Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Fereastră către moarte, ieșire către viață. Act 1

    Beatrice Georgiana Alupoaei

    Fereastră către moarte, ieșire către viață


     

    ACT 1

    SCENA 1

    (Jacques – poet francez

    Julio – navigator spaniol

    Hades – zeul Infernului)

    Decor: peste tot este iarbă de un verde crud, cerul este senin, soarele străluceste, pe scenă sunt doi copaci, unul în stânga, altul în dreapta, la baza unuia stă Jacques

    Julio (intră entuziasmat și plin de energie, alergând către prietenul său, Jacques): Jacques, mi querido amigo! Demult nu te-am mai întâlnit, nici prin vizită, ce-i drept, nu prea am venit, dar ce fericire mare că te pot vedea iar astăzi!

    Jacques (zâmbindu-i): Mare e bucuria, nu te contrazic! Și în cer, și pe pământ, bucuria-i dor divin! Ah, tu, Julio, nici nu știi, cât de mult tu mi-ai lipsit! Dar nu sta așa stingher, ia un loc aici lângă mine să mă bucuri cu a ta prezență. (Jacques îi întinde mâna, iar Julio o prinde și se lasă tras la baza copacului). Dar ia de spune-mi, cum ți-e viața? Timpul a trecut ca un tren fără stație, ca un copil întârziat la școală și totuși atât de greu și de chinuitor pentru mine! Deci, ia povestește-mi, scumpe izvor dătător de bucurie, cu ce mări te-ai mai împrietenit, ce continente ai mai cutreierat, câte stele ai numărat și pe câte ai botezat cu al meu nume uitat la mal?

    Julio: Numele tău, de-ar fi uitat la mal, nu s-ar fi scris pe aceasta pecete a sufletului meu stins pentru nimicuri lumești, dar aprins de cunoașterea lumilor ascunse. Ca Magellan am cutreierat pe mări, am prins aripi și am zburat departe în infintul albastru. Și ca Cristobal Colon am navigat si am cutreierat, am căutat și m-am întors invingător ca supremul explorator Marco Polo, pe care știi că îl venerez.

    Jacques (uitându-se la Julio interesat și surprins): Quelle joie! Dragul meu, nici Magellan, tu nu vei putea fi, nici Columb nu ți-ar putea împrumuta lumina ce-ți înflăcărează sufletul și ți-l îmbată cu entuziasm, și nici măcar adoratul Marco Polo nu se aseamăna cu faimosul Julio Alejandro Gonzalo. Tu, Julio, ești unic prin puterea ta, iar împlinirea ta mă ridica în lumi necunoscute până de curând și pline de venerație. Mă simt ca un zeu, ca un atotstăpânitor, când știu că veneratul Julio est mon ami. Mărturisește-mi măcar mie, ce descoperiri ai întemeiat și cu ce vei onora Spania, țară ce nu te-ar putea mai bine slăvi, decât o fac eu acum, cu suflet sincer și iubitor?!

    Julio (emoționat de cuvintele tovarășului său): Vai, Jacques! Prea mă lauzi cu tot talentul vorbei tale ce ți-a adus așa o faimă în a ta Franță, în sufletele compatrioților tăi și care acum trece hotarele. Descoperirea mea, nu e una materială, ci spirituală. Am descoperit sensul vieții, fericirea ce-ți cântă în nopțile fără somn, lumina ce va scânteia bezna din interior.

    Jacques (cu ochii în pământ): Ah! De mi-ai putea spune, tu prietene bun, ce sens are viața plină de durere, ți-aș fi tare recunoscător! Cu ce preț să trăim în mizeria propriilor minciuni, în păcatul oamenilor asupritori? Până și natura și-a pierdut din gingășia ei de odinioară. Viața n-are sens! Pe legea mea, n-are nici noimă, nici cârmă. Acționează cum o taie capul și ne îndepărtează de bucurii ca pe niște paraziți. Oh! Ce viață păcătoasă, doar din lacrimi și din suspine făurită! Ce viață fără de culoare! Doar cu liniștea asurzitoare, să trăiești, nu poți! Nici iubirea nu mai e ce-a fost! E păstrată într-o sticlă și aruncată peste bord, cu un mesaj în ea, așteptându-și destinația ce nu și-o va găsi în acest veac. Nici încredere, nici pace, totul e nimicul din inimile noastre. Vreau să mă scufund în abisuri albastre și pe vecie să cutreier doar fundurile mărilor. Să n-aud nici glas, să nu văd nici faptă, să nu simt nici durere, dar nici fericire amăgitoare.

    Julio (îngrijorat, îi prinde încheietura și își forțează prietenul să îl privească în ochi): Viața va fi frumoasă atunci când tu îi vei da libertatea să fie! Nu o mai ține captivă în întunecimea cugetului tău, în durerea din sufletul tău! Nu o mai ține legată cu lanțuri și dăți permisiunea să trăiești! Of! Cine să te fi îndurerat atât de tare, încât nici inima ta să nu-și mai găsească răgaz de speranță? Oare când să te fi schimbat tu într-un așa întunecat gând?

    Jacques: ,,Cum izvorând îl inconjor/Ca niște mări, de-a-notul…/El zboară, gând purtat de dor,/Pan’ piere totul, totul;…/Nu e nimic și totuși e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe.”Și simt așa un dor de moarte! Mă tot străfunge, mă îndeamnă, m-ocolește, mă părăsește aproape și iarași mă cuprinde mai strâns. Ce nemângâiat mi-e sufletul! Ca un Luceafăr refuzat de a sa iubire!

    Julio: Ce cuvinte dureroase și ce tiranice trăiri te-au prins în mrejele lor! Te-au făcut sclav al subconștientului înfricoșat! Îți trece moartea cea fluidă prin vene ca sângele, luându-i locul vieții până mai ieri frumoase. De ce visezi să ajungi între-ale Tartarului grele gratii și de Cel Nevăzut să fii păzit? Nu te pot lăsa să aspiri la astfel de doruri sângeroase… Sensul vieții e înauntrul tău, tu decizi și tot tu îl schimbi. Zeci de mii de drumuri sunt la această răscruce de confuzie stăpânită.

    Jacques (visător): Ah! Pe Hades, zeu puternic, crud, dar drept ca al sabiei scut! Oh, pe Hades cât aș vrea să îl învrednicesc cu însuși chipul meu și cu privirea să-l străpung, oh, pe Hades, vis de întuneric și de lumină….

    (Intră Hades și se ascunde înapoia copacului din partea opusă a scenei)

    Julio (punându-i mâna la gură speriat): Vai, Jacques! Ce spirite întunecate te îndeamnă să vorbești astfel? Nu știi tu oare, suflete binefăcător, că fantasmele duhurilor rele năzăresc să cutreiere a noastră lume plină de păcat doar atunci când sunt chemate prin viu grai? Măcar, rogu-te, nu îi mai spune pe nume, nu-l mai invoca și nu mai scruta cu dorul și imaginația ta Iadul. Oare ce motiv să-ți fi furat fericirea așa de pe o zi pe alta? Să nu-ți mai fie oare, poezia, fiica ta cu păr bălai și cu ochi verzi de smarald? Să nu o mai iubească lumea, cum o făcea cândva? Ce te schingiuiește oare?

    Jacques: Nu e poezia vinovată de astfel de trăiri! Ea se naște și tot crește, dar nici ea, săraca, nu mai poate ostoi greul, dar dulcele dor de moarte.

    Julio (confuz cu ochii aproape inundați de lacrimi): Și atunci care să fie pricina ăstor trăiri ce pe mine unul mă îngrozesc?

    Jacques (încercând să-l liniștească): Nu te mai speria așa! Moartea este darul cel divin care ne va naște a doua oara pe pământuri străine, dar pline de iubire! Nici eu, sincer sa fiu, nu știu de ce inima îmi este astfel tulburată și obosită să mai bată. Poate că e plictisită sau poate că e zdruncinată! Cu singurătatea să viețuiești e boală grea, cu durerea pricinuită de lumea noastră, e otravă curată! Nu mai e suflet ca odinioară, regula nu mai e regula, irosit este totul și nimic nu va putea renaște floarea ofilită de la apusul ultimelor zile de adevărată libertate!

    Julio: Nu poți lua păcatul lumii, asupra-ți…

    Jacques: Dar nici să trăiesc știindu-l lângă mine, nu pot…

    Julio: Îmi pare rău să te anunț, dar nu voi renunța până când nu îți vei găsi sensul vieții tale. Ești prea tânăr pentru o moarte prea bătrână la fel cum o bunică cu coasă e prea înaintată în vârstă să te ia în primire ca gazdă. Așa ca dragul meu, haidem, deci să găsim fericirea de după tristețea asupritoare! (Julio se ridică și îl forțează și pe Jacques, prinzându-l de braț)

    (Cei doi ies)

    (Hades se face văzut și se plimbă cu pas alergător pe scenă. Poartă un coif de aramă și un sceptru în mâna stângă, iar mișcările lui îi zornăiau Cheile lumii de dincolo)

    Hades (către spectatori): Vai, să îmi fi auzit numele strigat? Să mă fi chemat oare cu jale cineva?… Oh, Jacques, suflete nobile, pe apa lui Charon vei naviga cu al tău prieten prea devotat și pe Oneiroi îi vei întâlni și te voi lua în primire să te conduc pe al Câmpiilor Elizee drum…

    (Începe să râdă și iese din scenă)

    SCENA 2

    (Rosalie, Alma, Callia, Charlotte – balerine

    Melissa – antrenoare)

    (Cele opt balerine dansează coordonate de Melissa, iar aceasta se plimbă dintr-o parte în alta a scenei, analizându-le pe fiecare în parte)

    Melissa (furioasă, țipând): Ce neîndemânatice! Opriți-vă imediat! Chiar vreți să îmi torturați ochii, iar corneea mea să aibă de suferit? Sunteți la cea mai bună școală de balet și trebuie să dați dovadă de un just talent și de un adevărat devotament pentru aceasta arta! Prestigiul școlii este în mâinile elevilor, iar cu voi școala va decădea simțitor în dizgrația marilor maeștri! Daca nu sunteți destul de pregatite și destul de ambițioase, poate că locul vostru nu este în acest institut!… Dacă considerați că nu vă simțiți destul de bine aici încât plutiți în grație divină, puteți pleca! (Nimeni nu se mișcă. Balerinele privesc în pământ, după o scurtă pauză continuă) O luăm de la capăt! Acum, vă rog, cu mai mult interes!

    (Balerinele încep din nou să danseze. Melissa se uită insistent la Rosalie, analizându-i simetria cu care își realizează mișcarile, precizia și echilibrul. Emoționată de privirile antrenoarei, fata se dezechilibrează și cade peste Callia)

    Melissa: Câtă lipsă de respect și câte ore irosite pentru niște dansatoare dezinteresate! Felicitările mele, Rosalie, în toți anii mei de muncă nu am văzut o căzătură mai expresivă decât aceasta! Există doar o singură problemă! (Se duce la ea și o ajută să se ridice după care îi vorbește aspru, privind-o în ochi) Noi nu ne antrenăm pentru căzături cu grație, noi ne antrenăm pentru un dans perfect. Fără greșeală! Această școală nu încurajează nici lenea, nici indolența, fetișcană fără minte! (Se întoarce la locul ei din afara ringului). Luați pauză! Nu că ați merita-o! De mâine veți începe, datorită colegei voastre, Rosalie, un antrenament mai intens, dublul orelor de până acum. Dacă rezultatele nu se vor vedea nici acum, vă asigur ca nopțile nu le veți mai dormi, ci doar dansa! Liber!

    (Melissa iese)

    Callia: Mulțumim mult, Rosalie! Data viitoare să lovești pământul! Nu îți sunt nici pernă, dar nici prietena! Mereu ne-ai făcut probleme și mereu am suferit din cauza greșelilor tale! Locul tău nu este aici, nici nu știu de ce doamna Melissa încă te acceptă printre noi.

    (Intră Jacques și Julio. Stau într-o parte a scenei ascultând reclamațiile și înjuriile colegelor fetei)

    Callia: Ai grija să nu cazi în drumul tău spre casă, netrebnică mică! (Trece pe lângă ea înghiontind-o și aproape dezechilibrând-o)

    Alma (miloasă și tristă): Prea ești dură și prea fără de inima! Câte astre vrei să strălucească, dacă tu le stingi cu foc și le aprinzi cu apă? Câte flori vrei să-nflorească, dacă le dai pământ arid și le uzi cu sânge avid?…

    Charlotte: Păstrează-ți, Alma, cugetul și a ta dreptate ștearsă pentru veneratul poet Jacques că doar el ar putea înțelege astfel de baliverne pline de metafore obscure! Prea ești și tu cu capul în nori, trăiești printre-ale stelelor văpăi roșiatice, cu vise cusute și cu iluzii umplute! Cât despre tine, Rosalie, dansul hipnotic în afara scenei te va purta, timp în care noi amar îți vom zâmbi! (Charlotte trece și dânsa pe lângă Rosalie înghiontând-o cu mai multă putere, lăsând-o pradă pământului rece. Rosalie se lasă secată de lacrimile durerii)

    (Callia și Charlotte ies râzând și dănțuind din scenă, Jacques și Julio intră în vizorul fetelor, vrând să o consoleze pe Rosalie)

    Alma: Frumoasă, Rosalie, îți consumi aceste pure și amare lacrimi pe vorbe mult prea acre și pline de invidie! Nu mai plânge, scumpă Afrodita! Leul rage și pândește, iar prin zgomot crede că sperie și alungă regește, dar uită că și el e o ființă animalieră, iar ciclul vieții îl va prinde și pe el de-ndat!

    Jacques: Adevărat grăit și pur simțit, preabună Alma, mă scuzați dac-am încurcat numele prin a mea greșeala!

    Alma: Nu, nu! Dumneavoastră să vă fie de greșeală? Nici prin gând să nu vă treacă!

    (Jacques o ajută pe Rosalie să se ridice și o îmbrațișeaza încurajator. Fata iese din scenă plângând)

    Jacques: Of! De ce e astă viață așa de păcătoasă și astfel de distructivă! Fierul rece al vorbei tăioase ne rănește, ne roade inima ca pe un măr secătuit de un vierme nesătul, iar sufletul astfel atins, deși cândva încrezător devine o desagă grea de vise neîmplinite, un inel nedăruit, o pasăre cu aripile tăiate!

    Julio: Ah! De-aș fi putut prevedea că aducându-te aici, iti voi pricinui alt chin nemărginit, alta mi-ar fi fost calea și cu totul alta destinația! Oh! Tânără domniță, ajutați-mă, rogu-va, cu sfat bun și cu inimă de aur să risipesc un dor de moarte ce-mi alungă prietenul de odinioară spre prăpastia deznadejdii!

    Jacques: Julio, Julio, nu umbri inima tânără și neexperimentată a luminatei domnițe cu întunecimea din viața mea! Dar ia de spune-mi, de ce tu oare, vruși să eliberezi această pasăre dintr-ale balerinelor colivie grea?

    Alma (rușinată): Domnule,…

    Jacques: Nu te rușina, frumoasă ființă, de fapta bună ce-ți îndulcește inima! Adresează-mi-te dară direct, fără de înconjor!

    Alma (cu mai multă înflăcărare): Nu al meu e meritul, ci al tău, Jacques! Cu adevărul din poeziile tale faci ca această lume să poarte sâmbure de speranță și de lumină. Ele au modelat un suflet mai drept într-al meu trup ce înzestrat fusese și el cu tâlcuri rele. Of, maestre Jacques, cum se poate să cedeze tocmai flacăra din sufletul tău? Creația și baletul au aceeași destinație, doar drumul ce nu se mai intersectează, dar, în rest, ele existăîn eternitate și de fiecare dată, atunci când lumea va decădea, ele vor renaște ca păsările Phoenix, punând în adâncul oamenilor focul pur ce-a fost uitat!

    Julio: Bine ai fost înzestrată cu numele tău, plin de semnificație! Alma, suflet de aur, tu poti salva această inimă obosită să mai bată!

    Jacques: Să-ți fie oare, Alma, adevărate vorbele ce spui? Privighetoare să te faci, c-al tău grai merită ascultat. Oare ochii mei acoperiți de vălul negru-al morții să mă fi orbit atât de tare, că astfel hipnotizat să mă fi aruncat în brațele disperării ca o bestie îmbătată de un amar nectar? Să fie oare lumea în schimbare, iar ochii-mi prea obosiți să mai vadă? Din somn adanc si vis nebun par a ma trezi…

    SCENA 3

    (Intră Hades, iar în jurul lui se pornește un fum indescifrabil, care îl transformă într-o nălucă)

    Hades: Uite cum e ființa nerecunoscătoare! Atunci când mă cheamă cu glas sufocat în ajutor, iar apoi mă leapădă ca de o mantie inutilă. Uitand pe data ca-i e pețitor durerii sacre! (Merge în spatele lui Jacques vorbindu-i aproape de ureche, cu o voce liniștită, dar convingătoare) Chiar crezi că o poezie ar putea schimba soarta cea haină, că o fată fără de minte ți-ar putea dărui viața în primire și că ți-ar putea șterge rana neîmplinirii, transformând-o într-o chinuitoare cicatrice? (Merge în jurul lui cu pași mărunți) Deschide-ți ochii, tinere francez, tinere amețit de iluzia seminții de umanitate care să rodească pretutindeni ca mușchiul pe piatră! Ce izvor secat vei deveni tu oare, dacă, ascultând graiul necunoscut, inima ți-o vei minți, iar mintea nu ți-o vei mai asculta? Cum e rodul rănii adânci fără rezultatul mai d-apoi curmat?

    Alma: Îndepărtează-te de el, fantasmă necuvântătoare, făurită în disperare, nălucă plină de capricii, ce alungă spiritul dintr-un corp îngenunchiat, dar nu învins! Ce mare câștig ar fi pentru tine o umbră în plus? Locul lui e aici, în lumea asta strâmbă care trebuie croită drept. Lasă un suflet curat de poet pierdut în revederiile sale ce-s doar pentru viața de aici!

    Hades: Oh, nu, apărătoarea legii! Cine ești tu să îmi spui ce ar trebui să fac? Cine ești tu să te intereseze a lui soartă plină de ispita golului?… Cât despre tine, Julio, amic fără de seamăn, prea ai avut grija de-a lui viață ca de o piesă de artă. Te-ai aruncat singur în brațele hienei, când drumul ți-era liber și viziunea clară! V-ați aruncat împreună în labirintul morții, al intrarii fără iesire, rătăcire și regăsire, fior de temă și de extaz!

    Jacques: Oh, Hades! Cât adevăr rostești! Ochii mi-s sănătoși, dar orbi, ca al tău coif privesc invizibilul, luna strălucește ca un soare al nopții la fel cum viața străfunge moartea din temeliile templului său. Răul nu poate fi ascuns, iar Câmpiile Elizee mă vor conduce spre tăcerea de dincolo.

    Julio: Devotat am fost, rămân. Și zefir, și crivăț vreau să îndur. Și miluire și blestem voi duce, cu sau fără aripi voi zbura la cer pentru-al meu tovarăș să-l îndrept, nu spre-o cale bătătorită de ceață, ci spre una împlinită cu lumină. Scumpe prietene, să nu-ți fiu eu oare, liniștea tămăduitoare din nedormitele nopți de vară, să nu-ți fie poezia, viață și izvor al încântării tale și să nu fie oare astă tânără, aripile tale?

    Hades: Necunoscutul va rămăne în ceasul necunoscutului, chiar și atunci când clepsidra se va scurge, tot clepsidră va rămâne. Moartea-și cere runda doi și vă primește într-al ei cămin umil să ajungeți pe ale apei valuri la destinația destinului comun…

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    comment closed

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5