe drumul morții și pe tine. Zboară, înger iubitor și cald, și păstrează-mă în amintirea ta, nu mă-ngropa de tot! Și visează, nu uita! Scrie cu inima în loc de mână, oferă-ți sufletul doar poeziei, nu și Iadului, iar rodul rodiei nu-l gusta, căci somnul de veci îl vei primi! … Un adio e prea mult pentru o despărțire prea subită, dar Jacques, un pe curând e de ajuns pentru o întâlnire pe un alt pământ, într-o altă viață! Nu ne uita, Jacques! Nu mă uita!… (Închide ochii)

Jacques (plângând în hohote): Cum să te las, cum să vă las pradă acestui fapt ce de mine a fost însuflat spre a fi îndeplit, iar acum voi îmi trăiți păcatul, am devenit omul groaznic, fără demnitate. Alma, iertare, dar nu vă pot pierde așa. Acum înțeleg ce spuneai când plânsul de pe culmi vă va naște amintiri care vă vor zdrobi! Iertare! (Ia rodia în mână)

Persefona: Nu! Nu o face! Te rog! E vina mea și nu rezist să te văd și pe tine murind, chiar dacă regina morții mă intitulez! Eu i-am trimis pe Julio și pe Alma pe pământuri necunoscute și îți înțeleg mânia și suspinul, dar Alma își are dreptatea dominând de astă dată. Dacă în secret vei păstra, eu te voi ajuta la evadare să aspiri! Ascultă ruga de pe moarte a bunei Alma! Ascultă-i suspinul căci doar acum când nu mai este vei putea înțelege cu adevărat, tâlcul vorbelor de altădată. Doar acum când nu mai este, o să poți vedea, câte zâmbete ai pierdut când cu lacrimi amare ai răspuns.

Jacques (uitându-se de la ea, la Alma, la rodie): Poate că ai dreptate și prea orb fusesem să nu-i văd cât suferă cu mine! Inima încă îmi e zdrobită și simt cum mă cuprinde vina, dar îți accept propunerea, doar spune-mi ce sa fac!

Persefona: Apele Styxului le vei naviga din nou, dar de astă dată te voi păzi chiar eu și vei ajunge pe nesimțite afară din lumea subpământeană, iar Hades are să te uite, să îți uite invocația, durerea și aspirația! Spune-mi când ești pregătit, iar eu te voi conduce înapoi la viața ta ce încă nu ți-a fost curmată!

Jacques: Bine, dar mai lasă-mă puțin lângă tot ce am pierdut, să mă plâng de prezentul trecut, care o dată cu o amintire îngroapă și o parte din mine! (Uitându-se din nou la Alma): Ce scurtă e distanța dintre viață și moarte! (Privește în gol către spectatori): E un cerc perfid al sentimentelor trădate, care te îndeamnă spre vise deșarte! Când de la viață, noi singuri ne croim moarte, pierzându-ne de condiția umană și când dinspre moarte, primim viață și înțelegem ce vom pierde dacă vom renunța! În același punct crunt al existenței ajungem toți, dar nu e regret mai mare decât pierderea prietenilor ce ți-au ascultat nebuniile, astfel renunțând la destinul lor! Dacă distanța e atât de scurtă și devotamentul atât de impunător, dorința v-o voi respecta și nu de viață mă voi teme iar! Iertare că e prea târziu, dar timpul trece prea hain, aleargă ca la maraton, pierzându-se printre cifrele din ceas! Aveți grijă, buni prieteni, și așteptați-mă cu dor, eu nu vă voi uita nicicând, vă promit fațiș acum! (Jacques îi sărută mâna tinerei domnițe, se ridică și face o închinăciune în fața prietenilor săi, după care în fața spectatorilor și strigă): Persefona, sunt gata, vreau ca viața să mă surprindă și tot ce am pierdut să recâștig, iar lacrimile să nu îmi mai sugrume fericirea uitată!

(Cortina se trage)

(Sfârșit)