Primit pentru publicare de la autor, Constantin Adam, 9 mai 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 9 mai 2014.

                               CETATEA CARE ÎNFRUNTĂ MILENIILE…

                                                                                 “Adversa fortuna magnos viros probat!”

 Bizanţ, Constantinopol, Ţarigrad, Istanbul – unul dintre cele mai râvnite, hulite şi admirate oraşe ale Europei, cetate ce vine din îndepărtata Antichitate. În anul 657 î.Hr., un aventurier grec, Byzas, hotărî să-şi construiască o fortăreaţă pe una din colinele Bosforului, scăldată de apele învolburate ale Pontului Euxin  (Marea Neagră) şi oglindită în apele limpezi şi încântătoare ale Propontis Mare (Marea Marmara). Datorită importantelor drumuri comerciale – maritime şi terestre – ce se intersectau aici, cetatea devein motiv de dispută, pentru hegemonia asupra ei consumându-se de-a lungul timpului numeroase războaie. Alexandru cel Mare Macedon, în avântul lui de expansiune, cuceri acest important punc strategic şi îl înglobă imperiului său. Timp de peste jumătate de mileniu, Bizanţul n-a fost decât o cetate mică la capătul lumii, departe de central evenimentelor, fără a prezenta o importanţă politică deosebită…

În anul 326 d.Hr., împăratul Constantin al Imperiului Roman ridică cetatea la rang de oraş, acordându-i unele privilegii. În acelaşi timp recunoscu şi legiferă religia creştină ca religie de stat. Observând că măreaţa Romă nu mai prezenta siguranţa unei reşedinţe impărăteşti, iar imperiul atinsese dimensiuni greu de controlat, constată că Bizanţul este mai potrivit pentru o nouă capitală. Întări cetatea, îi dădu numele său – Constantinopol – şi trezi la o nouă viaţă politică, economică şi culturală această urbe, ce va deveni stindard şi una dintre cele mai invidiate capitale, pe care, vreme de o mie de ani, nici un vrăjmaş nu reuşi să o îngenuncheze. Aici s-a dezvoltat o curte imperială de cel mai înalt fast, un centru comercial, militar, religios şi cultural cum nu mai exista altul… Şi cu toate acestea, populaţia trăia cu frică şi sub continuă ameninţare, neputând niciodată prevedea ce se va întâmpla a doua zi…

Ridicat la rang de capitală la 11 mai 330, Constantinopolul devine  cetatea-regină a eleganţei, central lumii civilizate, “Parisul Evului Mediu”, un fel de “axis mundi”, nu o dată reprezentând de unul singur întreg imperiul, refăcându-l, revitalizându-l şi dându-i seva necesară să renască din propria-i cenuşă… Şi urbea s-a tot mărit, ajungând, în acele vremuri tulburi şi îndepărtate, la aproape un million de locuitori! Un oraş imens şi măreţ, cu palate somptuoase, cu pieţe decorate cu monumente luxoase, coloane, statui, cu o mare bibliotecă, ce păstra cărţi rare – peste 30.000 de volume – cu universitatea fondată în secolul al V-lea, cu şiragul de biserici şi mănăstiri între care trona splendida, măreaţa şi neasemuita catedrală Sfânta Sofia ca o podoabă, cu nenumărate parcuri şi grădini… Pentru a putea fi apărat, s-au ridicat mai multe rânduri de zid. Marele zid al Bizanţului dăinuie parţial până astăzi ca unul din cele mai frumoase monumente ale arhitecturii militare din toate timpurile, unde fiecare pas între meterezele şi cimitirele adăpostite la umbra sa, evocă o amintire din trecut. Deasupra uneia din porţi se poate citi: “Cristos, Dumnezeul nostru, păzeşte oraşul de orice tulburare, de orice război. Înfrânge victorios puterea inamicilor.” Şi multe secole aceste ziduri şi această rugă au protejat oraşul în care opulenţa, efervescenţa culturală şi trăirea religioasă erau extraordinare.

Constantinopolul devine centrul ortodoxismului, după “Marea Schismă” din 1054, în paralel cu Roma, care devine centrul catolicismului. Lăcaşurile de cult, pe lângă rolul de practică ritualică, îndeplineau şi pe acela de a umple inimile creştinilor de conştiinţa micimii lor în faţa lui Dumnezeu, iar spaţiul bisericesc trebuia să maximalizeze acest raport. Şi ce construcţie putea să răspundă mai bine acest scop, decât Biserica închinată Înţelepciunii?… Edificată şi refăcută între anii 327 – 532 după planurile celebrului matematician Anthemis din Thralles şi ale arhitectului Isidor din Milet, cu cupola aproape tot atât de mare ca şi a Panteonului din Roma, dar spre deosebire de aceea aşezată pe un zid rotund, aici, bizantinii au plasat bolta lor pe un zid de formă pătrată, folosindu-se de o combinaţie ingenioasă de arcuri şi coloane, încât Catedrala Sfânta Sofia să îndeplinească perfect propusa ecuaţie a raportului. A fost inaugurată la 27 decembrie 537 în timpul împăratului Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Mândru de propria-i realizare, acesta a exclamat: “Solomoane, te-am învins!” Sfânta Sofia întrecuse în măreţie Templul lui Solomon din Ierusalim. “Cu înalta sa cupolă atât de aeriană şi de uşoară, părea – după spusele istoricului Procopius – suspendată printr-un lanţ de aur de tavanul cerului.” Biserica Mare – cum a fost supranumită – cu admirabila amploare a armonioaselor sale proporţii, cu splendoarea marmurei şi scânteierea mozaicurilor, cu podoabele scumpe ale iconostasului, amvonului şi altarului, a exercitat timp de secole uimirea unanimă a vizitatorilor, pe drept cuvânt exclamându-se în secolul al XIV-lea: “Nu poţi găsi cuvinte demne de ea; şi când ai vorbit de ea, nu mai poţi vorbi de nimic altceva!” Solemnele procesiuni, pompa soborului, tedeum-urile din zilele de sărbătoare, iluminaţia extraordinară a candelabrelor din care ţâşnea lumina ca o floare, cântarea melodioasă a psalmilor, nălucitoarea feerie a cortegiilor rituale atât de frumoase şi captivante, au făcut pe străini să rămână uimiţi, crezând că văd în măreaţa biserică, într-adevăr, coborând din cer înşişi îngerii pentru a oficia cu preoţii…

Puţine şi scurte au fost perioadele de stagnare în evoluţia acestui oraş, adeseori atacat, deseori invidiat şi permanent adulat… Prin Bizanţ s-au statornicit legi, s-au dezvoltat culturi, s-au trezit şi civilizat popoare. Spre deosebire de Roma, care dorea totdeauna să impună popoarelor pe care le convertea la creştinism – latina ca limbă a bisericii -, Bizanţul încerca să se adreseze oamenilor, pe care voia să-i câştige pentru ortodoxism, în limba lor naţională. Pentru împlinirea acestei dorinţe, învăţaţii monahi vor traduce Evanghelia în limba copţilor, abisinienilor, sirienilor; Sahak şi Mesrob traduc Cărţile Sfinte şi creează totodată o limbă literară pentru armeni; Chiril şi Metodiu fac o traducere în limba slavilor fixând alfabetul şi pregătind drumul spre creştinare. Fără Bizanţ, fără tradiţiile bizantine transmise lor de şcolile din Siria, arabii ar fi rămas, cu toate strălucitele lor aptitudini, ceea ce erau în timpul lui Mahomed – semibarbari. Impresionaţi de fastul curţii imperiale de la Constantinopol şi de farmecul liturghiei ortodoxe, ambasadorii ruşi, trimişi spre înţelegerea, compararea şi aprofundarea religiilor lumii, vor povesti ţarului Vladimir că “ceea ce am văzut la Ţarigrad întrece orice închipuire omenească”, convingându-l, astfel, să ordone convertirea în masă a poporului său la ortodoxism în anul 989. Prin creştinare, Rusia… s-a născut pentru istorie!

Începând cu secolul al IX-lea, odată cu restaurarea Universităţii din Constantinopol, literatura bizantină cunoaşte o revitalizare şi o vertiginoasă ascensiune, datorată şi contactului permanent cu antichitatea profană. Bizantinii n-au fost doar succesorii Eladei, ci şi un fel de “bibliotecari” ale capodoperelor ce ea lăsase moştenire. În secolul al X-lea apar enciclopedii istorice, juridice, administrative, gramaticale, etc., pe care se va sprijini activitatea veacurilor următoare. Veacul al XI-lea, este veacul în care aici apare pentru prima dată în lumea medievală, stăpânită de filosofia lui Aristotel, doctrina lui Platon, datorită lui Mihail Psellos, care îl considera ca pe un “precursor al creştinismului”. Pe lângă literatura teologică, filosofică, pe lângă poezie, medicină sau drept, o fructuoasă dezvoltare cunoaşte şi arhitectura, încrucişare fericită între arta Greco-romană şi cea Oriental-siriană, dând naştere stilului bizantin, concretizat mai ales în construcţiile religioase. Sfânta Sofia este modelul desăvârşit al artei bizantine. Timp de secole, arta bizantină sub diversele ei forme a fost “arta îndrumătoare a Europei” (Ch. Diehl). Rareori arhitectura a reunit mai multă ştiinţă şi varietate în concepţie, mai multă îndrăzneală şi eleganţă în execuţie, mai multă dibăcie şi spirit de născocire în dezlegarea celor mai delicate probleme tehnice, ca arhitectura bizantină. Biserica în formă de cruce greacă s-a răspândit în tot spaţiul est-european şi nu numai, creând stiluri arhitectonice naţionale, derivate din prototipul bizantin… Prin Cronicile bizantine, acel “Corpus Historiae Bysantinae”, popoarele Europei Orientale şi cele din Asia Mică pot cunoaşte mai bine trecutul lor. După modelul acestor cronici s-au scris şi cele mai vechi cronici româneşti.

Bizanţul îşi atinsese ţelul: formase o artă, o literatură, o civilizaţie, un stil de viaţă propriu bizantin… Întemeiase un imperiu… Cunoscuse apogeul…

Această ascendentă şi continuă dezvoltare, de peste un mileniu, pe multiple planuri ale cetăţii-imperiu Constantinopol, avea să se prăbuşească după un asediu de opt săptămâni, între 6 aprilie şi 29 mai 1453, când armatele otomane sub comanda lui Mahomed II sparg zidurile şi supun oraşul… Se stingea astfel o lume şi cu ea un mod de viaţă… Tot ce ţinea de cultul creştin a fost izgonit, mahomedanismul luând locul pretutindeni. Sfânta Sofia – una din minunile artei universale – a fost transformată în hagie, celebrele mozaicuri fiind rase şi date jos de pe pereţi, picturile acoperite cu arabescuri, icoanele batjocorite sau aruncate, monahii alungaţi, schingiuiţi sau chiar omorâţi, iar sediul patriarhiei ortodoxismului gonit într-o biserică simplă şi retrasă, izolată de enoriaşii săi. Lumea Bizanţului dispărea înghiţită de furnicarul musulman.

Prin căderea Constantinopolului crescu exodul literaţilor, artiştilor, învăţaţilor bizantini spre Occident, ducând cu ei opera valoroase, manuscrise rare, prin care iniţiau Apusul în cunoaşterea şi în admirarea capodoperelor Greciei. Orientul plătea astfel tributul său. Lumea, care acum agoniza, pregătise prin mesagerii ei cei mai aleşi – Renaşterea – care, putem spune, fără exagerare, că n-ar fi avut loc fără colaborarea minunată a Bizanţului la producerea ei…

Când Constantinopolul a fost înlocuit cu Istanbul, Biserica a fost chivotul sfânt prin care s-a păstrat limba, tradiţia, naţionalitatea… Începea o altă eră… era unei lumi noi…

P.S. După mai bine de 560 de ani, sediul ortodoxismului mondial este încă la Istanbul, intitulându-se cu mândrie “Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”, chiar dacă este o biată insuliţă ortodoxă într-o mare mahomedană. În Catedrala Sfânta Sofia, locul unde o mie de ani a ars smirnă şi tămâie şi a fost venerat cultul Mântuitorului Iisus, vreme de 500 de ani muezini, imami şi muftii au înalţat rugăcini profetului Mahomed…

Azi, lăcaşul sfânt este muzeu…un muzeu unde zilnic, mii, zeci de mii de pelerini îl vizitează, minunându-se de ce a putut crea mintea omenească, chiar dacă, pentru accederea în spaţiul ei, biletul de intrare nu este deloc ieftin, iar la vreo 300 de metri este replica musulmană a Moscheii Albastre, unde intrarea este liberă. La Sfânta Sofia, cozile şirurilor de vizitatori, ordonaţi şi răbdători, dornici să-i treacă pragul este de zeci de metri, de culori, etnii şi religii diferite… şi asta se întâmplă în fiecare zi, pe vânt, pe ploaie, pe frig, iarnă şi vară…

                                    “O, tempora…”.