Cărți „de reflecții lirice cu inserții plastice”
Poetă și pictor de reală vocație, Maria CERNĂTESCU

Artist plastic profesionist și profesoară de arte vizuale la Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea, MARIA CERNĂTESCU este, la ora de față, autoare a câtorva volume de poezie, cu lansări remarcabile și cronici literare pe măsură în publicații din Vâlcea și din țară.

Pictor de reală vocație, deprinzând arta culorii la Facultatea de Arte Plastice din București (clasa renumitului artist Corneliu Baba, a cărui influență se vede în tablourile d-sale), d-na Maria Cernătescu a semnat în anii din urmă volumele: „EU SUNT APA CU TUMULTURI. Creații în culoare și versuri” (Editura „LETRAS”, Snagov,  2021, 363 p.), „STAU ÎN TIMP ȘI ÎN FURTUNĂ. Creații în versuri și culoare” (Ed. „Agata”, Botoșani, 2022, 249 p.) și „TÂNGUIRI FLAMANDE. Poezie și pictură” („Letras”,2023, 172 p.).

Toate aceste cărți sunt ilustrate cu picturi proprii, recomandând un anume stil plastic coerent și de reale virtuți vizionar-tehnice, evocând flori, peisaje, portrete, clădiri, animăluțe, dar și unele viziuni alegorice, în tușe mișcate, neomoderniste, mai greu descifrabile, deși mai peste tot mesajele sunt de o tranzitivitate asumată, într-o notă de privire acută, gravă, cu accent pe esențializarea unor arhiteme (evidențierea ideii de frumos, îndeosebi floral, care se sustrage Timpului ce macină existențele, lumea cu zbaterile și neliniștile ei, contrastul lumină-întuneric, vară cu rod – toamnă cu înfiorări hibernale, dor omenesc – vibrație cosmică, condiție umană – intuiție salvatoare a transcendentului („Cel de sus”) etc.

Nu este o simplă dispunere în pagină a tablourilor, ci este vorba de o corespondență de simțire și cuget, de un sincretism „poezie”/ muzicalitate – „pictură”, profesoara de arte plastice concepând poezia într-o ținută clasică, având un elevat simț prozodic. Totul este expresia unei sensibilități pe care atât culoarea cât și metafora poetică o pun în evidență, cu un anume curaj, „principala caracteristică a lucrărilor din ultima perioadă” ducând la „adevărate simfonii cromatice pline de armonie și muzicalitate”, de „spontaneitate și lumină”, de compoziții „cu caracter ludic ce par a se desfășura într-un cadru idilic  în care poeta-pictor transmite cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt, propriile emoții, trăiri, sentimente.” (Gheorghe Dican, artist plastic, vicepreședinte UAPR, președinte UAP – Vâlcea, „Cuvântul unui artist plastic”, în vol. „Tânguiri flamande”, 2023, pp. 13-14).

Însăși autoarea, care își însoțește fiecare volum cu un „avant-propos”, limpid mărturisitor în planul profesiunii de credință, ne încredințează că volumul din urmă „Tânguiri flamande” se desfășoară „ca un tablou din cuvinte și culoare ilustrând sensibil și fără ascunzișuri ființa mea, un om pătimaș, care arde între zăbrelele unei cuști existențiale.” Ar fi vorba de o „introspecție” a sufletului, de o trăire intensă, acut interogativă – „un brainstorming al nemulțumirilor și întrebărilor care se deschid ca un evantai în tumultul vieții”. În esență, poezia exprimă o melancolie a ființei care „nu se predă” în toamna din pragul iernii, „ca o apă cu tumulturi și ca un foc pârjolind sau mocnind pe vatra unui asfințit la început de iarnă”: „Prin apă și foc, prin trăire și purificare, întregul meu univers se contorsionează în jurul dorurilor, himere care înfrâng sufletul țintuit în cușca lutului nesupus.”

Foarte clarificatoare în materie de artă poetică, aceste mărturisiri  vin să pună un sens exact discursului lirico-plastic din trilogia poetică la care ne referim.

Poezia, mai mult decât pictura (care „sintetizează” deferind culorilor trăirea și emoția), reușește să detalieze mai bine evantaiul de gânduri/ zbucium sufletesc, „ca o eliberare a unui vulcan mocnit”, „un iureș de luptă”, printr-un „duet între cuvinte și culori, o țesătură fină de sentimente”. Poeta mărturisește a crea „ca sub hipnoză”, plutind „prin spații transcendentale”, tinzând la revelarea unei „renașteri” inițiatice, în lumina „conștiinței universale, redându-mi o fărâmă de libertate din infinitul Libertății Absolute!” (v. „Eu sunt apa cu tumulturi”, 2021, pp. 14-16).

Este evident că pentru Maria Cernătescu acesta este sensul ideatic al excursului picto-poetic, năzuința spre transcendent intuită într-un freamăt hipnotic al ființei ce vizează propriu-i Sine în călătoria sa inițiatic-revelatorie prin lume. Astfel, poezia este un exercițiu de „descătușare” a unei sensibilități tumultuoase, o eliberare din acest maelstrom existențial (maelstrom images), de unde sensul terapeutic al confesiunii lirice (și plastice), al unui catharsis în sens aristotelic, al purificării / curățirii de toată „strânsura” din anii vieții – „necesitatea de a mă descotorosi de ce-am adunat în mine!” Altfel zis, poeta are intuiția limitelor existențiale, mereu năzuind la depășirea lor, la eliberarea din „cușca existențială”, „cușca lutului”, din „groapa cu lei”… Este impresionant tot acest „tumult” de simțiri, gânduri, trăiri și idei, transpuse într-o armonioasă prozodie clasicistă, de solemnă și gravă eminescianitate (versuri de șaisprezece silabe în ritm trohaic), cum nu se mai scrie azi, dar care mod o exprimă pe de-a-ntregul pe Maria Cernătescu:

„Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă,

Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă,

Alb copac în dans frenetic cu-‘ncleștare-n agonie,

Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie.

Tot alerg pe-un vârf de munte, pe un prag cioplit în stâncă,

Să-mi măsor și îndrăzneala, ceruită-n vale-adâncă,

Dans de viață mă prăvale dinspre toamnă, înspre iarnă,

Ca un ochi ce se zidește, într-un ciob dintr-o lucarnă.

………………………………………………………………..

Sunt o floare dintr-o „țarnă”, sunt lumină în străfunduri,

Sunt un cântec dintr-o iarnă, sunt o apă cu tumulturi!”

(EU SUNT APA CU TUMULTURI)

Sau această definire de jertfă ziditoare și totodată exponențială ca în poezia „Zidiri”:

„Pe altare clocotinde, eu sunt Ana cea zidită,

Renăscând în vremi trecute, voi fi iarăși nemurită,

În sărutul cu pecete prins în lava de femeie,

Tu suspini în drum spre noapte, eu, alint, dar și scânteie!”

„Închisă în cușca” cu „zăbrele de stele”, poeta trăiește acut „vâltoarea din huma aprinsă” și tânjește după „hotare de lumină”: „Tumultul din viață mă ninge frenetic,/ În cercul de gheață, cu-n aer de sceptic,/ Nici crez în cuvinte pe drumul de foc,/ Născută-n în lume, un bon de noroc.// M-ascund în vâltoarea din huma aprinsă,/ Străbat cu răgazuri poteca încinsă/ de cumpene aspre-n pustiul din zare,/ Sunt om în deșertul, zălog oarecare!” (Zălog).

O temă destul de bine pusă în evidență este aceea a „lutului”/ „cușca de lut”, peste care timpul trece nemilos („și în iarnă lutul este tot mai mic/ și se strânge-n uscăciune, devenind ca un pitic”), de unde tot acest mare freamăt de neliniști autumnale, de anotimp cu cădere de brume târzii și cu iarna cea grea „în prag” (Lut în iarnă). Dar, cum spuneam, poeta nu se „predă” și, deși trăiește din plin și conștient acest disconfort psihologic ca un creator posedat de demonul sinergismului, are conștiința că trebuie să-și ducă mai departe lucrarea, dincolo de orice bănuială de monergism calvin. Trăiește hipnotic ideea unui excelsior absorbant, fixată pe ideea de transcendent, de depășire a imundei condiții existențiale : „Mă uit cu lehamite în sus,/ Poate văd ultima treaptă,/ Să scap de-amețitorul urcuș,/ Îmbietor ca o șoaptă!/ (…)/ Hai, viață, nu sta, ai mult de urcat,/ Chiar dacă-n apus ești ramul uscat!” (Mai am de urcat). Este, cu alte cuvinte, vizată salvarea din „groapa cu lei”, o metaforă fericită cu bătaie onto-existențială: „Eu caut lucirea din huma spășită,/ În timpul ce-o leagă de groapa cu lei/ Și bântuie crudă în miriști, cosită,/ De fulger atinsă, albind ca un stei.// O groapă cu lei este toată trăirea/ Și-un negru de smoală în toată zidirea!” (O groapă cu lei…).

Excursul poetic continuă în volumul „STAU ÎN TIMP ȘI ÎN FURTUNĂ” (2022) – dedicat „celor mai importanți oameni din viața mea, fiicelor mele Dalila și Octavia, și soțului meu Miron” – o carte „de reflecții lirice cu inserții plastice”  care continuă „filonul clasic-romantic” (Vasile Lefter). Volumul reia tematica celui anterior, accentuând / multiplicând/ detaliind teme, motive, idei, precum acest poem, „Ca o cușcă, viața!”:

„Viața toată este-o cușcă strâmbă, neagră și pitică,

Ce ne strânge-n neputințe, vreri stâlcite, ‘năbușite,

Fără aer, fără spațiu, ne împotrivim cu frică

Și cătăm cărări virgine, doar că nu ne sunt sortite!

………………………………………………………..

Viața toată într-o cușcă, este strigăt de durere,

Când ne strânge-n chingi destinul, fără să avem putere!”

Poemul titular evocă aceeași divulgare a condiției existențiale în relația „viață” – „trecere” („mă doare strânsoarea”, „furtuna din suflet”, „vecerniile de doruri”, „zboruri dalbe peste-a lumii otrăvire” etc.), relevând trăirea asumată „în timp și în furtună” din care se vor distila esențele ideatice, încă o dată amintind de extazele macedonskiene din „Noapte de mai”, „Perihelie”, „Stepa” sau „Rondelurile rozelor”:

„Cu un zâmbet de culoare voi spăla sfințitul munte,

Și-oi tivi cu p privire, scrisul cu pecete-n frunte,

Inima o voi scălda în murmur de vioară spartă,

Să ascult rebelă-n șoapte, drumul pietruit de soartă.

Și-nsetată-n zboruri stinse, stau în timp și în furtună,

Ca să trec prin pragul vieții, alte praguri mă adună!”

(STAU ÎN TIMP ȘI ÎN FURTUNĂ”)

Și în aceste poezii întâlnim lexeme și sintagme specifice acestui „univers liric”/ alodiu poetic, în care autoarea se „vâltorește încă, în neștiința lutului adamic, cu toate întrebările minții reci și dure ca oțelul unei săbii fără teacă, neostoindu-mi neliniștile din dorurile fără sfârșit, izvor veșnic pe-o creastă de munte bătrân” (are, cum zic francezii, „le goût du vertige”, depășindu-l printr-o luciditate repliatoare, unele tablouri tinzând spre abstracționism cu elemente de „pictural vortex”). Aceeași „învolburare nestăpânită, ca o flacără, care mă arde încet”, aceeași „împletitură de trăiri tumultuoase este scriitura mea”, în fond „o călătorie, ca un refugiu magic al unui suflet în veșnică și dinamică emoție reverberantă, închis într-o cușcă existențială, în legile materiale ale unui lut adamic” Poeta crede a fi prin tot ceea ce face „un licăr din Veșnicia Timpului, prin cuvânt și culoare!” (Cuvântul autoarei, pp. 12-13). Volumul înmănunchează „versuri de o plasticitate mișcătoare, cu scripturalitate dintr-o nebănuită proprietate a termenilor”, cu o „superbie a versului ca o efigie a esenței…”, poeta având „vocația prieteniei cu inefabilul” (Ion Predescu).

Desigur, toate mărturisirile pro domo, din avant-propos-uri, de o confesivitate acută, urgentă, își găsesc corespondent atât în versurile tânjitoare după idealitate/ absolut/ transcendent ale unui suflet aflat într-un impas antropo-ontologic („cușca existențială”). Este aici o plenară meditație existențială, care trimite desigur la filosofia respectivă cu toate ideile și metaforele-simbol, trăită cu profund dolorism fiind Golgota asumată a unui dor sacrificial-salvator: „Dorul mi-e în suflet temniță în lanțuri surde,/ Când m-aleargă în zenituri, gânduri amăgite/ Și-n vâltori astrale, zace-n ceasuri sărăcite, / Înecându-mă în verdele ce îmi surâde. /(…)/ Doru-i fără nume pe-o Golgotă a tăcerii,/ O Gorgonă ruptă pe altarele durerii!” (Doru-i o Golgotă). Deși prozodia este mai puțin supravegheată aici, versurile evocă aceeași dorință de sublimare în esențe, ca într-o exorcizantă stare de spirit macedonskiană, antrenând un lexic din același regim ideatic, sugerând totodată o mereu prezentă dinamică de antinomii imaginare scontând dintru început pe impactul expresiv: „zare necuprinsă”, „flacără nestinsă”, „zidul ostrogot” al norilor învolburați, „astrală poartă nedeschisă humei”, „portalul sorții”, „vâltori astrale”, „străfunduri sumbre”, „nemurite umbre” etc. Iată titluri de poeme definind această stare de antinomii a ființei,  disconfort „existențial” vs. idealitate: Sarabanda pământului, Visuri nesfârșite, Cerneri de ursită, Tropot de cercetaș, Lava de argint, Ningeri I, II, Perla neagră, Neprimitor și laș, pustiul!, Vremea socotelii, Sărut de Iudă, Strânsoarea, Pocalul Evei, Mulțumesc, doamne!, Strig rugă spre ceruri, Brumărel perfid și rece, Soare, soare! ș.a. Cum se observă, multe poeme valorifică mituri biblice, reverberând un prelung fior creștin. Poeta se exprimă prin astfel de referințe vetero- și neo-testamentare într-o firească trăire creștină, versurile amintind de litaniile eliberatoare: „Strig rugă spre ceruri să-mi știe dorința din zboruri…/ (…)/ Strig rugă spre ceruri prin trupul de humă nestinsă/ Cu verdele suflet zidit într-o inimă-atinsă!” (Strig rugă spre ceruri). Sau acest „Mulțumesc, Doamne!”, poem cu finalul unei regăsiri sapiențiale: „Mulțumescu-ți ție, Doamne, că sunt slab, și surd, și mut,/ Altfel, mă luptam cu zeii, poate lumea s-o strămut!”

Dacă s-ar discuta și latura „feminină” a acestei lirici, ar fi de observat că Maria Cernătescu se dovedește, dincolo de „tumulturi” și „vâltori”, o ființă de discrete efuziuni lirice, de tentații erotice transfigurate, tema-cadru a poeziei sale fiind depășirea condiției existențiale („cușca” de lut) și năzuința spre un transcendent pacificator, după cum mărturisește însăși în „Cuvântul” lămuritor la cel din urmă volum: TÂNGUIRI FLAMANDE (2023), un titlu evocând „un tablou din cuvinte și culoare” exprimându-i zbuciumul încătușat:„Mă desfac în lumină și mă îndrept cu rugă spre Cel nevăzut, mă contopesc cu vibrația cosmică și mă înalț, slobozindu-mă din cușca existenței și miruind lutul cu veșnicia păcii”.

Asemenea versurilor din poemul „În loc de motto”, care deschide volumul:

„Doamne,

Iar te supăr, cum să fac?

Totuși, sunt captivă-n lut,

Cum să tac, să nu m-asmut?

……………………………….

Doamne,

Să te uiți cu bunătate,

Și-n sfârșitul iernii mele

Să-mi dai locul printre stele!”

„Tânguirile pe pânzele flamande” sunt, de fapt, ecouri ale unor stări de spirit, sugerând o atingere de sfere semantice (ambiguitatea „flamand” / „flămând”, consemnată și în DEX), dar autoarea a intenționat, desigur, să cuprindă într-o sintagmă cele două vocații, poezia și pictura. Ca profesionist, autoarea știe multe despre pictura/ arta flamandă (Flandra fiind vestită în arte vizuale de secole întregi), dar gândul autoarei merge, desigur, inevitabil, pe un sincretism ce-i exprimă sufletul introspectiv și aspirant-purificator, cu o tristețe mai apăsată, cu o resemnare deznădăjduită: „Zarurile aruncate le adun din ninsoare, jocul cu destinul devenind un vis pierdut în iarna vieții!”

Condiția de femeie nu este un impas, dimpotrivă, crede autoarea, este consubstanțială cu eminențe crești, olimpiene:

„De ești femeie zămislită-n huma începutului de Timp,

N-ai teamă-n lume, căci tu ești zee, coborâtoare din Olimp,

Ești mugur tainic ce străpunge neroditorul lut din lume,

Și fără tine, nu-i culoare și nici iubire în cutume.

………………………………………………………………….

De ești femeie, ai curajul, să îți răstorni și-n neputință,

Tot universu-‘n lutul rece. Căci ești Olimpul în ființă!”

O fi ea, femeia,  „zee”, coborâtoare din Olimp, idee foarte frumoasă, desigur, dar versurile amazoanei noastre sunt mai puțin șlefuite. La o asemenea idee nobilă se cuveneau versuri mai bine strunite prozodic, în sfârșit: nu declarațiile/ definițiile interesează, ci felul în care ideea respectivă este modelată sensibil, poetic, transfigurator… Tocmai pentru a ridica ființa poetei „exilată într-o lume de lut”…

Poezia, deși nu este lipsită de mai vechile „dorințe pe metereze” și „veșnicii în lut”,  „captivă în humă”, se umple acum, oarecum manieristic, de trăiri autumnale, se întunecă vizibil, „cu garda jos”, parcă, prim-planul lirismului fiind ocupat, dincolo de melancolii ușoare, de „tânguiri” fie ele și flamande, în regim de artisticitate: „Când dor clepsidrele” („clepsidra” fiind și o metaforă plastică, reiterată în câteva tablouri, precum „ochiul”), „Drum prăfuit și învechit”, „Iubire în zăbrele”, „Lutul prins în doruri”, „Învălmășeli de toamnă”, „Zadarnice temeri”, „Ninsori în cușcă albă”, „Îngeri în iarnă”, „Renunțare”, „O amăgire viața” etc.

Așadar, melancoliile devin „tânguiri”, ceva ce aduce a „jale” (nu cea cu reverberații istorice din poezia lui Goga), a „ninsoare în timpul violet”, a „smerenie în iarnă” , a plâns de ploaie „cu himere”, a  destin „cu himere”, a „timp rănit”. Adieri bacoviene se simt (ca în „Aproape-i departe”, „Plânsul ploii cu himere”, „Vârtej de trăire” etc.), o toamnă cu toate imaginile care amintesc de autorul „Plumbului” (1916) se varsă din câteva poeme, capcană ce trebuie evitată, măcar stilistic dacă sufletește este mai greu: „un gri de tristețe tot cerul îneacă”, „curg râuri de gheață”, „posacă e ziua cu ploaia de toamnă”, „tristeți”, „nămeți”, „cețuri”, „lume flămândă”, „trăiesc ca să mor”, „mi-e toamnă, mi-e frig,/ degeaba tot strig”, „mi-e toamnă demult/ și-n noapte mă toarnă/ Un frig de tumult!”, „Și plouă, și plouă cu nopți nedormite”, „cad frunzele stinse în toamna cu ceață/ și păsări de pradă se-nalță pe boltă”, „aș striga, aș fugi” etc.). Sau unele versuri ca de album: „Eu sunt ce-am fost și voi fi într-o lume,/ Un pumn de țărână legat de un nume!” O mai reușită poemă este „Magie de toamnă”, în care recuzita „simbolistă” este prelucrată stilistic într-o sprintenă prozodie, consunând perfect cu spiritul autentic al acestei poezii: „În acorduri de vioară,/ Într-un timp ce vrea să doară,/ Gânduri rătăcite-n taină,/ Vor fărâme dintr-o toamnă.// Doarme-n frunze risipite,/ Doru-n griji neargăsite,/ Și, alene, ostoită,/ Toamna urcă pustiită./ (…)/ Cu poveștile de-aramă/ Timpul trece… prins în toamnă!”

Unele poezii, ca și tablourile, sunt în culori tari, cu contraste galben-roșiatic, crude, cam ceva ce ne amintește de estetica fauvistă a picturii de acum un secol.

Dincolo de tonul clasic și elanul romantic al viziunilor cantabile prozodic, poeziile Mariei Cernătescu sunt (implică de la sine) și latura „reflexivă, uneori cu accente critice”, fiind în general „roade ale unui lung travaliu de transpunere în expresie verbal-ritmică și plastică a unei sensibilități tumultoase, mult încercate într-o neostoită zbatere existențială, radiografiată cathartic «în versuri și culoare»”. (Prof. dr. Ioan St. Lazăr)

Întreaga poezie, decantând un „tumult” de trăiri, sentimente și idei, este marcată de un anume dramatism, chiar la modul expozitiv: „Sunt lavă de gânduri,/Prăpăd sufletesc./Mă pierd printre valuri/De dor omenesc!//Sunt lavă fierbinte/De iad sau de rai/M-agăț de cuvinte…/Necatul, de pai!.

Totuși, nu este chiar o poezie a elementelor, în sens bachelardian, cum ar putea să ne sugereze folosirea frecventă a lexemului „lut”, „pământ”, „trup”, chiar celelalte metafore-simbol, cu mare frecvență, precum „foc”, „cer” (aer), „apă”, dezvoltând în general viziuni, structuri imaginare încadrabile în anumite teme și motive (dl prof. I. St. Lazăr sugerează că poezia Mariei Cernătescu se pretează foarte bine la un comentariu în spiritul „structurilor antropologice ale imaginarului” descrise de Gilbert Durand în poezia europeană, ceea ce este perfect credibil, poate mai evident decât o interpretare „bachelardiană” privind poetica elementelor).

Retorica acestei poezii este, în fond, romantică, de un neo-romantism, să zicem, al trăirilor în zona „existențialismului”, ca percepție gravă, ca trăire implacabilă, ca destin transfigurat, de eliberări din tot felul de constrângeri.

*

Interesante, pline de un inedit aparte, ni s-au părut și POEMELE TANKA ȘI HAIKÚ din partea a doua a volumului din 2022, „Stau în timp și în furtună”, unde se vede gustul plastic al autoarei, îndreptat spre formele minimaliste ale poeziei. Această secțiune de poezie tanka și haiku, de câteva pagini (170-241), ilustrată cu lucrări picturale foarte frumoase, intră, de fapt, în contrast cu prima parte de poezie în formă clasică (pp. 14-168), de aceea sugerăm autoarei ca aceste poezii să fie editate în volume aparte, de sine stătătoare (noi am comentat cărți reușite de haiku, semnate de Radu Șerban, fost ambasador la Tokio, Clelia Ifrim, Șerban Codrin, Raul Constantinescu ș.a.). Haikul are „haijinii” lui destoinici în România și nu sunt puțini, rezultatele fiind, multe din ele, de vârf… Iată câteva eșantioane din creația „haijinei” Maria Cernătescu: „Poiană cu flori/ natură sălbatică/ raiul gâzelor”; „Cireș în floare/ podoaba livezilor/ parfumându-le”; „Lumini și umbre/ prin codrii de aramă/ soare alergând” („codri de aramă” sunt ai lui Eminescu!); „Pe pământul cald/ buburuze și furnici/ multă mișcare”, „Stelele pe cer/ făcliile nopților/ însingurate” (aici „pe cer” putea lipsi, înțelegându-se din context despre ce stele este vorba”, n.n.); „Curcubeiele/ poduri de legătură/ culori lumină”; „Crâng de mesteceni/ în bătaia soarelui/ pădure de argint” (și „pădurea de argint” este a lui Eminescu!); „Frunze ruginii/ împodobesc pădurea/ covor de toamnă” (adjectivul „ruginii” trebuia înlocuit, fiind susceptibil de pleonasm în relație cu „covorul de toamnă”); „Ning fulgi mari de nea/ acoperind pământul/ mantia iernii” („de nea”, iarăși, intră cu sintagma „mantia iernii” în reluare gratuită/ pleonastică); „Azurul mării/ frumusețe marină/ sunet de valuri” (și aici aceeași „suprapunere” de semantism!); „Scriind pe ceruri/ cu nori(i) de furtună/ ziua ploioasă”; „Pasăre mică/ prinsă în colivie/ prizonieră” (de refăcut!); „Gâze pierdute/ printre fire de iarbă/ tumult de gâze”; „Ploaie de frunze/ în toamnă de aramă/ plecând cocorii” (de refăcut); „Frunze arămii/ meșteșugind covor/ toamnă târzie” (de refăcut); „Fanfara cântând/ în chioșcul din Cișmigiu/ duminicile” (și grădiile publice din Râmnic ori Tg.-Jiu au pavilioane de concerte în aer liber!) etc.

 Nu facem aceste observații stilistice, în lipsa unor discuții concrete pe versuri (poate va fi!), din plăcerea de a le face, ci din convingerea că, fiind pe calea cea bună, autoarea trebuie să ajungă la șlefuirea perfectă a „diamantului”, căci „haiku” cere o astfel de lucrătură/ migală de ordin artistic. Non multa sed multum, așadar, cu  credința că dna Cernătescu va persevera în această dăruire de bijutier, mult mai atentă nu numai la cantitatea de silabe a „treimei” vrslibriste, ci mai ales la corespondența semantică a lexemelor, evitând pericolul reluării pleonastice, și la strunirea cât mai expresivă a „monadei” în 17 silabe care se numește haiku. De aceea zicem că, puse față în față cu poemele cantabile, de ritmuri prozodice clasice, cultivate în cele trei volume de până acum, haiku-urile d-sale, de sensibile empatii, intră într-un contrast puternic de formă și fond, de unde necesitatea de a asigura acestora din urmă dreptul la volume independente, desigur ilustrate după obicei, în pagini, dacă s-ar putea, aerisite și rezonant sincretice…

Suntem siguri că, reflectând cu lucidă detașare, poeta ne va surprinde cu noi volume, nu numai cu unele în care își va relua temele (pericol, însă, de manierism!) în cantabilități deja cunoscute, dar și cu altele care vor constitui veritabile surprize.

„Târziul” din creațiile sale poetice, mai evident aici decât în lucrările plastice, este, de fapt, o vârstă de regăsiri și împliniri, mai temeinică și bogată în carate decât itineranta tinerețe, mereu schimbătoare, de aceea d-sa trebuie să depășească acest „complex autumnal” și să-și exprime maturitatea trăirilor și sentimentelor cu demnitatea reliefurilor alpine, nu accesibile oricui, ci doar „alpiniștilor” inițiați în vocația „excelsiorului” ca năzuință spre transcendent și idealitate. Aici se joacă valoarea acestei poezii și drama ei existențială, fără jelanii și cădere în sentimentalism, fără efuziuni consolatoare, ci într-o hotărâtă, asumată și decisivă luptă cu sublimul, cu cuvântul strunjit pentru a-i exprima loial sufletul, aspirațiile, epopeea detaliată a trăirilor la acest meridian al vieții (niciodată nu este târziu pentru Poezie: „Niciodată nu este prea târziu să fii ceea ce ai fi putut deveni” – George Eliot; „Niciodată nu e prea târziu, prea târziu să începi din nou, prea târziu să fii fericit” – Jane Fonda…).

Deocamdată, dna Maria Cernătescu face dovada unei voci lirice originale, exprimând un „topos” poetic coerent, articulat și de matură/ năvalnică/ tumultuoasă trăire a temelor și ideilor deloc minore. Punându-le într-o relație de corespondențe evidente, poezia d-sale are o „pastă” distinctă, plină de culoare și sunet (până la „strigăt” existențial!), iar arta plastică degajă un lirism cald, învăluitor, nostalgic, deopotrivă o vibrație congruentă cu fondul poetic al sensibilității sale.

ZENOVIE CÂRLUGEA, USR – critic și istoric literar

Tg.-Jiu, 2 octombrie 2023