Marieta Mihalache s-a născut în anul 1926, la Constanța și a murit la sfârșitul anilor 2000, la Iași, unde a și fost înmormântată. A avut șansa de a fi studenta unor filologi și lingviști de renume și de a cunoaște mari personalități ale literaturii române. Mi-a încredințat amintirile și impresiile sale despre acești iluștri înaintași într-un interviu realizat la 14 noiembrie 2002.

– Cum vă numiți?
– Marieta Mihalache; dar am mai purtat un nume, cu care am semnat o seamă de lucrări publicate, și anume Mia Dumitriu.

– Unde ați făcut studiile?
– Am peregrinat prin mai multe orașe în care am făcut liceul, iar facultatea la București.

– Ce ați urmat?
– Sunt diplomat în științe filologice.

– Ce colegi ați avut?
– Printre colegii mei, s-a numărat Monica Lovinescu; n-am stat niciodată de vorbă cu ea și, de altfel, a dispărut după primul trimestru, plecând în străinătate.

– Dar profesori?
– Am avut privilegiul unor profesori extraordinari; e vorba de George Călinescu, Tudor Vianu, Tache Papahagi, Alexandru Rosetti…

– Care dintre aceștia v-a rămas ca o slăbiciune?
– George Călinescu; mi-a fost profesor de istoria literaturii române moderne, obiect la care am ținut foarte mult, și-apoi era o personalitate excepțională. Aș începe cu prezența fizică: o privire extraordinară, avea niște ochi vulturești, parcă veneau din adâncuri. Apărea brusc, când amfiteatrul era arhiplin – veneau nu numai studenți, ci și bucureșteni chiar în vârstă; studenții trebuia să-și păstreze locurile cu mult timp înainte, lumea stătea și pe estradă, iar printre studenți era și Sanda Faur, care a și căzut odată de pe scaun din cauza aglomerației.

– Lumea se înghesuia pentru savoarea lui sau pentru informațiile pe care le oferea?
– Călinescu era ca un actor, îi plăcea să și joace teatru în fața auditoriului. Mulți au semnalat modulațiile vocii sale; parcă ar fi coborât din înălțimea gândurilor lui și ajungea la noi. Nu venea decât cu niște fișe, pe care se uita din când în când – nu le citea. Îmi amintesc de o întâmplare la o prelegere; noi nu ne-am dat seama cum trece timpul și, la un moment dat, ne-a întrebat: „V-ați plictisit?” Și, bineînțeles, toată sala: „Nuuu! Nuuu!” La care el a zis: „M-am plictisit eu!” Și și-a luat foile și a plecat! De fapt, a fost o glumă, pentru că timpul se terminase. La o altă prelegere, vorbea despre Eminescu, limbajul lui era colorat excesiv neologistic și, deodată, s-a produs rumoare în sală; el s-a oprit și a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Sala, alcătuită în majoritate din boboci, a spus: „Nu înțelegem!” El s-a oprit o clipă și a zis: „Nu înțelegeți? Nu-i nimic, veți înțelege mai târziu!” Și a continuat prelegerea netulburat, fără să dea atenție incidentului.

– Avea manii, ticuri?
– Da; facial, avea un soi de mișcare a porțiunii dintre nas și buze, un fel de mustăceală, ca și cum l-ar fi luat martor pe interlocutor la ironii subțiri.

– Era sever?
– Nu, era de o larghețe extraordinară; punea cu multă ușurință „foarte bine”, dar la examene vorbea mai mult el, se asculta pe sine.

– Ce impunea mai mult: afecțiune sau respect?
– Și una, și alta; era imposibil să nu-l respecți pentru cultura lui extraordinară. Cursurile sale erau despre Eminescu și Caragiale, dar trimiterile lui erau exhaustive – în pictură, în literatura universală… Căuta audiență.

– Ce puteți spune despre Tudor Vianu?
– A fost profesor de estetică până la reforma învățământului, după care a predat literatură. Era antipodul lui George Călinescu – un om de o sobrietate și fermitate inflexibile. Cu studenții, era neîngăduitor; la seminarii, dacă cineva făcea o lucrare care de la bun început avea o pornire greșită sau expresii nepotrivite, imediat îl trimitea în bancă. La un examen, îmi aduc aminte de o colegă care a răspuns înaintea mea și care, în loc de „junimiști”, a spus „juniști”; „Ce juniști, domnișoară?? Ieși mata afară! În toamnă!” Era foarte rigid. Intra cu pas egal, vorbea cu voce la fel de egală, avea pretenția să i se răspundă corect și direct la întrebare și atâta tot.

– Dar despre Alexandru Rosetti?
– Preda istoria limbii. Era ca o efigie aristocratică; ținea, ca Alexandru Macedon, capul aplecat spre dreapta. Vorbea rar, citind de pe foile lui.

– Era apropiat de studenți sau impunea distanță?
– Era foarte distant, cumva absent, nici nu dădea importanță unor relații mai apropiate.

– Ce alte personalități ale literaturii române ați mai cunoscut și în ce context?
– Am fost redactor la Editura Tineretului vreme de cinci ani, înainte de a veni în Iași, iar acolo am avut posibilitatea să-i cunosc pe mulți dintre scriitorii noștri, cu unii chiar să lucrez, în calitate de redactor de carte. Am colaborat cu Alexandru Mitru – chiar la începuturile lui scriitoricești. Isac Peltz venea foarte des la editură, cu luleaua în gură, și stăteam de vorbă. Apărea, ca o mâțișoară, Sanda Movilă, care deseori băga capul pe ușa redacției și pleca fuguța. Apoi, Tudor Arghezi, care a scos în acea perioadă Prisaca; am asistat la o întâlnire a lui cu pionierii în redacție, iar, când a dat autografe, s-a dus la el o fetiță, pe care a întrebat-o: „Cum să-ți scriu: unei pionierițe?!” L-am cunoscut și pe Victor Eftimiu, care povestea cum a întâlnit-o la Paris pe Agepsina Macri, soția lui. L-am cunoscut și pe Mihail Sadoveanu – mai întâi, la o conferință, la care am fost cu Mihai Gafița, iar apoi la o întrunire, când, deodată, s-a făcut rumoare, pentru că a intrat Ionel Teodoreanu, care a venit la balcon cu un fular aruncat peste umăr și, pentru că balconul era plin și n-avea loc, s-a așezat jos, pe o treaptă, și a stat acolo; noi ne-am uitat toți la el și cu asta am rămas… Pe Labiș, l-am întâlnit în redacția Iașului literar, unde a venit cu poezii, înainte de a pleca la București; era un tânăr foarte dezinvolt și vioi. Odată, noi, cei de la Iașul literar, am fost chemați ca să-l dezavuăm pentru niște poezii; demascarea n-a mai avut loc, însă primejdia a trecut pe lângă noi – pe lângă el, nu mai spun, că nici nu l-a ocolit până la urmă. Pe Eusebiu Camilar, l-am cunoscut foarte bine; venea și stătea de vorbă cu noi – era perioada în care a fost numit membru supleant al Academiei Române și era foarte fericit; ne povestea întâmplări de la Udești și își amintea cu multă plăcere de mama lui. Pe Otilia Cazimir, am cunoscut-o la fel de bine; am fost și la sărbătorirea ei la 75 de ani, și acasă la ea, de nenumărate ori, unde am stat de vorbă; era foarte agreabilă, foarte amabilă și ținea la copii…

– Credeți că e suficient ca un scriitor să rămână în posteritate prin opera lui sau e bine să fie cunoscut și ca om?
– Amândouă sunt necesare; individul poate să încânte sau să displacă la un moment dat, apoi rămâne o vreme în memoria celor care l-au cunoscut, care, la rându-le, dispar și ei; ceea ce e important și durează este opera.

Florin Bălănescu