Romanul „Crimă perfectă – prizonieri în propria lumină” (Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017) m-a intrigat încă din primele rânduri. Ştiam că dacă într-un spectacol de teatru, pe un perete al decorului se află un obiect (o puşcă, un bici, un tablou, un baltag etc.), ceva se va întâmpla cu acel obiect pe parcursul spectacolului. Mă gândeam că nu aleatoriu, chiar din al şaptelea rând al textului acestei cărţi, este plasat Harold Lonart în sala de judecată, undeva, „chiar în ultimul rând, lângă uşă”. Povestea pusă în text de Maria Donan, autoarea romanului, este destul de verosimilă, prezentând o lume a depresivilor, agresivilor şi labililor în care cu greu se descurcă omul echilibrat. Doctorul Radu Dunca, un psihopat cu tulburări de comportament, o chintesenţă a întunericului, un veritabil Lucifer, un rob al plăcerii generate de erotism, este găsit asasinat în biroul său de la Facultate. Cum ultima văzută intrând în incinta clădirii a fost soţia acestuia, Anahera („înger la băştinaşii din Noua Zeelandă”), în braţele căreia doctorul şi-a găsit un refugiu după ce şi-a terorizat prima nevastă (Maria Dunca), devine principala suspectă, astfel că va fi arestată. Anahera Dunca, în realitate un înger alb, o taină a luminii, devine o rătăcită într-un labirint luându-şi vina asupra ei, mai mult, şi-a impus să nu vorbească la interogatoriile ce aveau loc. Apărarea Anaherei este preluată de avocatul Sorin Mihăiescu, acesta declanşând o minuţioasă documentare cu „dreaptă judecată”, dar şi „cu inima”, inculpata fiind fosta sa logodnică, al cărei caracter îl cunoştea foarte bine. Cum era şi normal, avocatul începe pregătirea apărării prin intrarea pe calculatorul inculpatei unde găseşte un dialog consistent între ea şi Harold Lonart, dialog pe care Anahera intenţiona să-l concretizeze într-un roman. Eroina romanului ce urma să fie scris tindea, asimptotic, spre echilibrul absolut, spre perfecţiune, un opus la Nirvana, eroină în care Sorin Mihăiescu o recunoaşte pe Anahera. Harold Lonart şi-a condus convorbirea pe baza unor repere axiologice, apelând la parametri simbolici, foarte lămuritori pentru avocat. Un dialog care trece prin foarte multe discipline auxiliare specifice lui Ţuţea, Steinhardt, Freud, Epicur, filme precum „Naşul”, elemente de numerologie, Dostoievski, Picasso, Beatles sau Einstein. Problema se complică pentru că un capitol al romanului, „Întâlnirea”, a rămas la stadiul de titlu, la care se adaugă o serie de personaje care îl urau pe Radu Dunca şi-i declarau răzbunare: Iulian, Karina, Virginia, Clara etc., toate agresate sau violate. În final criminalul este descoperit în persoana portarului Nicolae Stasu, avocatul Sorin Mihăiescu marcând o victorie a emoţiei asupra faptelor. Nu am avut intenţia ca în această ţesătură de personaje să caut un alter ego al autoarei care pune adesea demersul său literar pe seama activităţii scoarţei cerebrale.
Romanul este astfel construit încât fiecare cititor poate găsi propriul său personaj principal. Eu l-am descoperit în Sorin Mihăiescu, avocatul pe care autoarea îl scoate din starea de „a vedea direct”, punându-l în situaţia de „a privi dincolo” de probele pe care le are spre studiu. Este ceea ce antropologii numesc a fi un fenomen de eliminare a temporalităţii. Un mare specialist în domeniu, Francois Laplantine, explică acest fenomen ca o capabilitate de „a vedea dincolo de ceva atât de concret”. Într-un astfel de context este aşezat Sorin Mihăiescu.
Din altă perspectivă, pus sub forma unei nomograme, romanul este echivalentul sintagmei „societatea ca o fracţie, ce aparţine doctorului în psihiatrie Aurel Romilă şi explicată astfel: „Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile cheie în ţară.” În romanul său, Maria Donan se ocupă de zona liniei de fracţie, aceea de mijloc, alcătuită dintr-un număr mic (“subţire”) de personaje ale luminii, îngeri albi, dar puternici precum Sorin Mihăiescu, Anahera Dunca şi Harold Lonart, care asigură happy-end-ul. Partea de sub linia de fracţie, numitorul, este populată de autoarea romanului cu o mare componentă de depresivi, labili şi agresivi, care asigură liantul demersului literar. Acest segment al nomogramei volumului este, din altă perspectivă, şi un comentariu social ce vizează omul, o tipologie pe care autoarea îl numeşte „Omul – Peşte” şi pe care îl defineşte astfel: „vegetează pe fundul unei mări unde sunt şi abisuri şi comori”, „oameni care îşi schimbă fundamentul convingerilor de la o zi la alta”. Un limbaj cu puseuri tehnice şi abundent în reflecţii preţioase, ajută jocul intenţional al personajelor. Romanul Mariei Donan se pliază pe o definiţie dată de Corina Ciocârlie acestei specii: „Romanul, ca şi oraşul, e alcătuit din mai multe straturi suprapuse”. Avem o carte care se citeşte cu interes, un fel de labirint care te poartă prin două straturi umane: unul al luminii şi unul al întunericului.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania