Primit pentru publicare: 17 Nov. 2021
Editor: Ion Istrate
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Ruinele Mănăstirii Peri sunt astăzi dincolo de Tisa, în celălat Maramureș istoric, aflat sub stăpânire ucraineană, iar cercetarea istorică, din păcate, ignoră acest colț de trăire și spiritualitatea românească. Mănăstirea Peri a fost un focar de spiritualitate creștin-ortodoxă și de cultură și limbă românească, încă, din secolul XIV. Mănăstirea Peri a avut rang de stavropighie de rit bizantin sub cârmuirea bisericească directă a Constantinopolului. Această mănăstire de dincolo de Tisa a jucat un rol istoric la întemeirerea Moldovei medievale, dar și religios pentru românii din Transilvania. Din secolul XIV se ridică biserica din piatră pe un mai vechi lăcaș de cult construit din lemn. În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, fiind ulterior ridicat de către meșterul Ioan Macarie un lăcaș care să servească drept loc de rugăciune. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail. Frații Baliță și Drag au făcut o călătorie în 1391 la Constantinopolul asediat de otomani, cu acordul împăratului Sigismund de Luxemburg. Egumenul Pahomie al mănăstirii, numit de Drăgoșești, avea dreptul de a hirotoni preoți ortodocși pe tot cuprinsul Transilvaniei și Ungariei. Interesant este că Mitropolia Țării Românești de la Argeș avea titlul de ”exarh al plaiurilor și a toată Ungaria”, iar Mănăstirea Peri îi dădea ascultare. În anul 1404, o seamă de nobili români au reîntărit posesiunea Mănăstirii, pomenind de donația anterioară a lui Balc și Drag: trei sate (Taras, Criva și Peri) și o moară „în țara Câmpulungului pe apa Săpânței, unde se varsă Săpânța în Tisa”. „Iar după moartea lor, și Dumitru voievod și fratele său Alexandru Meșter au întărit în fața noastră mănăstirii aceste stăpâniri din uricul lor”, spune hrisovul. Mănăstirea Peri a fost ridicată la rang de stavropighie de către patriarhul Constantinopolului la 1391. Frații Balcu si Drag au cârmuit Țara Maramureșului, ca voievozi, timp de 30 de ani. Dorința lor era ca acest ținut românesc, aflat atunci sub dominația Regelui Ungariei, sa devina slobod religios. La început, pentru atingerea acestui țel, ei s-au straduit ca importanta instituție a românilor din Carpații de Miazanoapte, Biserica Ortodoxă, să nu fie supusă niciunei episcopii străine. Ei au obținut aprobarea de a înălța Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, la treapta de Stavropighie Patriarhală, cu dreptul de jurisdicție asupra bisericilor din Maramures și a șapte ținuturi. Egumenul Pahomie, înrudit îndeaproape cu Dragoș Vodă, a fost investit cu atribuții de episcop. Cuviosul Pahomie a întemeiat școala de Caligrafie de la Peri. Cele opt ținuturi de sub jurisdicția Stavropighiei de pe Tisa de Sus au fost: Maramuresul, Salajul, Arva, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurasul si Almasul Bihorean. La 13 august 1391, printr-o diploma patriarhală, Mănăstirea Peri a fost instituită cu atribuții episcopale, avându-l ca întâi episcop pe Simion Moldoveanul.

Interesant este, așa cum susține și istoricul acad. Ioan Aurel Pop în cartea ”Hunedoreștii – o familie europeană” (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2021) că, odată cu Conciliul de la Florența din 1439, când patriarhia de la Constantinopol a acceptat ”uniația” cu Biserica romano-catolică, regii Ungariei au încurajat așezămintele și bisericile ortodoxe care au acceptat unirea cu Roma. În acest context intră și Mănăstirea Peri, care devine ”unită”, dar cu păstrarea ritului și tradiției bizantine. Într-un document din 1442, regele Ungariei ia apărarea „călugărilor uniți” de la Mănăstirea Peri în conflict cu ”oaspeții” catolici și ingerințele nobilimii maghiare din zonă. Episcopia catolică de Oradea însărcinată de rege reface și consemnează în hrisovul regal, cu martori și vecini, posesiunile Mănăstirii Peri. Episcopul Macarie de Halici încurajat de Papa Eugeniu al IV a încercat în spiritul unirii să-și subordoneze Mănăsirea Peri, în care se rugau și nevoiau călugări molodo-vlahi. Aceștia s-au revoltat și au apelat la Regele Ungariei care ia măsuri de clarificare a situației. Episcopia de Belgrad încerca să-și subordoneze indirect mănăstirea. Regele Matei Corvin recunoaște un arhiepiscop ortodox român înainte de 1494, care era acceptat și de domnul Moldovei, la 1498. În acest context, regele Ungariei scutește de dări și dijme pe preoții ortodocși, care își păstrează banii în eparhii. În anul 1491, Episocpia ortodoxă de Muncaci încearcă să subordoneze din nou mănăstirea românească de la Peri prin presiuni, călcarea proprietăților și ilegalități. Se încerca de fapt anularea statutului de Stavropighie Patriarhială din 1391 a Mănăstirii Peri. Egumenul Ilarie al Mănăstrii Peri se adresează lui Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, denunțând presiunile Episcopiei de Muncaci. Regele Ioan Corvin comandă o anchetă dură și dovedește că documentul Episcopiei de Muncaci, prin care se dorea subordonarea Mănăstirii Peri era un fals. Drept urmare, pe 14 mai 1494, Vladislav al II-lea, regele Ungariei, confirmă plângerea egumenului Ilarie și actul patriarhal din 1391 tradus de călugări din greacă în latină, confirmând drepturile și libertățile vechi, dar să arate ”ascultare” de episcopul de Muncaci. În documentul regal, egumenul Ilarie este perceput ca ”mărturisitor al legii grecești” (graecae fidei proffesor) și pus în legătură cu un ierarh de rit bizantin din Transilvania, care acum avea jurisdicție asupra preoților maramureșeni.

Constantinopolul și Imperiul bizantin căzuse sub sabia otomană a lui Mahomed al II-lea la 1453, iar Mănsătirea Peri nu mai putea fi de sine stătătoare ca stavropighie. Vladislav al II-lea Jagiello, ca să salveze Mănăstirea Peri de incursiunile și influența episocopilor de Halici și Muncaci, de alt neam, subordonează lăcașul maramureașean Mitropoliei de Feleac, de lângă Cluj în 1494, condus de ierarhi moldo-vlahi și un sat de români. Este pentru prima dată când se amintește de Episcopia ortodoxă din Feleac ca mitropolie, deci ceea ce a întemeiat în 2006, Bartolomeu Anania, ca Mitropolia Clujului, își are o origine și o tradiție istorică din anul 1494. A rămas apoi amintită în cronici ca eparhia Feleacului, episcopie în cadrul arhiepiscopiei de Văd. La Feleac pe la 1480 s-a ridicat o biserică de piatră în stil ștefanian, adică bizantin cu influențe gotice, și era scăunat un arhiepiscop ortodox Daniil, recunoscut de regele Ungariei și domnul Moldovei. În documentul regal nu se mai amintește de călugării ”uniți”, ca în hrisovul din 1442, după Conciliul de la Florența (1439), ci de ”greci”, adică ortodocși de rit bizantin, care devin subordonați odată cu Mănăstirea Peri de Mitropolia Ortodoxă de Feleac, care primea, poate nu întâmplător, în anii imediat următori un Tetraevangheliar ferecat în argint din partea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Sub jurisdicția religioasă a Feleacului, Mănăstirea Peri devine un focar de cultură și limbă românească, care influențează spiritualitatea românească din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Pe la 1550, în scaunul mitropolitan din Feleac ajunge un român felecan cu numele Petru, hirotonit în țara Românească. Religia creștin-ortodoxă a fost un liant spiritual și identitar a românilor, dincolo de frontiere medievale și de Munții Carpați. S-a dovedit, așa cum afirma și istoricul Gheorghe Brătianu, că munții au unit poporul român, un neam cu origini pastorale, dar și cu rădăcini nobiliare și drepturi din ”vremuri străvechi”, așa cum se scria în hrisoavele cancelariei regale de la Buda.