Prefață
La braț cu al 13-lea ghinion, autor Romulus Ungureanu; Agata – 2022

În materialul compozit al ceea ce în consens social putem numi popor român, superstiția pare a-și avea un loc primordial, ce din timpuri liminare până în timpuri contemporane nu îngăduie a-și diminua potența, persistând a fi o constantă specific autohtonă. O constantă ce totuși nu rămâne imuabilă în particularități, al cărei caracter ancestral îngăduie alterări întocmai modul în care este percepută de generații în contextul timpurilor. Normativ, esența superstiției este consolidată în magie, în ritualuri, descântece, blesteme, în folclor și posedă propria nomenclatură de iconuri și simboluri ce inexorabil își află centrul de interes în antinomia dintre noroc și ghinion.

În conformitate cu acest binom, poetul alege să se angajeze într-un exercițiu de apropriațiune a mitologiei superstiției, însă acordând procesului valențe alternative potrivit unei percepții subiective actuale. Pentru acesta, avatarul superstiției este ghinionul, ce în accepția sa își pierde afinitatea tradițională magică, mistică și devine profan; o forță naturală neînțeleasă a lumii, deterministă – fatum. Adițional, totalitatea aspectelor nefaste ce subminează complexitatea vieții umane par a-și avea sursa în ghinion, care în prezenta poezie a lui Romulus Ungureanu, este delimitat drept termen-umbrelă, servind ca vinovat și catalist al proceselor negative. Mai mult decât atât, poetul identifică ecourile manifestării ghinionului în subconștientul particular și colectiv, discernând o patologie a acestui efect similar cu o maladie. În consecință, ni se exhibă o societate bolnavă de ghinion, unde nu numai conjuncturile sunt părtașe, ci și oamenii sunt în fapt actori ai ghinionului, cu roluri depline.

Într-o astfel de lume descrisă, elementul contrastant, norocul deseori pare un banal și fragil simulacru, un noroc corupt sau doar o altă valență relativă a ghinionului. Norocul și ghinionul coexistă în așa fel încât distincția în unele circumstanțe e imperceptibilă, generând prin urmare un climat al mefienței. Natura și peisajul autohton sunt corelative acestei stări de fapt, poetul ilustrându-le prin predilecția oximoroanelor în versurile sale, prin elemente ireconciliabile, antitetice. Din nou, pentru poet, natura este un punct de referință, dar aceasta nu mai este în totalitate subordonată reificării manifestărilor umane, ci pare a fi la rândul ei o entitate osândită să suporte capriciile tandemului ghinionului și lipsei ghinionului.

Deși se distanțează de percepția tradiționalistă superstițioasă asupra ghinionului, poetul reiterează simbolurile convenționale de rău augur (cum ar fi numărul 13, pisica neagră, etc.) cu scopul de a configura un invers traseu al ghinionului – efectele acestuia nu sunt declanșate de prezența sau înfăptuirea acestor iconuri nefaste, ci însăși înrâurirea adversității pare a se materializa în astfel de simboluri.

Modul în care vicisitudinea și negativitățile se manifestă, nu este consecvent, funcționând după reguli arbitrare, incontrolabile, dar totuși nu totalitare, lăsând un spațiu liminal de familiarizare cu potențialul de transfigurare a percepției asupra ghinionului. Deoarece acesta are o prestanță atât de ubicuă în realitatea experimentată, la fel de naturalizat precum succedarea anotimpurilor, capătă un aspect familiar, având astfel capacitatea latentă de a fi cooptat și sintetizat.

În această ordine de idei, titlul volumului „La braț cu al 13-lea ghinion” pare o extrapolare a tocmai acestei concesii, în care adversitatea inhabitează fundalul vieții, ca un spirit ce bântuie, mundană și omogenizată în stratul normativității. Dar potențial chiar mai mult decât atât, mai mult decât o resemnare, această familiarizare relevă de fapt o acceptare, o camaraderie poate bizară, cu însuși ghinionul.