IOAN  VASIU: – Ne cunoaștem de mult timp, prietene Volodia, și totuși nu-mi amintesc unde și când ai debutat, ca jurnalist. Te rog să detaliezi tu, în câteva cuvinte, timpul acela.

VOLODIA  MACOVEI: – Mulțumesc, prietene Ioan, pentru acest moment de adâncă respirație, care mă obligă să opresc timpul și chiar să scormonesc în desaga lui, pentru a recupera (cu greu, recunosc) momente, de altfel dragi, de la începutul carierei de jurnalist. În chiar câteva cuvinte, e cam greu, pentru că e foarte important contextul acestui debut, dar încerc.
Era prin 1988, eram student  la Institutul Politehnic din Iași, mă pregăteam să devin strașnic inginer, mândria țării! Eram îndrăgostit de Cristalografie și Mineralogie, datorită excepționalului profesor Ion Petreuș, cel care m-a pus să lucrez în laboratorul de cercetare chiar dacă eram abia student în anul I – e, în fapt, singurul și marele regret că am abandonat știința, în favoarea scrisului.
În răgazul pe care mi-l lăsau cristalele, mecanica analitică și matematicile speciale, scriam. Mai ales noaptea, scriam pătimaș, furibund, intens și… de toate: poezie, povestiri, fragmente de jurnal, schițe de roman și, mai ales, mulțime de note de lectură. Umblam cu câte un caiet  gros, de 200 de file, cu coperți negre de vinilin. Un amic, care scria la gazeta studențească Viața Politehnicii, m-a dus, într-o seară, în redacția publicației, CV-ul meu fiind caietul gros de note. În fruntea unei mese lungi, Alexandru Lăzescu, care conducea Viața Politehnicii, alături de Florin Zamfirescu, vrăjitorul publicației, cel care îi dădea lumină și frumusețe de tipar. Au citit din caiet mai mulți, au vorbit, m-au adoptat. Și am debutat în Monitorul Literar al Vieții Politehnicii, cu un reportaj despre statuile din Iași ale lui Mihai Eminescu și ceva poezie.
Acolo am avut șansa, în ședințele și proiectele comune, să-i cunosc pe extraordinarii jurnaliști de la Opinia Studențească, care erau coordonați de Daniel Condurache, de la Dialog, să cunosc apoi mulțime de oameni buni din presa studențească din întreaga țară.
Din acel moment, am renunțat la Politehnică, viața mea s-a schimbat și continuă, iată, și astăzi, într-o meserie pe altarul căreia mi-am pus, uneori dureros, alteori  strălucitor, întreaga viață.

I.V.:  – Care sunt mijloacele mass media la care ai lucrat în decursul anilor ?
V.M.: – Să știi că nu mi-e foarte ușor să le cuprind pe toate: nu au fost puține. Am făcut de toate, dintre cele ce se fac într-o redacție: de la curățenie, făcut cafele și vândut ziare în poartă la Nicolina, la tehnoredactare și om de tipografie, de la presă scrisă, la radio și televiziune, de la știri, la investigații, reportaje și interviuri, de la note, la cronici de carte și eseuri, de la redactor și editor, la editorialist și reporter special.
Într-o alcătuire nu foarte riguroasă: Viața Politehnicii, Monitorul de Iași, revista Timpul din Iași, Abataj și Generația Interzisă (două publicații realizate cu o echipă faină, la Petroșani), radio Pro FM, Pro TV (una dintre cele mai intense și de mare performanță perioade din carieră), Oglinda Zilei, Actual, Transilvania Jurnal, Evenimentul Zilei,Dacia Magazin, televiziunea Tele 7 ABC, Mesagerul Hunedorean, Hunedoara TV, EM Art,Independent Hunedoara, Replica și INFO HD TV.
Evident, am mai avut colaborări punctuale și texte publicate/ citite în alte locuri, precum Convorbiri Literare (cronică de carte și eseu), Radio România (cultură), Noesis, Miorița sau Asymetria (Paris), ca exemple care îmi vin rapid în minte.
Pentru ce a scăpat acestui șir, îmi cer iertare.

I.V.: – Amintește numele unor importanți jurnaliști, alături de care ai lucrat.
V.M.: – Asta este o întrebare încă mai complicată, pentru că nu am căderea să fac judecăți de valoare sau ierarhii: sunt doar un modest jurnalist, într-o lume a presei complicată și fecundă.
Pentru a nu lăsa fără răspuns această întrebare, am să notez, totuși, într-o ordine întâmplătoare, după cum îmi vin în minte,nu „jurnaliști importanți”, ci oameni de presă alături de care m-am aflat, în diverse momente ale carierei, fie coleg, fie ucenic, fie trăitor prin preajmă și de amintirea cărora sunt, legat, cumva; atât cât reușește memoria mea slabă: Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu, care mi-au fost primii dascăli de tabără de presă studențească (reportajele copleșitoare ale lui Nistorescu, alături de cele din alte vremuri ale lui Felix Brunea Fox au fost bibliile mele de jurnalist tânăr), Alexandru Lăzescu, Florin Zamfirescu, Daniel Condurache, Radu Eugeniu Stan, Cornel George Popa, Liviu Antonesei, Adrian Sîrbu (în Pro TV -ul căruia m-am maturizat ca reporter de televiziune), Toni Hrițac (care conduce acum excelentul Ziar de Iași), regretatul Radu Părpăuță, Nichita și Cristina Danilov, Vasile Gogea, Viorel Ilișoi (cu care am mâncat multă pită cu suflet, în echipă), Rareș Bogdan, Dan Culcer, Alin Bena (în una dintre cele mai puternice experiențe profesionale), Elena Lasconi, Valentin Boeru, Sorin Kosz, Cătălin Hosu, Dana Golea, Alina Vladimirescu, Marian Boboc, Cătălin Docea, Lucian Morogan, Adina și Horațiu Popa, Nicolae și Lucian Stanciu, Dan Cîmpean, Mircea Lepădatu (odihnească-se în pace!), Ștefan Ciocan (odihnească-se în pace!), Marcel Bot, Adrian Sălăgean, Alexandru Gruian, Sorina Popa, Ioan Vasiu, Marin Butar, Niculaie Georghiu, Vladimir Brilinski, Anemona Doda, Laura Oană, Camelia Cotoară, Gabriela Mărginean, Corina Butnariu, Nicolle Ebner, Mișu Feier, Amarildo Szekely, Daniel Guță… Deja mi s-a terminat aerul și memoria din această suflare!!!
Și încă alți oameni buni, dintre cei cu scrisul dar și dintre operatorii și tehnicienii cu care am lucrat (Ganja, Bența, Rossi, Peti Meszaros, Moisiuc, Gabi Enulescu, Adi Sitaru, Adi Dinu, Nicu Ristea, Barb, Călin Cazan, Coco, Vatavu, Rudi Plasser…), dintre tipografi și creatori de produs de presă.
Din păcate, nu pot pune aici o listă bună, cinstită, despre oamenii pe care cariera de jurnalist mi i-a adus aproape și cărora le mulțumesc, din suflet, pentru părticica de bunătate ce mi-au lăsat-o. Iertare celor omiși: sunt bătrân, deja!

I.V. : – Unde lucrezi în prezent ?
V.M. : – Acum sunt jurnalist de televiziune, editorialist și analist politic la Replica – INFO HD TV.

I.V.: – Știu că ești membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. De ce ai aderat la această uniune ?
V.M.: – Era normal să fiu alături de mulți oameni buni din breasla noastră. Pentru că ar fi de dorit ca, măcar noi între noi, să ne fim sprijin și dovadă că meseria asta uimitoare rezistă chiar și într-o Românie complicată și în uriciunea asta de lume nouă, în care parcă toate sunt cu fundul în sus.
Când îți iubești meseria, așa cum mi-o iubesc eu, o respecți; iar una din formele de respect publice este apartenența, inclusiv organizațională, la breaslă.
Profit de ocazie pentru a transmite tuturor gândul meu bun.

I.V. : – Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în stat ?
V.M. : – Evident, nu. Prin deprofesionalizare  (ghidată de parcă prea mulți conducători de afaceri în presă nepricepuți sau cu interese care îngroapă meseria), puterea presei în societatea românească a scăzut dramatic.
Statul român, șchiop și surd, dar excesiv de atent cu puterea pe care o centralizează, nu a oferit niciun pachet legislativ coerent, care să fie în sprijinul presei  independente. Dimpotrivă, puterea politică, direct sau prin intermediari, a făcut tot posibilul pentru a deveni acționar majoritar în mai toate întreprinderile de presă.
Ca acționar majoritar croind o presă aservită, puterea politică a făcut pasul către diminuarea puterii presei, prin deprofesionalizare: au devenit, peste noapte, jurnaliști cu acte în regulă mulți analfabeți, care pur și simplu duc spre derizoriu o meserie extrem de serioasă. A scăzut nu numai nivelul limbii române folosite în presa  românească, nu numai coerența mesajului ci, mai ales, a scăzut efectul modelator, educativ, transformator pe care presa l-a avut cândva.
Presa românească este în mare pericol și ar putea fi salvată doar prin implicarea serioasă a profesioniștilor, inclusiv a asociațiilor profesionale care încă există.
Nu am o rețetă, nu am o soluție minune, dar știu sigur că ocuparea presei românești cu politică și analfabetism o va ucide.

I.V. : –  Publicațiile online, care au luat amploare în ultimii ani, ar putea duce la dispariția presei tipărite ?
V.M.: – Din nefericire, da. Nu neapărat la dispariție, dar cu siguranță la mutarea într-un loc mic și nesemnificativ. Iar procesul acesta este legat de cele din răspunsul la întrebarea anterioară.
Informația, vrem, nu vrem, circulă acum preponderent pe căi digitale: e lumea nouă și nu ne putem împotrivi ei. Era de așteptat ca presa tipărită să piardă teren. La asta mai contribuie și  învățământul românesc, prea rapid și dur mutat către digital, un învățământ care nu-i mai îndeamnă pe tineri la citit, în general, cu atât mai puțin la citit pe suport de hârtie.
Presa tipărită mai are succes în lumea civilizată doar acolo unde educația menține un anume standard de respect față de învățătură și cultură. În România, din nefericire, prin accesul multor dascăli fără har în învățământul de toate nivelurile, respectul față de educație și cultură dispare, odată cu dispariția modelelor autentice.
Și aici e luptă, pe cale să fie pierdută, dar cred că mai pot fi găsite mecanisme de temperare a acestui declin, cu condiția să facem ceva cu educația.

I.V. : – Ai regretat cândva că nu ai ales o altă profesie, practicând jurnalismul ?
V.M. : – Oh, da. Au fost atât de multe momente dificile care m-au dat de pământ, încât evident, am trecut prin regret amarnic.
Cel mai dificil a fost să pierd multe lucruri bune din viață.
Meseria asta te pune, prea des, în contact cu partea tragică a existenței. Destine și întâmplări ale vieții despre care scrii te pot copleși, sunt un bagaj de informație și trăire greu de dus. Nu suntem imuni și detașați total de faptele relatate: suntem oameni și ne încărcăm ca oameni cu tragicul vieții celorlalți.
Ceva, în adâncul nostru, se schimbă definitiv și asta are efect, uneori nemilos, asupra propriilor vieți. Uneori luăm decizii proaste, care ne mută pe alt vârtej al apei în care am ales să înotăm. Uneori vedem viața în ceață sau strâmb. Facem alegeri dificile, permanent.
Uneori, în viața noastră de jurnaliști, suntem umiliți de faptul că munca noastră este prea puțin respectată, de unde și greutatea cu care ne plătim facturile sau chiria, de unde faptul că nu avem resurse să ne îngrijim sănătatea și îmbătrânim betegi…
Dar toate sunt acoperite de o lumină care, pentru cei care au făcut din această meserie viața lor, compensează, măcar parțial, și împacă jurnalistul cu lumea: e lumina din miile de povești de viață pe care le-ai împărtășit, pe care le-ai dăruit lumii, lumina din cuvintele și privirile miilor de oameni care s-au bucurat de munca ta, lumina din vieți schimbate, chiar și cu un fir de nisip, în bine, lumina din destine salvate, poate, lumina oferită de mai puținul rău din societate la care ai contribuit și tu. Nu-i puțin lucru, într-o viață de om.   

                                    Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu /UZPR