• Despre Nichita și altă iubire a lui, cu o Ea, în cartea lui Bogdan Crețu, „Nichita. Poetul ca și soldatul”, Editura Polirom 2022, intervievat de Dan Burcea în Suplimentul de cultură de la Iași, 13-19 martie 2023:
• …„Despre omul în carne și oase –Nichita, poetul – a scris anul trecut, 2022,Bogdan Crețu, criticul de literatură și profesorul de la Universitatea „A. I. Cuza”, Iași,  în cartea sa,„Nichita. Poetul ca și soldatul”, publicată  în colecția de carte „Biografii romanțate” a Editurii Polirom, volum care, după părerea noastră, tot critică literară înseamnă. Descoperirea unor biografii ale personajelor , în primul rând.  Că zice Bogdan Crețu despre principalul erou al narațiunii pe care o semnează.
•        -În cazul lui  Nichita Stănescu, simplele date biografice nu au nimic senzațional în sine. E un provenit dintr-o familie rusă, refugiată în timpul Revoluției din Octombrie 1917 și o altă neaoșă din Ploiești, care a traversat discret un moment dificil din toate punctele de vedere (epoca stalinistă), care a știut mereu să se adapteze cu mult șarm și în cele mai dificile situații, care a scris niște volume foarte  bine de poezie, care a făcut și compromisuri mai mult sau mai puțin necesare, care  a iubit câteva femei, care s-a alcoolizat și a murit la 50 de ani din pricina asta.
•             Scrisă nu la persoana I-a, pe Nichita „l-am  plasat pe prag, l-am pus să privească înapoi, l-am urmărit puțin în ultimele pagini, chiar și dincolo de prag” și a redat ce s-a întâmpălat, „Nichita al meu e un om  care moare și își urmărește cu luciditate moartea. O așteaptă de mult, ca pe o  experiență extraordinară, printre puținele pe care poezia nu i  le-a putut echivala, a mai murit  de câteva ori în viața lui. Înainte de a fi poetul pe care îl știm, e un om care-și așteaptă de la o zi la alta, sfârșitul. Cred sau sper că asta e principala tensiune a romanului. Cel puțin așa l-am gândit eu. Dar el tot de bunul cititor depinde”. Nu suntem noi, ca orice vietate, trecători prin viață?
•            Dintre poezie și iubirile sale – pentru femei -,„și-a iubit mai mult poezia decât și-a iubit iubitele. Așa mi se pare mie. Așa e personajul meu. Despre omul în carne și oase, nu știu.   Unele povești (cea cu Gabriela) au avut ceva tragic. Altele (ultima cu Dora) au fost splendide, de o frumusețe sfâșietoare, dată de faptul că amândoi știau că nu li se va da mult timp împreună. Apoi a mai fost problema morții. Să nu uităm, Nichita a copilărit în Ploieștiul bombardat când de sovietici, când de germani, când de americani. Apoi a fost de câteva ori în apropierea morții.. mai ales în poezie. În elegii, de pildă. În cele din urmă, și-a tot amânat moartea. Și a murit împăcat. Curios. Poezie. Iubire, moarte. Nici nu îmi imaginez că puteau fi altele temele”.
•            Dacă poate fi considerat un romantic în sine și literatură, Bogdan Crețu răspunde „ nu știu cât de romantic poate fi considerat. Știu însă că nu numai pentru el, ci și pentru alți scriitori ai generației lui, literatura nu era nici carieră, nici pasiune, nici meserie. Era ceva pe viață  și pe moarte. Ei au o viziune maximalistă asupra literaturii la care se rezumă totul. Care înghite totul. Care aruncă orice altceva în derizoriu. Sunt cumva monoromantici. Adesea de un egoism feroce, dacă-i judecîm fără să-i înțelegem. Nichita vorbea despre „hemografie”, scrierea cu propriul sânge. În felul lui a făcut-o. Pentru că  a suferit din plin de ceva ce  numea „bolile profesionale ale scrisului”.Alcoolismul  lui nu-i altceva decât o metodă de a se ține aproape de poezie. Așa cum  a fost să zicem, pentru Verlaine. Mie mi se pare că și el a căutat să meargă până la capăt, cu orice preț. Ca orice poet blestemat”.
• …„În mare parte, scrie profesorul, Nichita cel din cartea mea, dar și cel real, și-a asumat până la capăt postura de poet. A știut că a urcat sus de tot prin Elegii și în volumele  care au urmat, a realizat că a urmat o criză poetică, pe care a trăit-o dramatic, printr-o confuzie existențială care se poate vedea și urmărindu-i alegerile personale de după 1972 până prin  75-76. După aia a tras de el ca să se mențină la nivelul poeziei dinainte, să nu-și facă de râs opera. Și a reușit. Cel puțin ultimul volum, Noduri și semne, e intens ca puține cărți ale vremii”
•      Cât privește moartea, „moartea, spune Bogdan Cețu, ne așteaptă pe toți. Depinde cum ne îndreptăm spre ea. O putem face furioși sau meticulos, o putem face ticăit sau cu superbie. Eu cred că  Michita Stănescu nu a fost un prăpăstios. Știa de mult că are boli incurabile. Își făcuse treaba, era împăcat. În imaginația mea, singurul regret uriaș era faptul că trebuia să se desprindă  de iubita lui. Era  un bărbat îndrăgostit de o femeie splendidă. Și orice om îndrăgostit se duce greu dincolo. Iubea viața. Era ludic. Generos. Era admirat. Idolatrizat, chiar. Avea glorie. Dar astea sunt amănunte. Nu cred că a murit împăcat. Eu mi l-am imaginat ducându-se dincolo senin. Ca un soldat demn. Raportând ce e dincolo” și de aici, poate și titlul lucrării.
•         Întrebat despre  relațiile lui Nichita Stănescu cu femeile, cititorii află și de la autorul nostru: „primele relații stabile așa sunt”, cum dealtfel scrie în carte, era „fermecător, fascinant, dar de un egoism  feroce”…Dintre toate, povestea de dragoste cu Gabriela Ademeșteanu – despre care nu vorbește deloc nici Wichipedi, nici Google, nici inteviurile până aici –  a fost realmente tragică. A stat sub semnul unei vinovății cauzate  de sinuciderea tatălui ei”, un profesor de istorie foarte bun,. „Ea era candidă și sălbatică, el era  deja tulburat de atâtea lupte literare și nu numai. A trăit intens. Au scris împreună. El – cele mai bune cărți ale sale. Ea – niște volume mimetice, intimidate de poezia lui. Am scris de curând un studiu amplu despre poezia ei. Poezia  cea mai bună și-a scris-o după ce s-a rupt de Nichita. Și ruptura aia  a fost o luptă de a rămâne  ea însăși. Și nu i-a fost ușor. Nechita  nu a fost  chiar un gentleman în povestea asta. Gabriela e personajul meu preferat din carte. A oferit mult, a primit mai puțin decât i se cuvenea. Nu e nimic ieșit din comun și o știa și ea. Orice mare creator e o mare calamitate pentru cei apropiați – e morala romanului lui Thomas Mann. Lotte  la Weimar (de altfel, o spun acum, aici e sursa cărții mele, msi mult decât în scrierile memorialistice despre Nichita).
•             Și o întrebare edificatoare pentru majoritatea cititorilor cărții lui Bogdan Crețu: „Este cazul și atunci când e vorba de Ea/ Nenumind-o, figura ei capătă chip iconic. Așa a văzut-o Nichita pe Dora din prima clipă?”
•          Și, răspunsul e edificator: „Nu am numit-o dintr-un motiv foarte simplu, pentru că e o posibilă cititoare a cărții. Una  dintre marile dificultăți a constat în faptul că unii prieteni ai lui Nichita sunt în viață. Cum îi pot eu transforma în personaje  ale unei, totuși, ficțiuni?, Am ales să-i numesc generic pe unii (primul poet tânăr, al doilea poet tânăr, primul actor etc.) Dorei i-am spus simplu EA. Cu majusculă. A fost o poveste specială. Frumoasă și dramatică. Pentru că ea s-a consumat sub  apăsarea morții, a bolii, a lipsei de timp. Nu am folosit decât ceea ce ea  însăși (EA) a povestit într-un interviu. Am literaturizat unele întâmplări, am căutat să le văd dinspe el. Dar nu am adăugat nimic. Mi se pare că ar fi fost indecent să merg mai departe.Casa lui Nechita și a Dorei a fost deschisă. Au trăit transparent.
•             Despre Nichita Stănescu în posteritate criticul Bogdan Crețu concluzionează cum ne așteptam. „Nichita  a ieșit din legenda sau din mitul  care-l confiscaseră imediat după moarte. Și cred că asta îi face bine. E citit ca un poet important, printre alți poeți importanți. Noi trebuie să învățăm  să normalizăm lectura clasicilor. Nichita Stănescu e un clasic. Un poet care a îndrăznit foarte mult, care realmente a produs o ruptură în poezia română. Și a făcut-o  într-o epică destul de dificilă. Nu se mai „nichitizează” azi atât de mult ca în anii 80-90. Și asta cred  că îi face bine. Eu cred că locul său e asigurat. Poezia lui nu se lasă prelungită, continuată, așa cum se lasă aceea a lui, să spunem, Mircea Ivănescu,. Nichita a epuizat orice formulă a deschis. E un poet cu o personaliate covârșitoare. Un poet irepetabil”.
•       Despre Dora și Nichita câteva comentarii din public:Maria Damaschin,  11 ianuarie 2020: Opera lui NICHITA e aerul ce-l inspiri ca atunci cand esti indragostit prima oara !; Cristina, 5 martie 2018:Intr-o seara, am venit acasa, de la liceu, de la Suceava, si mi-a zis mama: „a venit si Dora cu sotul ei, poetul”. Zic: „cum il cheamă, mamă?”. „Nichita”, mi-a zis. In momentul acela, mi-a dat prin minte ca ar putea fi chiar marele poet. Catalin             13 decembrie 2016: Rămân mut de fiecare data cand citesc despre viata acestui geniu in stare pura care a fost, este si va fi pururea Nichita! Si nu ma refer la ce a scris, ci la modul cum traia complet si extrem de intens viata … e colosal …
•             Mirela Nagâț în Apostrof nr. 5/2022 scrie: …„E meritul lui Bogdan Creţu că a concentrat povestea vieţii lui Nichita pe sensul major al destinului acestuia, de om care a trăit total în literatură. „Modelul lui de performanţă“, am zice în termenii frivoli de astăzi, a fost dăruirea fără rest faţă de poezie, care a avut ca preţ ruina fizică şi dispariţia prematură la 50 de ani. Miza unui asemenea parcurs e explicată în termeni tranşanţi: „Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Pentru că nu e nicio întâmplare. Ce boemă? E o luptă pe viaţă şi pe moarte. Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Risipă. Altfel nu e poezie. Oamenii amabili, drăguţi, de bun-simţ nu scriu poezie. Nu scriu deloc. […] Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi-ar dori viaţa lui?“
•             Mirel Bănică în Observator cultural, 21 aprilie 2022: „A existat o perioadă în viaţa mea, în anii 1990, cînd treceam aproape zilnic prin Piaţa Amzei. Placa memorială lipită de zidiul blocului de la numărul 9 era mai mult decît un reper vizual. Acolo trăise Nichita Stănescu, acolo a scris, iubit, meşteşugit, prietenit. Și tot acolo, simbolic, a şi murit. O dată am şi intrat în curtea interioară a imobilului. Una dintre numeroasele curţi interioare din acest oraş unde eşti victima unui paradoxal efect de linişte: afară, tumultul oraşului, în interior, pacea gîndurilor. Ca într-o pădure urbană. Mulţi copaci, mulţi dintre ei mîngîiaţi, sînt sigur, de privirea şi gîndul lui Nichita. Acum, după atît de mulţi ani, îmi dau seama că acel loc, merită din plin calificativul de haut lieu de memoire, al Bucureştiului şi al culturii române. Nu ştiu ce s-a mai ales de apartamentul de două camere al poetului, deschis tuturor vînturilor timpului şi prietenilor. Mi-a plăcut mult faptul că Bogdan Creţu reuşeşte (voit sau nu, nu mi-am dat seama), să reconstituie atmosfera extraordinară a acelui loc. Ca cititor, ai impresia că ai poposit, prin pagini, între pagini, în magicul cuib al poetului-poeţilor. Aproape că-ţi vine să ciocneşti un pahar de vodcă cu Nichita. Hai noroc, Nichita, iartă‑mă că-mi permit să te tutuiesc, dar TU înţelegi asta.
• Acasă
• de Nichita Stanescu
• Acasa mea e intr-un cuvint
• gandit de altul.
• Acasa mea e intr-un sarut
• pe care l-am gindit
• in alti doi adolescenti.
• Acasa mea este inlauntrul
• sagetii trase inspre zeu de geti.
• Acasa mea e gindul ce-l gindesti
• spre mine.
• Acasa mea e numele ce-l am
• si mi-l rostesti.
• Acasa mea e un cuvint,
• un prieten si o curva.
• Fugind din timpul care trece,
•                               ah, timp, bordel al vietii mele
•    Acasă la Nichita Sănescu în Ploiești

Pentru conformitate, am redat ce am citit, Ion N. Oprea, Iași, 24 martie 2023