Critina Răduță, referitor la problemă, a publicat la 14 februarie 2915, despre ultima iubire a lui Nichita Stănescu – Dora, femeia care i-a răsucit un cuţit în inimă. „S-a oprit o secundă, era transfigurat. A spus atât: A mea“ iată-i ultima actualizare din 10 august 2022: „Un poet extrem de talentat, frumos şi curtat de o mulţime de doamne şi domnişoare. Ea, o tânără de o frumuseţe copleşitoare ce îţi rămânea adânc întipărită în suflet. S-au iubit enorm, iar povestea lor de dragoste a fost curmată brusc, odată cu moartea lui. Printre ţigări şi versuri de poezie s-a scris ultimul capitol din viaţa lui Nichita Stănescu, dar şi povestea ultimei mari iubiri a poetului: Dora. Dora Stănescu.
Au trecut în jur de 40 de ani de când s-a scris primul vers din poezia de amor dintre talentatul Nichita Stănescu şi Dora. Florin Iaru, pe atunci un tânăr băiat, o întâlnea pe strada Pitar Moş din Capitală pe Dora, o frumuseţe de fată care avea să devină soţia marelui Nichita şi ultima mare iubire a acestuia. Chiar şi după patru decenii, povestea de dragoste dintre Dora şi Nichita rămâne una dintre cele mai frumoase şi emoţionate.
„Era o fată foarte frumoasă şi inteligentă, era greu să nu o observi. Îmi aduc aminte că atunci când am văzut-o era cu prietena ei, Felicia“, îşi aminteşte Florin Iaru.
Un lift din Piaţa Amzei şi un ciocănit în uşă
Dora era extrem de talentată la bedminton, spre disperarea celor care voiau să participe la partidele organizate în plină stradă sau prin sălile de sport din acea vreme. Nimeni nu putea s-o învingă şi toţi cei din jurul ei ştiu încă de la început să orice meci cu Dora era unul pierdut. Imediat după ce Iaru a cunoscut-o pe încântătoarea Dora, tinerii au început să organizeze adevărate campionate de bedminton. Uşor-uşor, totul s-a transfomat într-o prietenie superbă care avea s-o conducă pe Dora spre apartamentul şi inima lui Nichita Stănescu.
N-a trecut mult timp. Era o zi ca oricare când într-un lift îngust dintr-un bloc aflat în Piaţa Amzei Dora se înghesuia alături de Iaru şi alţi câţiva prieteni. Nici prin minte nu-i trece că în câteva clipe avea să îl întâlnească pe bărbatul care urma să-i devină soţ, reuşind să scrie altături de el o fascinantă poezie de dragoste care să domnească de-a lungul vremii.
După câteva secunde de urcat cu liftul, Dora stătea în faţa unei uşi de lemn, alături de prietenii ei. Un ciocănit scurt. Uşa se deschide şi în spatele ei apare Nichita Stănescu. Impunător, îi cercetează cu privirea pe cei câţiva oameni care urmează să-i treacă pragul. Trec câteva clipe.
„Nichita s-a oprit o secundă, era transfigurat. A spus atât: «A mea»“, povestea Traian Coşovei – prezent şi el în grupul din faţa uşii lui Nichita – despre momentul în care poetul o zărise pe superba Dora.
Poezii pe toţi pereţii
Casa lui Nichita nu arată deloc ca un apartament obișnuit. Pereţii micuţului apartament erau „decoraţi“ cu versuri scrise de cei care îi treceau pragul. În sufragerie se găseau o masă, două corpuri mici de bibliotecă şi şase scaune, în timp ce dormitorul adăpostea un şifonier cu şipci şi un pat, după cum povestea Coşovei. Traian Coșovei despre Nichita Stănescu alături de Dora şi alţi trei prieteni FOTO Traian Coşovei
Ajunşi în micuţ cuib al marelui Nichita, tinerii s-au aşezat toţi în jurul mesei din mijlocul sufrageriei şi au început „duelul poemelor“, un soi de joc dirijat de marele Nichita. Poetul îşi deschide larg uşa casei pentru toţi cei care voiau să descopere o parte din opera lui.
„Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“
Toţi cei de la masa lui Nichita au luat parte la jocul marelui poet, au citat versuri, au schimbat păreri. Cu o mică excepţie: Dora. Văzând că tânără nu recită nicio poezie, Nichita i-a spus:„Hai, citeşte şi tu!“, dar Dora a răspuns încurcată: „Eu nu scriu“. „Atunci de ce ai venit?“, a întrebat-o poetul care nu îşi putea explica prezenta în casa sa a unei persoane care nu scria poezii. După ceva vreme, când toţi se hotărâseră să plece, Nichita a zis că ar prefera să nu fie lăsat singur şi le-a propus să plece pe rând, din 15 în 15 minute, după cum a povestit Dora, pentru Liternet.ro, în urmă cu ani buni.
Citește și: Maitreyi şi Eliade, una dintre cele mai frumoase iubiri ale lumii. Scrisoarea care va zgudui milioane de suflete: „Îl iert pentru suferinţa pe care mi‐a provocat‐o“
Iaru plecase, dar şi-a dat seama că Dora nu mai apare şi a decis să se reîntoarcă în apartamentul lui Nichita din Amzei, spunând că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Iaru pentru că o luase de lângă el pe tânără care îi zguduise atât de mult existenţa. Dora a plecat cu Iaru şi chiar când a trecut de uşa din lemn a apartamentului poetului a auzit atât: „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. Pe lângă vorbele tulburătoare pe care tocmai le rostise, Nichita a reuşit să smulgă o promisiune de la frumoasa Dora: că o să-l viziteze din nou peste două zile.
„Dacă n-aş fi fost sigură că a plecat, cred că nu m-aş fi dus“
Nichita trebuia să ajungă la Cluj, iar Dora aflase aceste lucru. Cu toate astea, peste alte două zile, tânăra se afla din nou în faţa uşii din lemn a apartamentului din Amzei. „Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să-mi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire“, îşi amintea Dora în interviul acordat Liternet.ro.
Copleşită de emoţie se pregătea să plece din faţa uşii, dar s-a deschis şi din spatele ei şi-a făcut apariţia bărbatul fermecător cu părul blond care a invitat-o pe Dora în sufragerie, pentru a doua oară. De data asta erau singuri, iar frumoasa student nu ştia ce să zică şi ce să facă. Pe masa rotundă era o farfurie plină cu fursecuri, iar Nichita fuma şi se plimba prin cameră şi prin balcon. Între două fumuri, poetul îi spunea Dorei să ia un fursec, iar fata stânjenită răspundea cu un simplu „mulţumesc“.
Tăcerea a devenit deranjantă, iar Nichita a decis să o spargă cu vorbe tulburătoare. Poetul i-a zis Dorei că era la Cluj când şi-a amintit că trebuia să îl viziteze şi s-a urcat în primul tren care venea la Bucureşti.
„Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“, a spus Nichita. Atunci, Dora s-a îndrăgostit de el iremediabil.
Şi-au trăit iubirea în apartamentul din Amzei
Un an a durat să se apropie. Un an în care Dora era nelipsită din viaţa lui Nichita. Şi-au consumat iubirea între pereţii plini de poezii ai apartamentului din Amzei, iar peste alţi doi ani s-au căsătorit.
„Am împlinit 23 de ani şi el 46. În momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact «jumătatea» lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, povestea Dora.
În casa lor era forfotă clipă de clipă. Tineri talentaţi veneau să-l cunoască pe marele Nichita şi să înţeleagă o parte din poet. „Îmi amintesc că ne strângeam la el şi scoteam o sticlă de vodca şi un pachet de ţigări. Citeam poezii în jurul mesei“, spunea Florin Iaru nostalgic. Atunci, Nichita îi dicta Dorei versurile care aveau să prindă formă în poeme cunoscute de o lume întreagă.
S-au iubit enorm şi povestea lor de iubire a fost una cu adevărat impresionantă. Dora a fost ultima mare dragostea a lui Nichita, iar povestea lor de iubire a fost întreruptă brusc de dispariţia poetului. „Au fost la o nuntă la Drobeta Turnu Severin. Lui Nichita i s-a făcut rău şi a ajuns la spital. A murit în braţele Dorei“, povestea, pentru „Adevărul“, Florin Iaru.
Cu toate astea, povestea lor de iubire îşi păstrează şi astăzi farmecul, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din istoria literaturii. După moartea poetului, Dora s-a retras la Paris şi a decis s-o ia de la capăt acolo, departe de ochii curioşi ai presei. A preferat să rămână discretă şi să nu vorbească despre superba relaţie pe care a avut-o cu Nichita. Cu siguranţă, povestea de amor cu Dora a fost un ultim capitol din cartea vieţii lui Nichita. Unul frumos, presărat cu versuri şi trăiri intense.
Dora Stănescu: Un poet e o stare de spirit
(Literatură)
De la ultima retiparire a poemelor lui Nichita Stanescu au trecut 15 ani. Va vine sa credeti?! Dupa o atat de lunga tacere, Editura Humanitas propune „Opera poetica” – o aparitie editoriala reprezentand integrala volumelor de poezie publicate antum de Nichita.
Cu acest prilej, va ofer o surpriza: primul interviu acordat de Dora Stanescu, sotia poetului. In exclusivitate pentru Iulia Arsintescu.
Nu ti se pare nepotrivit si obositor ca lumea sa te intrebe numai, sau mai ales, despre Nichita? Sa-ti ceara sa vorbesti despre el, nu despre tine?
N-am fost tracasata cu intrebari de genul acesta tocmai pentru ca le-am evitat. Am evitat sa dau interviuri si sa ies in fata in postura de „nevasta poetului”. Iar cei care ma cunosc nu ma trateaza ca pe un obiect care trebuie sa marturiseasca, sa dea seama. Pe de alta parte, imi place sa vorbesc despre el. Toata viata mea este legata de Nichita. In fond, el m-a format. Atunci cand ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fata foarte „teoretica”, studioasa si atata tot. Nichita mi-a dat o directie. Eram foarte putin iesita in lume – cand esti elev si pe urma student n-ai prea mare legatura cu viata reala.
Cati ani aveati cand v-ati intalnit?
Eu 22 si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact „jumatatea” lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.
Cum v-ati cunoscut?
E o poveste care implica si generatia optzecista – pe Cosovei, Iaru, Stratan… Eram colegi, ei erau vedetele facultatii. Inca nu se lansasera, de abia incepeau sa publice prin cate o revista, dar se intalneau plini de entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T. Cosovei, singurul dintre toti care-l cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata mea la badminton – eram campioana universitara! Asa ca intr-o zi, ca sa-si ia revansa si sa-mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi doi, Iaru, Stratan… Dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu se astepta la cinci oaspeti. A aparut la usa destul de incurcat, mi s-a parut ca-l deranjam si fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul… „Intrati odata!” ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele… A durat o dupa-amiaza intreaga.
Tu scriai poezii?
Nu, culmea! Cand au terminat toti, Nichita mi-a zis „Hai, citeste si tu”. „Eu nu scriu”, i-am spus. „Atunci de ce-ai venit?” s-a rastit el, speriindu-ma si mai tare. In ziua aceea n-a vrut sa ma creada, nu intelegea de ce ar veni cineva la el daca nu scrie poezii. Cand sa plecam, Nichita a zis „M-ati obosit si acum ma lasati singur?! Plecati pe rand, din sfert in sfert de ora. Si ea – adica eu – pleaca ultima”. Au plecat pe rand si, dupa ce a trecut si ultimul sfert de ora, cand sa ies, Nichita s-a apucat sa-mi dicteze un poem: „Ma uitam absent la nu stiu ce / Desigur in spatele meu ningea / O fuga de iepuri lasase urme pe camp / Fara de arme fiind, Doamne, / cum am putut sa starnesc atata groaza!” M-a ingrozit si pe mine, pentru ca mi-a dictat poezia urland.
Era violent?
In nici un caz, se rasfata! Dar eu nu stiam inca… Am mai stat, mai venise niste lume si, la un moment dat, s-a intors Iaru, care a zis ca si-a uitat poemele si pe Dora. Multa vreme Nichita i-a purtat un fel de pica lui Florin pentru ca s-a intors sa ma ia de langa el. Cand am plecat, mi-a spus „Sa stii ca tu o sa fii nevasta mea!”
Nu te intimida faptul ca-ti spunea asta un poet din programa scolara?
In liceu, poezia moderna era considerata abstracta si greu de inteles, nu ne prea bateam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia dupa ce am inceput sa traiesc zilnic in preajma lui. Cand l-am cunoscut mai bine i-am si spus: „Stii ce parere aveam eu despre tine? Ca esti un poet de neinteles si morocanos.” Morocanos cred ca mi se parea dupa poza din manual. Ceea ce nu-i adevarat deloc, era un om vesel si de o deschidere imensa.
Si a doua intâlnire? Cum v-ati apropiat?
A doua intalnire a fost si mai frumoasa. In ziua cand fuseseram cu totii la el, ne povestise ca trebuia sa plece la Cluj, la un colocviu al poetilor. Totusi, cand ne-am despartit, ma facuse sa-i promit ca trec peste doua zile, dimineata, sa-l vizitez. Asa ca peste doua zile, constiincioasa, sunam la el la usa, convinsa ca e la Cluj. Daca n-as fi fost sigura ca e plecat, cred ca nu m-as fi dus, dar asa aveam ocazia sa-mi impac constiinta si sa scap si de intalnire. Ma cam speriase. Am sunat linistita si ma pregateam sa plec, convinsa ca nu-i acasa. Cand colo, vad ca se deschide usa! M-a invitat inauntru si m-a asezat la masa rotunda unde stateau de obicei prietenii. Ma simteam foarte stanjenita si foarte crispata. Eram prima oara singuri. Nu stiam ce sa fac, cum sa ma port. Pe masa era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma si se plimba prin camera, iesea pe balcon, se intorcea, iar iesea, si nu scotea o vorba. Era absolut neobisnuit, data trecuta vorbise tot timpul! Din cand in cand, intre doua tigari, spunea doar „mai ia un fursec”, iar eu ziceam „multumesc”. A trecut asa vreo ora. La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Stii ce mi s-a intamplat?” a zis. „Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti.” Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara… Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: „Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima.” Poti sa crezi ca Nichita a fost in stare sa produca o asemenea fraza?! Era foarte sincer si emotionat ca un licean, nu-i pasa cum suna. In momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am indragostit de el! Si nu cred ca premeditase nimic!
Crezi in dragoste la prima vedere?
Pai cum sa nu cred, daca mi s-a intamplat?
Pana atunci credeai?
Da, dar… asa … teoretic.
Si pe urma?
A durat aproape un an ca sa ne apropiem. Am inceput sa ne vedem zilnic. Ma lua cu el peste tot. Mi-amintesc ca am chiulit odata de la armata – studentele faceau armata o zi pe saptamana, pe vremea aceea – si am venit la el in uniforma. Ne-am dus impreuna la Casa Scriitorilor si Nichita era foarte mandru ca a venit cu un soldatel „care-l apara”, inventa tot felul de povesti. Mereu construia povesti, de la orice fleac. Multi prieteni mi-au spus pe urma ca ma stiu de cand a aparut Nichita cu un soldat… Peste inca doi ani ne-am casatorit.
Cum arata viata voastra de familie?
La Nichita venea mereu lume, traiam intr-o casa deschisa. Veneau prieteni vechi, dar si oameni pe care nu-i vazuse niciodata. Poetii tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera ca nu trebuie sa respinga pe nimeni. Spunea tot timpul: „De unde stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un poem prost – i se poate intampla oricui! – si el renunta sa scrie!?” Erau mereu 5-6 oameni in jurul mesei noastre, toata ziua, si se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineata cu lume in jur, mancam cu lume in jur, treburile le faceam cu lume in jur, dicta poeme si citea poeme cu toata lumea de fata… Uneori ramanea cate cineva chiar si peste noapte. Nu era usor, dar la un moment dat te obisnuiesti. Ne lega un sentiment enorm si am facut foarte repede echipa.
Nichita cand mai apuca sa scrie?
In perioada aceea, Nichita isi dicta poemele. Explica de ce in Antimetafizica. El spunea ca un poem e o stare de spirit. Asa ca prefera sa dicteze si, de cele mai multe ori, nu revenea si nu modifica nimic. In general mi-a dictat mie, oricand, ziua sau noaptea. Facea abstractie ca era mereu lume in jur, lucrul lui continua in minte fara intrerupere, in mod firesc. Pe urma, cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le recitesc de doua, de trei ori… Le asculta, se bucura de ele enorm, ca un copil, il uimeau! Se lauda: „sunt geniale, sunt nemaipomenite!” A doua zi le citea prietenilor – era modul lui de lucru. Zicea cui se intampla sa fie prin casa „hai sa va citesc ultimele douazeci de poeme geniale pe care le-am compus” si le asculta cum sunau, iar si iar. Le asculta si le selecta. Eu le citeam, el inchidea putin un ochi si asculta. Pana la urma, din cele douazeci de poeme geniale de la inceput ramaneau doua, trei, patru… Pe celelalte fie le rupea, fie le inchidea intr-un sertar.
Ai incercat vreodata sa le salvezi?
Nu. Daca le rupea, insemna ca trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca tema – revenea in alt poem, alta data. Cei mai uimiti de felul asta de lucru erau oamenii care nu-l cunosteau. Unii oaspeti erau foarte intimidati, taceau si priveau fara sa scoata o vorba. Nichita incepea atunci sa se manifeste exuberant, sa faca un adevarat spectacol – ca sa-i destinda sau ca sa poata el suporta tensiunea lor, sa poata duce tot greul acelor oameni. Se desfasura aproape cabotin si in acelasi timp era foarte atent la fiecare in parte, nu spunea despre nimeni, niciodata, ca e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gandea cu mare tandrete la toti. Si, la un moment dat, Nichita i se adresa omului din fata lui intr-un fel care-i ajungea aceluia drept la inima. Il facea sa se simta unic intuindu-i sufletul, intelepciunea inimii, adevarul. Avea o putere fascinanta de a rezona cu ceilalti, am vazut de zeci de ori intamplandu-se acest lucru. Sau le spunea: „Batrane, iti dedic un poem. Am sa-l spun in aer, sa nu-l scrii, astfel cuvintele or sa se risipeasca in aer si poemul o sa ramana numai al tau.”
A fost o perioada, dupa moartea lui, in care o gramada de lume se lauda cu faptul ca fusese „cel mai bun prieten al lui Nichita”. Care era, de fapt, adevarul?
A fost o batalie lunga si prosteasca. Oamenii nu-si dadeau seama ca fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Il vedeai o singura data si ramaneai cu „amprenta Nichita”. Cred ca pana si faptul ca primea pe toata lumea era coplesitor. Prietenii chiar il certau, dar asa exista el.
De ce avea nevoie de atata lume in jur?
Mai degraba ceilalti aveau nevoie de el, iar el avea nevoie sa daruiasca, sa ofere. Orice: pe sine, poezie, incurajari. Nichita a optat foarte clar pentru viata pe care a trait-o si nu s-a multumit cu jumatati de masura, cum ni se intampla noua, oamenilor obisnuiti. El a optat total pentru poezie, neglijandu-si viata de familie, disciplina zilnica, sanatatea. Dar a fost o alegere constienta si asumata. Nu si-a construit un personaj, era un personaj. si a trait risipind din fiinta lui. Nu putea altfel.
Crezi ca, de acolo de unde e acum, Nichita vegheaza asupra ta?
Tot timpul. In fiecare zi, de cand ma trezesc si pana seara, orice as face, imi vine mereu in minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – si intotdeauna cand am fost intr-un impas s-a intamplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade cand nu aveam chef de nimic si deodata se intampla ca trebuia sa ma ocup de el – de opera lui, de exemplu – si ma trezeam la viata. Ma readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri si lucid, nu ma bantuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, ma vegheaza dinauntru, nu din cer…
Ti-a dedicat o multime de poezii, te pomenea mereu…
Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timida, mi-e greu sa ma cred buricul pamantului… Erau poezii de dragoste. Le-am strans. Le-am pastrat pe toate. Mi le dedica zilnic, la fel cum tot zilnic ma numea altfel… Poate ca o sa le public intr-un volum special… Mai bine acum, decat cand o sa am 8o de ani, nu?…
foto by Tudor Jebeleanu – vara 1982,decembrie 1999
.
Femeile din viața lui Nichita Stănescu, scrie Tiberiu Albu la 30 august 2021:
Se spune că poetul a iubit cu patimă și foc și în viața sa s-au perindat 4 femei, pe care le-a iubit enorm. Acestea i-au fost muze, l-au inspirat și i-au arătat că viața nu este colorată numai pe hârtie.
Nu poți să vezi zâne dacă nu ești zănatic, spunea Nichita Stănescu. S-a născut în 31 martie 1933, la Ploiești și a fost botezat Nichita după prenumele unui străbunic de origine rusă. Îl mai chema și Hristea, după bunicul din partea tatălui.
Sau că limba română este “Dumnezeiesc de frumoasă”. Este frumoasă, mai ales când cuvintele sunt așternute cu dragoste de un mare poet, așa cum a fost Nichita Stănescu. Pe lângă dragostea de limbă, marele poet a fost fascinat și de frumusețea feminină.
Magdalena Petrescu
În anul 1952, în ultimul an de liceu, se căsătorește cu Magdalena Petrescu, cu care avea să fie coleg la Filologie. După un an, relația lor se destramă. Magdalena a fost sora celui mai bun prieten al viitorului poet. Din păcate, iubirea lor s-a stins prematur, după care Magdalena a emigrat în Australia.
Revine în țară după moartea poetului și răscumpără pianul lui Nichita, care astăzi este expus la muzeul din Ploiești. A fost o dragoste adolescentină, care, poate că, s-a terminat înainte ca să ajungă la maturitate. O dragoste neîmplinită în adevăratul ei sens, dar viața a continuat și în scurt timp și-a găsit o nouă mare iubire.
Doina Ciurea
În iunie 1962, avea să se căsătorească cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate. Oficial, va divorța 20 de ani mai târziu.
„Nu-l iubeam – eram topit de invide. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(…) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea Nichita Stănescu.
În anul 1964, avea să se îndrăgostească de Gabriela Melinescu. Relația lor a durat până în anul 1970, fără a fi oficializată. În anul 1978, o întâlnește pe Todorița Tărîță, Dora, cu 23 de ani mai tânără. Dora va rămâne alături de el până în 13 decembrie 1983, când poetul a trecut la cele veșnice.
Dora…
Dora a fost ultima mare dragoste a poetului. Doina Ciurea, cea de a doua soție a poetului, a avut o viață fascinantă. În anul 1952, îl cunoaște pe Nicolae Labiș. Se îndrăgostește de poet și pentru că Labiș nu dădea semne că dorește o astfel de relație, Doina recurge la înscenarea unei tentative de viol. Poetul este dat afară din Uniunea Tineretului Muncitoresc.
Labiș a trecut peste acest incident și se hotărăște să se mute la Doina Ciurea. Relația lor a durat doi ani și s-a terminat lamentabil din cauza geloziei Doinei.
În anul 1962, Doina îl cunoaște pe Nichita Stănescu, cu care se căsătorește. Oficial, cei doi divorțează în anul 1981, dar în realitate, Nichita o părăsește după doi ani.
Doina avea ceva seducător. Era o frumoasă brunetă cu ochi negri, părul creț și tenul măsliniu. Într-o vizită pe care a făcut-o acasă la Lucian Blaga, acesta, cu toate că se afla la o vârstă înaintată, a fost vrăjit de frumusețea ei.
Gabriela Melinescu
Relația dintre Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu a fost o poveste de dragoste irepetabilă, așa cum spunea poetul. Hărțuit prin tribunale de nevasta sa, Doina Ciurea, Gabriela renunță la această relație și pleacă în Suedia, unde se căsătorește cu un editor.
A fost invitat de mai multe ori la Stockholm de către Gabriela, dar Nichita a refuzat invitațiile motivând gelozia absurdă.
Pe Dora a cunoscut-o când avea 45 de ani, iar primele cuvinte pe care le-a rostit când a văzut-o au fost, ești a mea. Dora a rămas alături de poet până la moartea sa, după care s-a stabilit la Paris.
„Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relația mea cu Gabriela o poveste de dragoste și sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“, spunea cu regret Nichita Stănescu.
La 16 aprilie 2021, Ioan Mihai Cochinescu scria despre Dora. Gheișa în blugi, mic jurnal sentimental în Observatorul cultural:
Ioan Mihai Cochinescu, Dora acasă la Nichita
O cunoscusem cu două luni în urmă, într-o sîmbătă, 8 decembrie 1984, ce se afla la aproape un an distanță de la ridicarea lui Nichita la Cer, cînd ploieștenii organizaseră cel dintîi eveniment de mare amploare dedicat comemorării faimosului lor concetățean-poet. Cu lume multă, cu oameni importanți de la Uniunea Scriitorilor, radio și televiziune, cu foarte mulți dintre cei care se mîndreau a‑i fi fost prieteni și care n-au ratat ocazia de a-și depăna cu mîndrie amintirile, în foarte bogate detalii anecdotice, întîlnirea devenind în scurt timp un fel de competiție între povestitori (cine l-a cunoscut mai bine, cine i-a fost prieten din copilărie, cine, coleg de clasă, cine l-a vizitat mai des, cine deținea mai multe poeme dictate, cine a fost cel mai mîngîiat cu duioșie pe creștet, cine a fost mai mult lăudat). Cu o expoziție de fotografii la Muzeul de Artă din Ploiești, făcute de Mihai Oroveanu. Printre acestea erau și cîteva cu un fundal de semne în tuș pe o coală mare de hîrtie, într-o caligrafie încîlcită ce ar fi putut să semnifice imposibilitatea prinderii cuvîntului, dintîi revelat și-apoi rostit, în scrierea cu linii de tot felul și puncte numite – poate – litere, compuse de Sorin Dumitrescu pentru volumul de versuri Epica Magna, editat la Editura Junimea în 19.000 de exemplare, în anul 1978. Cu foarte mult noroc, la sfîrșitul expoziției, am primit în dar o copie unică pe suport argentic a unuia dintre acele portrete cu Nichita fotografiate de Mihai Oroveanu, pe care îl păstrez și azi în colecția mea de fotografii de suflet.
Ioan Mihai Cochinescu, Dora la palat
Părea că plutește continuu printre noi. Nu pășea, zbura ușurel, fluturîndu-și lent părul cel lung deasupra podelelor, marmurei, pietrișului, asfaltului sau a pămîntului din preajma unor castani bătrîni, de-abia mișcînd din tălpile-aripi, precum o gheișă în blugi și cizme lungi de piele, cu un zîmbet împietrit și trist.
Ediţia din 1978 a volumului Epica Magna de Nichita Stănescu, cu desene de Sorin Dumitrescu
I-am înfășurat, tăcut, pe după umeri lungul meu șal de lînă și ne-am fotografiat, uniți într-o spontană prietenie de-acel fular. Fugise de zarva vernisajului, iar eu bănuiam că era fie prietena, fie fata vreunuia dintre bucureștenii invitați. Am rugat-o să se așeze pe treptele scării interioare a impresionantului palat al bancherului Ghiță Ionescu de‑acum un veac – străjuită de-o parte și de alta de cele două statui feminine rămase, din cele patru de odinioară, sculptate cîndva de Albert-Ernest Carrier-Belleuse –, care adăpostea acum pinacoteca Muzeului de Artă și i-am făcut foarte multe fotografii. A acceptat fără să spună nici un cuvînt.
Dar habar nu aveam cine era. Fascinat de frumusețea feminină – ca dar al bunului Dumnezeu către pămînteni –, fotografiam pe-atunci zeci de portrete de fete și femei și eseuri fotografice, mai ales că devenisem de curînd membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România.
Mi-a spus că o cheamă Dora. Pentru cîteva minute, îi revenise strălucirea luminii stinse din priviri, de durere. Mi-a pozat cu bucurie, uneori zîmbind șăgalnic, alteori rîzînd în hohote sau întorcîndu-se în tristețea ce părea că n-o va părăsi vreodată. M-a rugat să-i aduc fotografiile, cu prima ocazie cînd trec prin București, în micul apartament de două camere din Piața Amzei, unde locuia împreună cu Mirela, sora ei, care devenise fata adoptivă a lui Nichita, cu acte în regulă. Auzindu-i numele, am simțit la propriu ceea ce-i spusese Nichita însuși cînd a văzut-o pentru prima oară – „Cînd m-am gîndit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Însă, în ceea ce mă privește, nu era tăișul unui cuțit, ci, mai curînd, o prăbușire chiar în sufletul meu de tînăr necopt la minte, îndrăgostit la prima vedere. Numai că femeia din fața mea nu doar o femeie nespus de frumoasă. Fusese soția lui Nichita. Așa că, resemnat, mîhnit, descurajat, am zăvorît în mine pustietoarele-mi sentimente, cu totul, pentru totdeauna.
Plecînd de la Cenaclul de Luni dintr-o seară de 14 februarie 1985, am ajuns în fața apartamentului de bloc din Piața Amzei cu un plic de fotografii în mînă și geanta foto pe umăr. Am ieșit din lift, am sunat. Am ezitat o clipă, ușor panicat de posibila ei reacție de răceală. Mi-a zîmbit însă cu privirea deschisă. M-a îmbrățișat. „Așadar, mi-ai adus pozele, da?“ „Fotografiile“, am corectat-o încercînd să par cît mai degajat. „Nu sînt poze, sînt chiar fotografii. O să vezi.“ Eram în casa lui Nichita. Ce sentiment copleșitor! Casa în care niciodată nu mi-am dorit să intru pe vremea cînd trăia, tocmai pentru că erau atît de mulți cei care-l vizitau, oameni de toate felurile, și mă temeam ca poetul să nu mă socotească drept încă unul care voia să se tragă cu el de șireturi, la un pahar de vodcă, o cafea și un fum de țigară sau să aștepte să-i dicteze un poem.
„Să-ți arăt mai întîi fotografiile mele cu Nichita“, a adus Dora o cutie mare de carton. „Apoi o să ne uităm pe îndelete și la fotografiile pe care mi le-ai făcut în casa aia frumoasă de boieri din Ploiești.“ M-a trimis să cumpăr două sticle de vodcă Stolicinaia de la Minion, micul restaurant al unui mandatar, aflat în apropiere.
A vorbit mult, aproape fără să respire, mi-a povestit amănunțit despre felul în care o oprise Nichita aici, în casa lui, după o întîlnire cu Iaru, Coșovei și Nino Stratan și a reținut-o doar pe ea. Fiecare fotografie, o altă poveste. Fiecare, cu un mic hohot de rîs sau o lacrimă ștearsă pe furiș. Mirela, sora ei, se culcase deja în dormitorul de-alături. Mie mi‑a făcut patul pe o canapea din sufragerie. N-am închis ochii toată noaptea. Un motan răsărit din balcon s-a cuibărit lîngă mine. Privind în semiîntuneric spre colecția de aparate foto vechi cu burduf ce mă priveau cercetător, cu ochii lor ficși de cristal șlefuit, am adormit abia spre dimineață, cu doar o oră înainte de a pleca spre trenul ce avea să mă întoarcă acasă.
N-am mai văzut-o apoi decît după Revoluția din ‘89. Undeva, pe lîngă Cinematograful Luceafărul din apropierea Palatului Șuțu, prin vitrina unui anticariat. I-am întîlnit privirea de dincolo de geam, mi-a zîmbit trist, din colțul gurii, ca unui străin.
Mi-au rămas doar fotografiile gheișei în blugi și cizme lungi de piele, plutind serafic printre aleile castanilor din Ploiești.