Primit pentru publicare: 4 Nov. 2021
Editor: Ion Istrate
© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

În toată viața sa, Mihai Eminescu a evitat să vorbească despre el și familia sa, prietenii și colegii aflând puține lucruri despre biografia sa. Cu toate acestea, tot ce a scris Poetul și a rămas în manuscrisele sale, sunt pline de informații importante privind viața, activitatea și opera sa, rămânând ca un priceput monografist să le selecteze, să le ordoneze și să le interpreteze, într-un volum, care trebuie neapărat scris.

    Într-un manuscris, Eminescu își expune părerea sa despre anonimatul vieții unui scriitor sau artist:,,Ca artist sau ca om de litere e bine ca persoana ta să rămâie necunoscută cititorilor tăi- și cu cât vei fi mai cu talent cu atâta aceasta-i mai necesar. Depărtarea face a crede că autorul cutării sau cutării scrieri interesante trebuie să fie un om foarte deosebit, în fapt însă, oricare ar fi puterea imaginației sau judecății tale, rămâi tot om, cu toate defectele și slăbiciunile ce sunt legate de acest cuvânt. Daca-i putea să guști în taină și necunoscut laudele acelor oameni ce i-ai putea iubi- bine, de nu, nu te arăta lor” (M. Eminescu, ms. 2257).

     Eminescu dorea ca să rămână necunoscut cititorilor săi, pentru a nu i se cunoaște defectele umane, aspectele intime și întâmplările nefericite, pentru ca cititorii să guste opera autorului și nu aspectele, mai mult sau mai puțin importante, din viața sa.

      În cele 44 caiete manuscrise, rămase de la Eminescu, ne-au parvenit multe informații despre viața, activitatea, caracterul și modul de gândire a poetului, unele dintre ele intime, și dacă el ar fi știut că, după moartea sa, acestea vor fi date publicității, le-ar fi distrus cu certitudine.

      Pe baza acestor manuscrise, cercetate de eminescologi și publicate de academicianul Eugen Simion, mulți literați au scris despre viața poetului, dar o carte completă și fără falsuri, încă nu a fost scrisă. Iată de ce, orice nouă contribuție la viața, activitatea și opera poetului, bazată pe documente și informații veridice, sunt binevenite, întregindu-se astfel biografia eminesciană.

     George Călinescu afirma că opera lui Eminescu se confundă cu biografia sa, iar Perpessicius arăta că postumele poetului au o valoare autobiografică însemnată, dar cu toate acestea, lipsește o biografie adecvată a poetului, din care să se elimine tot balastul scris despre viața sa. Operele, ,,Viața lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu, ,,Hyperion I” a lui George Munteanu și ,,Romanul cronologic” a lui Petru Vintilă, nu sunt suficiente pentru a epuiza biografia complexă a Luceafărului poeziei românești, care spunea:
,,Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
 O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?„

    George Călinescu observă legătura clară dintre opera lui Mihai Eminescu și viața sa, spunând că aceasta reflectă viața poetului: ,,Geniul este individul care se abstrage de la viaţa zilnică şi-şi trăieşte existenţa sa simbolic. În cazul geniului este o greşeală să desparţi biografia de operă. Opera este valabilă pentru mulţimi întrucât exemplifică viaţa, şi viaţa este ea însăşi operă” (George Călinescu).

    Chiar din timpul vieții sale, Mihai Eminescu a fost considerat că are origini străine neamului românesc, ceea ce l- a făcut să răspundă cu multă energie unor astfel de calomnii, spunând:,,Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă oprește de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei- să nu vă fie cu supărare-, încât vă asigur că între strămoșii din Țara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e rușine să vorbesc, s-or fi aflând poate țărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniță măcar nici unul” (răspuns la acuzațiile lui N. Xenopol din 8 aprilie 1882- ,Materialuri etnologice privind în parte și pe N. Xenopulos, criticul literar de la ,,Pseudo- Românul”).

    Eminescu își știa originea sa țărănească de care era mândru, că a ,,ținut coarnele plugului pe moșia părintească”, care ,,neam de neamul lor au fost români”. El știa că  „bunii şi străbunii noştri au fost oameni foarte bogaţi, şi, chiar părinţii noştri n-au fost săraci, şi nu pot roşi c-a pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri.”

    Mihai Eminescu, crescând la țară în mijlocul țăranilor, ce trudeau din greu pe ogoarele boierilor, a îndrăgit acest popor și obiceiurile lui, care s-au reflectat și în opera sa:,,Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) când aceștia se adună în mase, simt că sunt o parte a totalității. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, așa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică” (M. Eminescu ms. 2285).

    Mihai Eminescu a iubit poporul român, cu un trecut atât de zbuciumat, care a trebuit să-și apere cu sabia în mână libertatea și să-și câștige cu greu existența, trudind la coarnele plugului. De aceea, Eminescu critică dur guvernanții și clasa politică, care nu se gândeau la cei pe care îi conduceau, ci numai la interesele lor:,,Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății despre cari lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu servește decât de catalici tuturor acelora ce se-nalță la putere, popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri”.

    Poetul, încă din fragedă tinerețe a colindat țara în lung și-n lat, din dorința de a cunoaște meleagurile românești și viața poporului, ajungând la Blaj, leagănul românismului: „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc în cruciş şi-n curmeziş.” El se simțea ca parte a poporului românesc, afirmând că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar” (Manuscris 2254, f.18v.).

      Fiind acuzat că ar fi naționalist, Eminescu recunoaște că este român adevărat, de ,,tip carpatin” și naționalismul lui nu e de paradă ci e simțit cu inima:„ Dar, d-lor, mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţii – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori” (Ms. 2257, f.67.).

       Ca Om, Mihai Eminescu a fost un pesimist și un melancolic iremediabil, trăsături de caracter moștenite de la mama sa Raluca:„…în firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi, căci mama învăluită în melancolie, tata şi trist şi vesel, eu am moştenit prin ereditate o tristeţă pe care nu pot să mi-o explic şi care, educată din când în când c-un optimism însufleţit de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţii mai uşor” (Scrisoare către Xenopol – 1879 – Iaşi). Într-o scrisoare trimisă tatălui său de la Berlin, Eminescu nu este de acord cu părerea acestuia despre viață, în care fiecare om trebuie să se chivernisească și să-și asigure un viitor și un trai mai bun cu orice preț: „Iubite Tată. Dacă nu ţi-am scris pân-acuma cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orişice voinţă proprie a oricărui din fiii d-nei tale, neîncredere argumentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută decât a se chivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsure paşii după cum doreşti d-ta. Eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât prin o extremă iubire de adevăr, şi de aceea-l spun şi acuma” (Scrisoare din Iaşi- 4/16 noiemvrie 1874).

     Eminescu recunoaște că este un om nepractic, cam ticăit, fără curajul de a se lupta cu greutățile vieții, făcându-și un fel de autocritică în această privință: „Dar tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut niciodată destul curagiu de viaţă; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi” (Scrisoare către Slavici- 20 septembrie 1877 – Iaşi). Lipsa lui de hotărâre în luarea unor decizii, au făcut ca poetul să sufere de multe ori de lipsuri materiale, să rămână fără o slujbă sigură din care să-și câștige existența, să nu promoveze pe scara socială a vremii sale. Tot din această cauză a ratat căsătoria sa cu Veronica Micle, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat.

      Mihai Eminescu era un mare iubitor de adevăr, nevrând să mintă, chiar atunci când interesele lui o impuneau. Din această cauză Eminescu și-a făcut mulți dușmani, dar nici prietenii săi nu-l aveau la inimă când le spunea adevăruri, pe care aceștia nu le agreau. La procesul ce l-a avut la Iași, în ceea ce privește lipsa unor cărți din biblioteca pe care o administrase, el roagă pe Botnărescu să spună procurorului numai adevărul:„…te rog spune adevărul, nu evaziv, nu încurcat, căci toată responsabilitatea civilă e o copilărie alături de urmările ce le-ar avea pentru mine un singur neadevăr ce l-ai spune. Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea” (Scrisoare către Samson Botnărescu – 25 nov. 1876 – Iaşi).

      Poetul era un iubitor de adevăr, destăinuindu-se Veronicăi Micle că este un om nepractic, nu este maleabil cu oamenii și că, din această cauză, s-a făcut urât de oameni:,,Sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în ființa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din zbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu- mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei” (Scrisoare către Veronica Micle, februarie 1880).

,,Sunt mândru că pot fi
Așa cum alții nu-s. Ei slabi, eu tare.
Ei mint- eu spun adevărul îl spun că nu mă tem
De-a lui urmări”.

    În scrierile sale, Mihai Eminescu a fost foarte atent cu ceea ce dădea publicității, poetul știind efectul pe care îl avea o informație eronată asupra publicului:,, A eși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: Gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât și a treia pe buze; când îți scapă cuvântul din inimă, să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul. Trebuie să cumpenești de-o sută de ori o scriere până o dai publicității”.

     Nimeni nu ar fi reuşit să-l determine pe Mihai Eminescu să susţină o idee care nu era a lui şi cu care nu era de acord şi când cineva îi făcea vreo observaţiune el răspundea cu mândrie:,,altul o să mă înveţe pe mine, cum să susţiu interesele neamului meu?”, spune colegul său Grigore Păucescu. Din această cauză, poetul a rămas fără slujba de redactor la ,,Curierul de Iași”, nevrând să publice un text dorit de patron, în sprijinul primarului din Iași.

     „A ieşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat. Trebuie să cumpeneşti de o sută de ori o scriere până o dai publicităţii”, spune Eminescu dându-și seama de responsabilitatea ziaristului, care era obligat să nu deformeze adevărul, indiferent care era acesta și  să vadă ce impact are asupra cititorului. Datorită deontologiei sale profesionale, ca redactor al ziarului conservator Timpul, Eminescu era citit de multă lume, chiar și de capii partidului liberal, dar a intrat și în conflict cu o serie de lideri ai Partidului Conservator, care nu erau de acord cu adevărurile publicate de poet.

     Mihai Eminescu a fost, încă din timpul vieții sale, cel mai mare poet român, întrecându-l chiar și pe Alecsandri, a fost făuritorul limbii literare moderne, pe care a perfecționat-o și a dezvoltat-o permanent. El afirma:,,Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte- nu după fantasie sau imaginaţia noastră momentană, ci după ideea în genere, şi după amănunte- care a predominat la zidirea sanctuarului- astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (Ms. 2275, f. 74).

       Poetul nu este de acord cu scriitorii care vor ca publicul să fie pentru ei, când corect ar fi ca scriitorii să scrie și să creeze pentru cititori:,,Faţă cu cea mai mare parte din scriitorii noştri moderni ţi se impune simţământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei, în fine că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturii noastre, ci cum s-ar zice extra muros, sunt inele din dezvoltarea unui cap strein, o ramură de nuc din care, crescut pe jumătate, ai vrea să cultivi un trunchi de stejar; pe când numai din disoluţiunea acelei ramure în pământ se pot trage atome constitutive şi pentru stejar” (Ms.2257, f.9).

      Mihai Eminescu și-a dat seama totdeuna de valoarea sa și a operei sale, cu toate criticile aduse de unii scriitori, care nu înțelegeau întotdeauna opera sa, neluîndu-i în seamă și fiind indiferent la criticele lor.

,,Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte,
Astfel încăput pe mâna a oricui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…
Dar afară de acestea,vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale-
Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina
Ce în lume ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.
                                  (Scrisoarea I)

       Mihai Eminescu a urmat cursuri de filozofie atât la Viena cât și la Berlin și trebuia să-și dea doctoratul în filozofie ca să poată ocupa o catedră  la Universitatea din Iași. Pentru aceasta primise un ajutor financiar din partea lui Maiorescu, ministrul învățământului, dar el nu s-a ținut de cuvânt, neavând curajul unui doctorat care, spune poetul: ,,Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea și cu ordinea ei legală, nu însă cu mine însumi”.

      O parte importantă din poeziile poetului sunt de inspirație filozofică, el punându-și întrebări privind universul, existența umană, rolul religiei și chiar asupra existenței și rolului său în lume, consemnând în Fragmentarium:
 ,,Cine eşti tu, Eminescule?
        Cine sunt eu?!

        La facerea lumii, la adiţiunea ei, Dumnezeu a greşit cu unul. Acesta am fost eu. Dar este o minune că nu există în realitate, ci este doar umbra unei greşeli…
    Eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om. Eu nu exist. Sufletul lumii este Eul.

            Fără  Eu nu există Timp, nu există Spaţiu, nu există Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec; ochiul e lumina, auzul e cântecul, Eul e Dumnezeu. Dumnezeu, el este pretutindeni, are Timpul, are Spaţiul, dispune de întreaga energie a Universului. Omul reflectă în mintea lui toate calităţile lui Dumnezeu. Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea. Cum fără Eu nu există Dumnezeu, tot aşa fără naţiunea mea nu e lume.

     Ce-au fost românii pe când eu n-am fost?
     Ce vor fi ei pe când eu n-oi mai fi?
     Un ce fără soartă. Un cap fără zenit.
     Şi totuşi, menirea noastră a tuturor este să ne căutăm mereu, mereu pe noi înşine”.

       (FRAGMENTARIUM- Sufletul lumei este eu, Naţiunea- acest complex de euri– mss. 2262 )

    Cu toate că Mihai Eminescu și-a prezis că va muri uitat de oameni, astăzi el este recunoscut ca cel mai mare poet român, Luceafărul poeziei românești, aniversat și comemorat în fiecare an de întreg poporul român:

,,Să nu se mai aleagă
De viața mea nimic,
Să mor uitat de oameni
E soarta ce-mi prezic”.
(Să țin încă o dată..)

Nicolae Iosub, Botoșani,  noiembrie 2021

Eminescu- maximă
Eminescu, Ziua Culturii Naționale
Bust Eminescu, Viena