Dan  PRODAN

Orașul-cetate – capitală a Imperiului Roman de Răsărit, ulterior a Imperiului Bizantin, a fost un important centru urban antic și medieval dorit, râvnit de contracandidații interni la tronul imperial, de grupurile / facțiunile lor sprijinitoare / partizane și de armatele acestora. Pe de altă parte, pe plan extern, Constantinopolul a fost dorit, râvnit, pentru tot ce reprezenta și simboliza, de către populațiile migratoare, așezate de o parte și de alta a frontierei romano – bizantine, de către conducătorii statelor vecine creștine sau islamice, concurente la stăpânirea teritorială / hegemonia în Europa centrală – sudică, Asia Mică, Levant, Nordul Africii.

Râvnirea orașului-capitală  Constantinopolul l-a transformat în cetate asediată, concept deja cunoscut în istoriografie și abordat de către istorici, care au formulat încheieri de etapă ale cercetării generale sau specifice Orașului lui Constantin. În ultimii ani, bibliografia temei s-a îmbogățit cu o nouă contribuție, semnată de istoricul englez Roger Crowley: Constantinopol, ultimul mare asediu. 1453, traducere din limba engleză de Gabriel Tudor, Editura ALL, București, 2022, 372 p. (ediția originală: Constantinople. The Last Great Siege. 1453, UK, 2005.) 

Cartea este o intersecție între romanul istoric, cu o narațiune atractivă, logică, incitantă, închegată, și monografia științifică, cu o bază informațională – documentară solidă, analizată și interpretată critic, și expusă cursiv, cronologic. A rezultat o contribuție romanescă captivantă, cu personaje istorice reale, care acționează într-un context geografico – istoric decisiv, pe viață și pe moarte, cu o intrigă documentată solid, pentru fiecare secvență a evoluției sale. Dialogurile și discursurile fictive ale personajelor penetrează concludent intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul și concluziile unei evoluții istorice a cetății dorite, rîvnite, atacate și asediate timp de peste un mileniu. 

O istorie impresionantă, tragică, pe de o parte, transmisă printr-un roman istoric de referință, cu mesaj clar, cu experiență dobândită, cu certitudinea evoluției continuative – succesive a doctrinelor, ideologiilor, imperiilor, civilizațiilor. 

Contribuția îmbină cizelat, realist, critic, elemente ale istoriei politice, militare, ideologice, religioase, sociale, economice, geografice, demografice, arhitectonice, imaginistice, într-un tot unitar, transformându-se într-o carte – omagiu adus unui oraș și trecutului său imperial, de centru de putere tricontinental, unui împărat creștin ortodox victimă, martir, și ideologiei imperiale a celei de „A Doua Rome”, unui imperiu creștin ortodox factor de putere în Europa centrală – sudică și mediteraneeană, Asia de Vest și Africa de Nord. 

Izvoarele istorice ale analizei tematice realizate și, implicit, ale romanului istoric scris, ale lui Roger Crowley au fost cronici, documente, inscripții, monede, relatări de călătorie, creații folclorice etc. bizantine (Giorgios Sphrantzes, Dukas, Kritobulos din Imbros, Teofanes Confesorul, Heron de Bizantium, Giorgios Trapezuntios, Procopius din Cezareea, Ioan Skilitzes), sârbești (Constantin Mihailovici din Ostrovița), italiene (Leonard din Chios, Nicolo Barbaro, Giacomo Tetaldi, Giacomo del Languschi, Piero Tafur), occidentale (Bertrandon de la Brocquière, Pierre Gilles, Gunther de Pairis), slave (Nestor- Iskander, Isidor de Kiev), transilvănene (Georgius din Transilvania – „Captivus Septemcastrensis”), arabe (Hasal Ali al-Harawi, Ibn Khaldun), turco – osmane (Tursun – beg, Akșemseddîn, Kodja Sa’d-ud-din, Evliya Celebi). 

Autorul, fără a fi turcolog – osmanist, a folosit bibliografia adecvată a temei, cu lucrări apărute între anii 1729 – 2003. Pe de altă parte, izvoarele istorice și bibliografia tematică amintite i-au permis autorului să prezinte clar, succint, convingător, cauzele, caracterul, evoluția și consecințele disputelor ideologico – religioase creștino – islamice (arabe, selgiukide, timuride, otomane) sau inter-creștine, după marea Schismă din anul 1054 d.Hr., între catolicii apuseni conduși de Papa de la Roma și ortodocșii răsăriteni păstoriți de Patriarhul de la Constantinopol.  

Nu în cele din urmă, R. Crowley a subliniat mentalitatea, ideologia și politica imperială moderne ale tânărului sultan otoman Mehmed al II-lea, atât înainte cât și după cucerirea Constantinopolului, la 29 mai 1453. Ciocnirea civilizațiilor bizantină și otomană a fost gigantică, tectonică, brutală, letală, un imperiu (Bizantin) și „A Doua Romă” (Constantinopolul) dispărând, un nou imperiu (Otoman) consolidându-se și justificându-se ideologic – religios – succesoral. „A Doua Romă” (rebotezată de către otomani Istanbul) a preluat, prin Translatio Imperii, spiritul, simbolul și moștenirea Constantinopolului romano – bizantin. 

Motto-urile cărții sunt relevante. Primul, un citat din scrierile lui Hasal Ali al-Harawi, autor arab din secolul al XII-lea: „Constantinopolul este un oraș mult mai mare decât o proclamă renumele său. Fie ca Allah, în grația și generozitatea lui, să binevoiască să îl transforme în capitala Islamului”. Cronicarul arab subliniază încă o dată situația de oraș dorit, râvnit de islamici a Constantinopolului. 

Al doilea, promisiunea lui Leonard din Chios, arhiepiscop catolic de Lesbos, că „Voi spune povestea uriașelor primejdii prin care a trecut Constantinopolul și pe care le-am observat de foarte aproape, cu proprii mei ochi”. Mărturia sa, pe lângă valoarea istorico – cronistică relevantă, este și un epitaf pe mormântul Constantinopolului bizantin, a Imperiului Bizantin, a ultimului, viteazului și eroicului împărat bizantin Constantin al XI-lea Dragases.

Constantinopolul bizantin a fost Mărul Roșu (pp. 11 – 17) pentru turcii otomani după anul 1360, începutul cuceririi sistematice a Traciei de către osmani. Un proverb turco – otoman ne avertizează că „Un măr roșu chiamă pietrele!”, adică cetatea imperială a devenit un oraș dorit, râvnit, asediat de către otomani, în iureșul lor năvalnic de cucerire a Mărului Roșu, simbolul puterii monarhice lumești și de a prelua moștenirea și simbolistica milenară imperială bizantină. Otomanii aveau nevoie urgentă și imperativă de Mărul Roșu, pentru legitimare imperială și doctrinară internă și externă. 

Dar Mărul Roșu s-a lăsat foarte greu rupt, căzut de pe ramura Arborelui vieții și al puterii. De ce? În primul rând, datorită așezării geografice aproape ideale: „Locul este remarcabil – un triunghi neregulat, răsturnat ușor către colțul estic, ca un corn de rinocer agresiv, și protejat pe două laturi de mare. La nord se află golful adânc și bine adăpostit al Cornului de Aur; partea de sud este mărginită de Marea Marmara, care se umflă către vest, în Mediterană, prin îngusta strâmtoare a Dardanelelor” (p. 11).  

În al doilea rând, datorită zidurilor impresionante, ireale, de neimaginat pentru majoritatea dușmanilor, care construcții au protejat orașul: „linia constantă și neintreruptă de fortificații care apără cele două laturi dinspre mare ale triunghiului și cum curenții maritimi se sfărâmă, trecând de vârful cornului de rinocer, în șapte noduri; liniile de apărare ale orașului nu sunt create doar de om, ci și de natură. Însă baza acestui triunghi este cea mai remarcabilă. Un guler triplu, complex, de ziduri împânzite cu turnuri situate la distanțe mici unele de altele mărginite de un șanț formidabil, se întinde între Corn și țărmul Mării Marmara, protejând orașul în fața atacurilor. Este zidul lui Teodosie, vechi de o mie de ani, cea mai formidabilă structură defensivă a lumii medievale. Pentru turcii otomani din secolele al XIV-lea și al XV-lea, zidul a fost „un os în gâtul lui Allah” – o problemă psihologică ce le-a stăvilit ambițiile și le-a spulberat visurile de cucerire. Pentru Creștinismul vestic, acesta a reprezentat bastionul împotriva Islamului. El i-a ținut pe creștinii din Apus în siguranță față de lumea musulmană și i-a făcut să fie nepăsători” (pp. 11 – 12). 

În al treilea rând, superstiția bizantinilor că orașul – cetate și locuitorii săi creștini ortodocși erau protejați de însuși Dumnezeu și nimic fatal sau apocaliptic nu li se poate întâmpla (pp. 13 – 14). Și poate nu în cele din urmă, credința bizantinilor, de la împărat la ultimul locuitor al cetății, că au o misiune mesianică de îndeplinit: „A Doua Romă” să susțină mereu sus Crucea Creștină, în acțiunea continuă de răspândire, de consolidare și de apărare a Credinței lui Iisus Christos în Europa estică și în Orientul Apropiat, în confruntarea cu turcii otomani islamici (pp. 15 – 16). 

Subiectul acestei cărți este construit pe mai multe paliere, inter-conectate între ele. Astfel, a precizat R. Crowley, „Este o poveste despre curajul și cruzimea umană, despre ingeniozitate tehnică, noroc, lașitate, prejudecăți și mister. De asemenea, atinge multe alte aspecte ale unei lumi aflate în pragul schimbării: dezvoltarea tunurilor, arta războiului de asediu, tacticile navale, credințele religioase, miturile și superstițiile oamenilor medievali. Dar, mai presus de toate este povestea unui loc – a curenților marini, a dealurilor, a peninsulelor și a vremii (…). Potențialul acestui loc – mai precis ce oferea el pentru comerț, apărare și hrană – a făcut din Constantinopol cheia către destine imperiale și a adus atâtea armate la porțile sale” (p. 16). Despre potențialul și vraja puterii acelui loc s-a exprimat și Giorgios Trapezuntios, filozof grec renascentist din secolul al XV-lea: „Tronul Imperiului Roman se află la Constantinopol, iar cel care este și rămâne împărat al romanilor este, de asemenea, împăratul întregului pământ” (p. 16).

Pe de altă parte, autorul a insistat asupra realității că, „Deși este dificil de stabilit o identitate sau o loialitate clară a participanților la asediu, a existat totuși o dimensiune a confruntării pe care niciunul dintre cronicarii contemporani nu a uitat-o vreodată – cea a credinței. (…) Constantinopolul a reprezentat linia frontului într-o luptă de amploare între Islam și Creștinism pentru adevărata credință. A fost un loc ăn care versiuni diferite ale adevărului se confruntaseră, de-a lungul perioadelor de război și de pace vremelnică, timp de opt sute de ani, iar atunci, în primăvara anului 1453, atitudini noi și durabile între cele două mari religii monoteiste aveau să fie cimentate într-un moment unic și intens al istoriei” (p. 17). 

1.Crowley a susținut că „În cei 1123 de ani care trecuseră [din anul 330 d. Chr.] până în primăvara anului 1453, orașul fusese asediat de vreo 23 de ori” (p. 15). Personal, am identificat încă cel puțin 20 de atacuri armate și asedii cu scurtă durată și aparate de război modeste, care au fost respinse relativ ușor de către asediați. Orașul – capitală era întotdeauna pregătit pentru asediu: ziduri întreținute, comandament militar suprem, luptători, arme, muniții, provizii, apă, stare de spirit pozitivă, asistență sanitară, religioasă, „focul grecesc”, solicitarea ajutorului creștinilor și statelor din Europa centrală și apuseană etc.

Constantinopolitanii au conștientizat, din generație în generație, că orașul-cetate – capitală al lor era dorit, râvnit permanent, prin urmare atitudinea, starea de spirit și comportamentul de asediat au intrat definitiv în mentalul particular și în cel colectiv urban, citadin, devenind o obișnuință și o obsesie a vieții cotidiene. „Teama de asediu, a conchis autorul, era adânc tipărită în memoria bizantinilor. Ea era monstrul nevăzut care le bântuia bibliotecile, încăperile de marmură și bisericile cu mozaicuri, deși era un monstru pe care îl cunoșteau prea bine pentru a mai fi surprinși de el” (p. 15). 

Pe de altă parte, dușmanii care au visat la Constantinopol sute de ani, islamici, ortodocși sau catolici, au devenit ahtiați, obsedați, dependenți de gândul cuceririi orașului – cetate de pe Bosfor, cu tot ce însemna respectivul deziderat psihologic, uman, material, politic, hegemonic, religios, ideologic, dinastic, cultural, atitudinal etc. 

Primii care au atacat sistematic, planificat, organizat Constantinopolul, urmare a unei ideologii religioase și a unui proiect realist de cuceriri militare au fost arabii islamici muhamedani, în secolele VII – VIII d. Chr. (Marea în flăcări, 629 – 717, pp. 19 – 35).  „Dorința Islamului de a cuceri Constantinopolul este aproape la fel de veche ca Islamul. Originea Războiului Sfânt pentru acest oraș începe cu Profetul însuși”, a precizat R. Crowley. Armata combinată terestră – navală a arabilor a asediat sistematic Constantinopolul în anii 674 – 675 și 717 – 718, dar nu au reușit să-l cucerească și s-au retras cu mari pierderi la bazele ei din Levant. „Bizanțul se dovedise cel mai încăpățânat dintre dușmanii Islamului și Constantinopolul însuși a rămas pentru musulmani și o cicatrice, dar și o profundă dorință nefructificată”, a conchis autorul. „Focul grecesc” a fost „sprijinul lui Dumnezeu” pentru bizantini pe câmpul de luptă terestru sau naval. Și va rămâne încă 735 de ani, la marele asediu otoman din 1453. 

În următoarele șapte secole, s-au trezit Visând la Constantinopol (pp. 36 – 52) în continuare arabii; apoi bulgarii, rușii kievieni; diferiți uzurpatori bizantini, unii dintre ei întemeind ulterior dinastii imperiale reprezentative; turcii selgiukizi; cruciații occidentali (care au cucerit și stăpânit orașul între 1204 – 1261); împărații bizantini de la Niceea, care au eliberat orașul de „latini” și au refăcut unitatea bicontinentală a Imperiului Bizantin; genovezii, sârbii, otomanii (sultanii Bayezid I, Murad al II-a, Mehmed al II-lea). 

Confruntarea finală otomano – bizantină pentru Constantinopol s-a desfășurat între sultanul Mehmed al II-lea și împăratul Constantin al XI-lea Dragases Paleolog (Sultan și Împărat, 1432 – 1451, pp. 53 – 71). Primul dintre ei, fiul sultanului Murad al II-lea, „era un amestec de încredere și ezitare, ambiție și reținere. (…) Încă de tânăr, el a devenit profund secretos și suspicios față de ceilalți: independent, trufaș, lipsit de afecte umane și dominat de o ambiție nemărginită – o personalitate paradoxală și complexă. Omul pe care Renașterea l-a prezentat mai târziu ca un monstru al cruzimii și perversiunii a fost de fapt o sumă de contradicții. Era inteligent, curajos și extrem de impulsiv – capabil de înșelăciune profundă, cruzime tiranică dar și de acte sincere de bunătate spontană. Era capricios și imprevizibil, un bisexual care evita relațiile sentimentale prea apropiate, nu ierta niciodată o insultă, dar care a ajuns să fie iubit pentru manifestările sale evlavioase. Trăsăturile – cheie ale caracterului său de om matur erau deja existente, iar în adolescentul Mehmed trăia deja tiranul de mai târziu, în egală măsură erudit, strateg militar pasionat, iubitor al poeziei și artei persane a grădinăritului, expert în logistică și planificare practică, rob al superstițiilor în așa măsură încât nu lua nicio decizie militară până nu consulta astrologul Curții, războinic islamic care putea fi generos cu supușii săi nemusulmani și se bucura de compania străinilor și a gânditorilor religioși considerați de alții eretici. (…) Mehmed a clarificat practica succesiunii otomane, pe care avea să o codifice mai târziu sub forma unei legi a fratricidului: «Oricare dintre fiii mei care moștenește tronul sultanului se cuvine să își ucidă fratele în interesul ordinii în lume. Majoritatea juriștilor au aprobat această procedură. Să se ia măsuri în consecință»” (pp. 62 – 63, 70).

Oponentul său bizantin era fiul împăratului Manuel al II-lea Paleologul. Dintre toți frații săi, „Constantin a fost cel mai capabil și mai demn de încredere, «un filantrop plin de bunătate», dominat de tenacitate, curaj și un profund patriotism. Spre deosebire de frații săi, veșnic puși pe sfadă și total lipsiți de principii, Constantin era o fire caldă și deschisă; se pare că a inspirat o loialitate profundă celor din jurul său. Din toate punctele de vedere, a fost mai degrabă un om de acțiune decât un administrator priceput sau un gânditor profund, fiind priceput în echitație și în arta războiului, temerar și întreprinzător. Mai presus de toate, s-a arătat de neclintit în fața eșecurilor. Un puternic simț al responsabilității pentru moștenirea bizantină îi străbătea caracterul; și-a petrecut o viață întreagă încercând să o consolideze. Constantin era cu douăzeci și șapte de ani mai mare decât Mehmed; el se născuse la Constantinopol, în 1405, și probabil că încă din tinerețe nu și-a făcut prea multe iluzii cu privire la situația dificilă a orașului. (…) Egoiști, trădători, certăreți și indeciși, aceștia [frații lui Constantin] au contribuit la nereușita tentativelor sale de a revigora rămășițele imperiului. Mama lor, Elena, a trebuit să insiste asupra pretenției lui Constantin la tron: numai lui i se putea încredința moștenirea imperială. În legenda bizantină ulterioară, ghinionul s-a agățat de Constantin ca un blestem – misiunea sa imperială bine intenționată în Moreea fusese curajoasă, dar astrele nu o încununaseră de succes” (pp. 68 – 70).

Ambii conducători au început să se pregătească de lupta finală: organizarea, instruirea și înarmarea forțelor combatante; asigurarea proviziilor și munițiilor necesare; repararea zidurilor, corăbiilor, mașinilor de asalt, artileriei, drumurilor, porturilor; reorganizarea consiliilor de război și a comandamentelor de arme; actualizarea planurilor de luptă: de atac / de apărare, de folosire a noilor arme și tehnici: tunurile de asediu, marele tun, bombardele, turnurile portabile din lemn, minele explozive, tunelurile sub ziduri, pontoanele, transportul corăbiilor ușoare de luptă peste istmul Perei / Galatei etc. 

După construirea fortăreței Rumeli Hisarî (Boğaz Kesen – „taie strâmtoarea”) – (”Retează Gâtlejul”, februarie 1451 – noiembrie 1452, pp. 72 – 87), între aprilie – august 1452, încercuirea Constantinopolului, „osul din gâtul lui Allah”, premiza unei blocade eficiente pe mare, a fost îndeplinită. Va urma marea, decisiva, eroica și tragica înfruntare din primăvara anului 1453. 

Începând cu 2 aprilie 1453, trupele otomane s-au așezat în dispozitiv de luptă în fața zidurilor terestre ale orașului-cetate, iar flota otomană, surpriza neplăcută, șocantă, a bizantinilor, a apărut de-a lungul fortificațiilor maritime ale capitalei. Asediul a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. R. Crowley a descris în amănunt toate etapele, aspectele, tribulațiile asediului, al 24-lea și ultimul asupra „orașului lui Constantin”, celebra și inexpugnabila, până atunci, capitală bizantină (în capitolele intitulate sugestiv: Zidul și tunul; Mai numeroși decât stelele; Îngrozitoarea explozie a Învierii; Vântul divin; Vârtejuri de sânge; Mașinării teribile; Presimțiri și semne; ”Amintiți-vă această zi!”; Porțile încuiate. – pp.105 – 270).

Constantin al XI-lea Dragases a murit eroic în luptă, apărându-și capitala: „Și undeva,  în această colcăială de oameni care se panicheiază, se zbat, se sufocă, împăratul Constantin este zărit pentru ultima oară în viață, înconjurat de cei mai credincioși oameni din suita sa (…) – ultimele sale clipe fiind relatate de martori îndoielnici, care aproape sigur nu au fost de față la ele. Dar toți îl prezintă rezistând eroic, luptând, prăbușindu-se, fiind zdrobit sub picioarele dușmanilor, până când dispare din istorie pentru a pătrunde direct în legendă și în nemurire” (p. 270).

În acele împrejurări fatidice, un grup de ieniceri au pătruns în interiorul zidurilor și au deschis mai multe porți militare. Alții au urcat pe ziduri, i-au nimicit pe apărătorii bizantini și au înălțat steagurile verzi ale Semilunii în vârful turnurilor cucerite. „Atunci, a relatat cu tristețe cronicarul bizantin Kritobulos din Imbros, tot restul armatei a dat buzna cu violență în oraș (…) iar sultanul stătea în fața zidurilor puternice, unde se aflau marele stindard și steagurile cu coadă de cal, și privea la cele întâmplate” (p. 270). Astfel, apărarea Constantinopolului, după ce a rezistat eroic aproape două luni, în ziua de marți, 29 mai 1453, s-a prăbușit iremediabil în aproape cinci ore. În întreaga sa istorie de capitală romano – bizantină, Constantinopolul a fost cucerit pentru a doua și ultima oară de către dușmani. 

Acea zi de marți, 29 mai 1453, a însemnat începutul jefuirii sistematice a orașului cucerit și a înrobirii populației ortodoxe bizantine, cu atrocitățile umane și materiale specifice acelei acțiuni, permise de legea islamică a războiului și a jefuirii unei cetăți cucerite cu sabia (O mână de țărână, 29 mai 1453, pp. 271 – 291).

Istoria Constantinopolului otoman, de la 29 mai 1453 înainte, s-a manifestat pe mai multe paliere: politic, militar, ideologic, religios, arhitectonic, social, economic, cultural, imagistic. A devenit capitala Imperiului Otoman (cu numele Istanbul) și centrul puterii sultanale, factor bi- apoi tri-continental de putere din Europa central-sudică și estică, din Orientul Apropiat și Africa de Nord. Imperiul și sultanatul otoman au devenit Adevărata teroare a lumii, 1453 – 1683 (pp. 292 – 310), într-un sfert de mileniu în care nici o decizie majoră continentală nu se putea adopta și aplica fără implicarea otomanilor.   

Realizările, neîmplinirile, eșecurile, soarta, destinul eroilor principali, secundari, anonimi ai tragediei Constantinopol, ultimul mare asediu. 1453, s-au întins în următoarele decenii ale căderii „orașului lui Constantin” / cuceririi Istanbulului, cum au numit bizantinii, respectiv otomanii, faptul istoric de la 29 mai 1453. Eroii bizantini, peloponezieni, italieni, occidentali, în frunte cu împăratul  Constantin al XI-lea Dragases, au căzut la 29 mai sau în zilele următoare. Mehmed al II-lea Fatîh, Cuceritorul, a devenit, prin politicile interne și externe aplicate, al doilea fondator al Imperiului Otoman. A murit la 3 mai 1481, la 28 de ani de la cucerirea Constantinopolului, probabil otrăvit, înainte de a porni într-o nouă expediție militară, posibil împotriva Egiptului mameluc. Actorii secundari și anonimi care au supraviețuit zilei de 29 mai 1453 și a celor următoare, într-un fel sau altul, și-au urmat viețile și destinele lor, mai mult sau mai puțin importante în epocă, scriind sau povestind aventurile prin care au trecut, într-un moment crucial al vieții lor, apoi au intrat în uitarea timpului și a oamenilor. „Orașul lui Constantin”, zidurile, porțile, bisericile, palatele, străzile, coloanele, statuile, clădirile, debarcaderele etc. și-au avut soarta lor, glorioasă sau anostă (Epilog: Locuri de odihnă, pp. 311 – 320). 

Cartea lui Roger Crowley nu conține un capitol propriu-zis de Concluzii, deoarece ele au fost formulate de-a lungul narațiunii, iar un roman istoric invită cititorul să-și formuleze propriile opinii și încheieri, evident în cadrele și limitele istorice deja stabilite și asumate. Dar contribuția este completată cu câteva explicații Despre surse (pp. 321 – 327), folosite în documentarea pentru scrierea cărții, cu Note referitoare la surse (pp. 329 – 338) citate în text, cu Bibliografia selectivă a subiectului (pp. 339 – 344), cu Mulțumiri la adresa prietenilor și editorilor care au făcut posibilă scrierea, prelucrarea unor imagini și fotografii istorice și tipărirea cărții (pp. 345 – 346, 371 – 372), cu Indice antroponimic, toponimic, hidronimic, oronimic, ocupațional, administrativ, militar etc., absolut necesar pentru orientarea rapidă și eficientă într-o monografie cu foarte multe informații și detalii. Notele bibliografice ale capitolelor, trimiterile la sursele istoriografice, au fost grupate la sfârșitul cărții, îngreunând astfel vizualizarea rapidă a concordanței între text – trimitere (notă) – sursa citată. Mult mai eficiente ar fi fost notele la subsolul aceleiași pagini.  

Contribuția lui R. Crowley, scrisă cu ocazia împlinirii a 550 de ani de la căderea Constantinopolului / cucerirea Istanbulului (29 mai 1453 – 29 mai 2003)  este o nouă reluare a prezentării subiectului, sub forma unui roman istoric, de popularizare, accesibil unui număr tot mai mare de cititori, pasionați de trecutul istoric. Pretextul marelui și ultimului asediu din 1453 l-a obligat pe autor să realizeze o analiză și o prezentare a antecedentelor faptului istoric amintit, din perioada 629 – 1452. Astfel, autorul a adus o contribuție importantă la studiul duratei lungi a evoluției unui oraș, a asediului unei cetăți pândite, dorite, râvnite de dușmani, în general, a orașului – capitală Constantinopol, în particular. De asemenea, este o contribuție la istoria „Orașului lui Constantin”, cetate – capitală, la aspectele militar, politic, ideologic, arhitectonic, religios, economic, viață citadină. Pe de altă parte, o relatare a relațiilor tensionate seculare între Creștinism și Islamism, în cadrul istoriei generale a Imperiului Bizantin, între secolele VII – XV d.Chr. 

Referitor la românii nord-dunăreni, la vlahii sud-dunăreni, la relațiile complexe otomano – române, au fost amintite tangențial, în contextul prezentării evenimentelor circumscrise subiectului, faptului istoric analizat. Iancu de Hunedoara, „redutabilul cavaler alb”, a fost unul dintre cei mai puternici și mai consecvenți oponenți ai otomanilor la mijlocul secolului al XV-lea. În mai 1453 otomanii îl creditau pe Iancu cu șefia unei cruciade creștine pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de Mehmed al II-lea (pp. 74, 85, 152, 229). 

Călugărul Georgius din Transilvania, ”Captivus Septemcastrensis”, prizonier la otomani în perioada asediului Constantinopolului, a scris despre căderea orașului și a fost folosit și citat ca sursă narativă primară (pp. 55, 127, 305). Românii nord-dunăreni (valahii, moldovenii) au fost înspăimântați de cucerirea otomană a capitalei bizantine și de planul anti-creștin ulterior al sultanului cuceritor: atacarea Țării Românești (1462 – detronarea lui Vlad Țepeș și întronarea lui Radu cel Frumos), campania din Țara Moldovei (1476 – destabilizarea lui Ștefan cel Mare). Pe de altă parte, Vlad Drăculea – Țepeș a fost amintit în contextul aplicării de către otomani a pedepsei capitale prin tragere în țeapă (pp. 74, 133, 195, 249, 299). Vlahii sud-dunăreni au format una din sursele umane de recrutare a corpului ienicerilor infanteriști și a unor unități militare auxiliare otomane (p. 126).

Un roman istoric, o monografie tematică captivantă, bazată pe fapte istorice reale, tragice, carte de referință care se citește pasionant, până la ultimul cuvânt, aproape fără să fie lăsată din mână. Imagistica este reprezentativă și sugestivă, completând ideatic narațiunea.