Vladimir Ilici Lenin (numele real, Ulianov) s-a născut la 22 aprilie 1870, în orașul Simbirsk (astăzi, Ulianovsk), gubernia cu același nume, Imperiul Rus. A murit la 21 ianuarie 1924, la moșia Gorki⁠, satul Nagornoye, raionul Podolsk, gubernia Moscova, U.R.S.S. (în prezent, în raionul Petușinski, regiunea Vladimir, Rusia), fiind depus în mausoleul din Piața Roșie care îi poartă numele. A fost un cunoscut politician, revoluționar, teoretician, scriitor, economist, avocat, filozof și publicist, care a condus partidul bolșevic și a fondat ideologia cunoscută sub numele de leninism. A fost căsătorit și nu a avut copii. A absolvit Universitatea Imperială din Kazan și Facultatea de Drept a Universității de Stat din Sankt Petersburg. A fost membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. (1917-1924), președinte al Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.R./R.S.F.S.R./U.R.S.S. (1917-1918/1918-1922/1923-1924), președinte al Consiliului de Apărare a Muncitorilor și Țăranilor din R.S.F.S.R. (1918-1920) și președinte al Consiliului Muncii și Apărării al R.S.F.S.R./U.R.S.S. (1920-1923/1923-1924). Lucrările sale politice fac obiectul unei colecții (incomplete) de 55 de volume. A primit, între altele, Ordinul Muncii al Republicii Socialiste Populare Khorezm (regiune în Uzbekistan) (1922) și titlul de Cetățean de Onoare al Kazanului (capitala Republicii Tatarstan). Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad (1924-1991), după care și-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre atentatul de la 30 august 1918 împotriva lui Vladimir Ilici Lenin, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, în ce împrejurări a fost comis atentatul din 1918 la viața lui Lenin?
– Asupra sa, s-au produs mai multe atentate, acesta având loc la ieșirea din Uzina Michelson din Moscova, unde el ținuse un discurs. Fabrica arăta sumbru – neagră și imensă, cu ferestre negre ca niște ochi de mort și cu coșuri înalte ce semănau cu buturugi arse, întunecate. Din lipsă de combustibil și materii prime, uzina era pe jumătate închisă. Mitingul s-a desfășurat într-o sală cu podea din beton, ticsită de lume. În față, era o catedră înaltă, înjghebată în grabă din scânduri și acoperită cu o pânză roșie, iar, în jurul ei, stătea un grup de oameni cu baionete la arme; în loc de curele lungi, de puști atârnau funii murdare și cenușii, pe jumătate rupte. Lumea îl aștepta pe Lenin, de aceea discursurile oratorilor improvizați erau ascultate cu plictiseală; rar, se auzeau câteva aplauze firave. În spatele mulțimii, s-a deslușit o frământare, la început anemică, urmată, deodată, de strigăte în cor: „A sosit Lenin! Lenin!” Adunarea a început să vuiască și să se însuflețească, făcând loc șefului bolșevicilor. Îndesat, chel și cu fața roșie, purtând o cămașă scrobită, cu manșete, părea a fi un negustor de mâna a doua sau un burjui oarecare. A vorbit despre puterea sovietelor, lupta cu hidra armatelor țariste, taberele negre, perfidia socialiștilor revoluționari și amicii/inamicii nemți. A cuvântat simplu, clar și răspicat, ca un om puternic, ferm și liniștit, iar mulțimea îl asculta cu atenție, izbucnind, din când în când, în urale entuziaste.

– Cum s-a desfășurat atentatul?
– După discurs, i-au fost aduse trei bilețele, conținând aceeași întrebare: „De ce detașamentele roșii nu permit să se aducă pâine și făină pentru moscoviții flămânzi?” La care Lenin a bombănit nemulțumit: „Nu pot răspunde acum; n-am timp, pentru că sunt foarte grăbit.” Vuietul sălii trăda nemulțumire și supărare, iar cineva din fundul sălii a fluierat. Înconjurat de oamenii săi, el a trecut prin mulțime, îndreptându-se spre poarta rece de la ieșire și oprindu-se puțin în faţa clădirii ca să stea de vorbă cu un grup de femei. Era ora 19,30. Acolo, un grup de muncitori agitați, gălăgioși și roșii la față, l-au încercuit de aproape, izolându-l și punându-i, de astă dată mult mai dârz, alte întrebări: „De ce nu-i înfrânezi pe cei roșii?” „De ce nu-i stăvilești deloc?” Lenin s-a supărat și a scuipat, însă vorbele lui nu s-au auzit. Deodată, în haosul general au răsunat câteva împușcături tăioase, ascuțite ca niște vârfuri de ace; o femeie l-a strigat pe Lenin și, când acesta s-a întors, a tras trei focuri de revolver asupra lui, două gloanțe rănindu-l în umeri, în gât și în piept. Speriată, lumea s-a dat în lături, îmbulzindu-se spre ieșire. Un grup de oameni cu brasarde roșii s-a repezit să o prindă pe atentatoare; câțiva muncitori s-au aruncat să o apere, în timp ce un soldat roșu, mic și negricios, s-a agățat ca o pisică de mâna ei. Un lucrător în suman, cu o bărbiță de țap, l-a lovit cu pumnii în față. Alături, trei soldați au izbit cu paturile puștilor un muncitor bătrân care încerca să o salveze pe femeie. Dar, mai liniștită decât toți, era… ea! Cu fața frumoasă, netulburată, tăcea și parcă era gata să zâmbească. În fața porții greoaie și negre, lângă mașină, zăcea Lenin, rămas conștient. Câțiva oameni de-ai lui îl îngrijeau, făcând un cerc strâns, unii i-au adus apă, iar alții au fugit după un medic. „Nu trebuia să scape cu viață!” – se auzi o voce din mulțime. „A avut noroc irodul!” – strigă tare o muncitoare subțire, ciupită de vărsat și cu părul lung. Un soldat gras și cu fața mânioasă a pus mâna pe ea; atunci, a început bătaia, atacatoarea fiind arestată la puțină vreme, în stradă. În acest timp, Lenin a fost ridicat de pe jos şi urcat în maşină, care a pornit în trombă spre apartamentul său privat din Kremlin.

– Cine era atentatoarea?
– Ucigașa prezumtivă, pentru că există numeroase semne de întrebare asupra vinovăției ei, era Fania [Efimovna] Kaplan [născută Feiga Haimovna Roytblat, ulterior Roitman], atunci în vârstă de 28 de ani. Era o evreică socialistă revoluționară, care, cu 12 ani în urmă, atentase la viața unui demnitar țarist, motiv pentru care a fost deportată într-un lagăr de muncă din Siberia până după Revoluția Rusă [din 25 octombrie/7 noiembrie 1917]. Ea şi-a asumat responsabilitatea atentatului, afirmând că l-a comis din proprie inițiativă; conform declarațiilor sale din anchetă, a încercat să-l ucidă pe Lenin pentru că îl considera un trădător care, „cu cât va trăi mai mult, cu atât va îngropa mai adânc ideea de socialism; pentru zeci de ani.” Nu s-a făcut nicio încercare serioasă de cercetare a cazului; a fost împușcată, fără judecată, la 4 septembrie 1918, ora 4,00, de către comandantul militar al Kremlinului, într-un garaj, cu motorul unei mașini în funcțiune.

– Care a fost soarta ulterioară a lui Lenin?
– Cu timpul, el și-a revenit, dar, de atunci, sănătatea lui s-a deteriorat continuu și s-a crezut că atentatul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu. După primul dintre ele, în mai 1922, a rămas parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în guvern a început să se diminueze; în urma celui de-al doilea, în decembrie același an, a demisionat din funcțiile politice; după al treilea, în martie 1923, a rămas țintuit la pat și incapabil să mai vorbească. A murit la șase ani de la atentat, cauza oficială a decesului fiind o ateroscleroză cerebrală sau un al patrulea atac cerebral, în timp ce alte surse ale vremii indică o hemoragie cerebrală cauzată de Salvarsan, care conține arsenic, și iodură de potasiu, medicamente prescrise de medici. Documente declasificate în 2004 arată, însă, că Lenin a murit ca urmare a unui sifilis contractat după ce a înteţinut relații sexuale cu o prostituată pariziană, în 1902.

Florin Bălănescu