Al patrulea volum al Mariei Cernătescu – după Eu sunt apa cu tumulturi (2021), Stau în timp și în furtună (2022) și Tânguiri flamande (2023) – intitulat Coridoare de lumină (2024) și subinitulat „Poezie și pictură”, ca și în celelalte, de altfel, anunță „din start” o schimbare de registru afectiv, proiecții către un tonus luminos și stenic, dar poeta nu se desparte cu ușurință de umoarea neliniștii și a suferinței, dramatică și chinuitoare, din volumele anterioare; încă din primele pagini, stăruie să-i exprime reverberațiile de destin, marcate și aici prin frecvente imagini ale toamnelor răvășite de ploi și de vânt, învecinate cu frigul și ghețurile iernii din „nord”, iar stările sufletești pe care le exprimă vor reveni și mai departe ca „variațiuni pe aceeași temă”, dacă putem folosi analogia o sintagmă muzicală. 

S-ar putea spune, după diversitatea ipostazelor în care apar cuvinte precum: „ploaia”, „plouă”, „ploaia albastră”, „ninge”, „ghețuri”, cu sens denotativ, sau expresii ca: „mă plouă”, „mă ninge”, „ploaia furioasă”, cu sens conotativ, că poeta vădește o fibră bacoviană, care, însă, în cazul acesta, este exhibată, explicită, față de acela al lui Bacovia, maestru al sugestiei.

Aparent monocordă, Maria Cernătescu este, în fond, un autor ce relevă la tot pasul contrarii lăuntrice pentru atenuarea cărora luptă din răsputeri prin șansa cuvintelor, poeziile sale fiind mereu un protest din străfunduri, al neputinței de a se sustrage din cercul închis („cu zăbrele”) și al dorinței neostoite de a se elibera. Din acest contrast lăuntric curent țâșnește, ca dintr-un arc o săgeată, verbul tumultuos al poetei debordând semantismele obișnuite prin metaforizări excesive și rime aleatorii frizând transe suprarealiste (Nebună e toamna ascunsă-n coclauri, / Grăbită-n frunzișuri foșnind în culoare / Și vinde grăbită sculpturi de centauri / Pe cer cu refrene robite-n sudoare). Semnificative contrarii sunt și între trăirile dramatice (până la paroxism, în volumele anterioare) și modul în care expresiile lor se așează în ritmuri și rime de prozodie clasică, având certe vibrații muzicale, prozodie în interiorul căreia se-nvolburează în athanorul poietic stări sufletești și cuvinte pentru ele (De-aș iubi un zbor de iarnă-n ghețuri sparte printre praguri, / M-aș zidi în nordul rece, să fiu focul printre zaruri, / Să-mi străbată peste toamne umbre negre-n metereze / Și să-mi pună flori de gheață peste tânguite-asceze). Poezii în genere de gama minoră se combină curent în pagini cu exultanța luminoasă a florilor pictate (naturi statice), despre care spuneam altădată că sunt menite să tempereze tumultul versurilor, sugerând totodată delicatețea sufletului rămas doar cu iubirea de frumos. În sfârșit, un alt contrast frecvent în poeziile cu prozodie clasică este între cele trei sau patru catrene și distihul final care, dacă nu rezumă atitudinile poetice derulate în strofe, atunci deschide alte perspective (ex.: Voi arunca pocalul strâmb umplut cu humă arsă / Și-mi voi salva destinul ascuns în lumea ca o farsă!).

Asemenea impresii de lectură din primele pagini se răsfrâng și în următoarele din volumul de față, în care poeziile nu sunt grupate în cicluri sau secțiuni tematice ori de altă factură, ci curg unele după altele, în vers clasic sau liber, ca într-un tumult, și reflectând momente și ipostaze ale aceleeași existențe în același univers autumnal predilect. Ceea ce se insinuează este o continuă intercomunicare a naturii și a poetei, fiecare oglindindu-se în cealaltă, stare comună căreia pagina de hârtie îi este martor și seismograf, relevând o fibră romantică a autoarei. Numai astfel se poate explica frecventa asociere, față în față, a poeziilor cu prozodie clasică și a celor în vers liber și alb, a unora conținând evocări nostalgice ori melancolice și a altora cu rost de notație de gânduri împletite cu secvențe din natură, a unor poezii despre copii și copilărie și a unor pasteluri cu irizări sufletești – la toate acestea adăugând și acompaniamentul florilor ce asistă, într-un surd protest, la zbuciumul ființei umane.

Salutar ne apare în acest volum aportul versului liber și alb, la care a apelat, în ceasuri de relativă detensionare sufletească, descâlcindu-și fuiorul stărilor afective contorsionate în strofe și lăsându-se în voia spontană a notației de imagini și gânduri: Aud ploaia de gânduri / ce se rostogolește peste acoperișul lumii / bântuite de neputințe. Plouă peste simțuri / cu flori de ceară / dintr-o ploaie de vară uscată în patimi / ce se înfruntă ca niște izbăviri pierdute…. Versul liber (cu euritmia lui) și versul alb (fără euritmie) îi oferă poetei prilejul de a-și urmări mai îndeaproape, nu scăpate în tumult, gânduri succesive limpezindu-i-se ca în oglindă, pentru a întrezări, în amintiri și în năzuințe și visuri, acele binefăcătoare „coridoare de lumină” cu valențe catharctice, care-i pot deschide o zariște de liniște și alean în destin. (Deloc întâmplător, poeta – de data aceasta și pictoriță – a renunțat curent la glastre pentru flori și le-a pus în evidență bogata și luminoasa învolburare cromatică și chiar ochiul lor central, privind intens la gândurile poetei transpuse în versuri și invitând-o, ele mai întâi, în reveria luminii lor) 

Căutarea și aflarea acestor „coridoare” prin hățișul nebulos al zbuciumului lăuntric nu lipsește, mai ales în partea a doua a volumului:
Și tot mă afundam în visul rătăcit prin gene,
Căutând lumina sfântă străfulgerând prin gheene.
(Visul rătăcit)

Astăzi nu mai fac nimic!
Mă uit la cer
Și voi începe să număr stele,
Apoi, când voi obosi,
Îmi voi curăța inima de mărăcinii
Vechi și putreziți.
O vreau suavă și întreagă și curată!
Oare se mai poate?
(Inima)

Și înnodam cu funii de lumină
Apele sălbatice și tulburate,
Într-un turbion smerit
Ca o rugăciune
Și zidit în arcadele unui lut pierdut.
Și cântau sfinții în ploaia albastră!
(Ploaia albastră)
precum și în poezii ca De mă iubești sau Noapte întoarsă din rai, citabile în întregime.

Mai mult, însă, decât orice lamento al unei iubiri neîmplinite, al zbuciumului unei existențe într-un „cerc” strâmt și închis și decât orice dorită scăpare spre lumină și bucurie, agentul tuturor tristeților, al nostalgiilor și melancoliei Mariei Cernătescu este timpul, obiectiv trecându-și curentul electric prin destinul uman, indiferent la traumele pe care i le provoacă, scurtând mereu lungimea de undă în care emitem.
Voiam să știi că în suflet iarna-mi toarnă geruri
Ce mă cuprind cu foc în nopțile cu doruri
Și iar mă-ngheață-n cântec de sirenă ascunsă
Zăpezile de-argint din lume nepătrunsă…
De aceea poezia Mariei Cernătescu este o mostră a ravagiilor pe care timpul ni le provoacă, mai ales în apropierea iernii veșnice.

Ioan St. Lazăr