Despre creațiile literare ale lui Ionuț Caragea am avut prilejul să scriu de mai multe ori. Totodată, am o deosebită satisfacție sufletească și admirație colegială, legată de pasiunea mea pentru aforistică, fiindcă lirica semnată de el are un caracter eminamente sapiențial. Aceasta m-a determinat, de altfel, să îl includ cu aleasă generozitate și prețuire în „Cartea înțelepciunii universale”, o antologie de referință a aforismului universal, apărută la editura eLiteratura. Mi-au atras cu precădere atenția definițiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente, în care folosea genurile proxime și diferențele specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate. 

Spuneam, referindu-mă la poemele din volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017), că stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forță care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei, dar și că senzorii de mare sensibilitate ai poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emițătorului și receptorului altceva decât să asculte împreună murmurul suferinței. Concluzionam că ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri, lăsând astfel o poartă deschisă spre noile apariții editoriale ale autorului, dar și spre alte aprecieri de valoare ale criticilor contemporani, unele dintre acestea aducându-i, pe bună dreptate, statutul de lider al generației 2000. 

Recent, citind volumele „Căutătorul de amintiri” (ed. Fides, 2022) și „Ceasornicarul fără mâini” (ed. ASLRQ, 2022), semnate de acest prolific autor revenit în Patria-mamă, după o viețuire canadiană care, prin dragoste și dor, i-a desăvârșit condeiul, pot spune că scriitorul Ionuț Caragea este unul dintre creatorii români care îndeplinesc, cu dreaptă măsură, afirmația marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, cel care în istorica vizită efectuată în România în zilele de 7-9 mai 1999 remarca faptul că, în istorie, „poporul român este semn al iradierii civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba și cultura”. La acestea se adaugă și faptul că Ionuț Caragea, prin activitatea sa de creator, dar și de promotor cultural, a adus un prestigiu deosebit culturii române prin promovarea valorilor literaturii române în francofonie, unde, de altfel, a fost și recompensat cu nenumărate premii, în special pentru poezie.

În volumul „Fântâna care-și bea singură apa”, autorul continuă tematica volumelor precedente, reiterându-și strigătul mut și trăirile de mare forță care vin din adâncuri. Punctul critic nu se mai află pe marginea prăpastiei, ci pe marginea fântânii, adică locul în care se ridică cumulul experiențelor sale lăuntrice odată cu ciutura poeziei, spre a potoli setea de cuvinte și înțelepciune a cititorului. Dar, surpriză! Cititorul lipsește din peisajul artistic, această lipsă generând autoconsumarea propriilor sentimente (autodevorarea profunzimilor, după cum spune într-un poem), într-o relație mult mai intimă, cu Divinitatea. Nu vorbim, așadar, de o risipire, ci mai degrabă de o reîntoarcere la matrice, însemnând, precum simbolul antic Uroborus, în care șarpele își înghite propria coadă, unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Fântâna este, prin urmare, un portal spre adâncuri, dar și o fereastră către inima universului. Este pleoapa ochiului care poate privi lăuntric sau la mare distanță.

Pe lângă poemele cu încărcătură filosofică și metafizică, autorul ne vorbește și de durerile sale, cele care „îi sfâșie visele” și „îl încearcă cu dinții de parcă ar fi o bucată de aur în spatele pielii”. Recunoaște că el este „O durere care își face autobiografia”, „Un trup agățat într-o durere” sau o „Căprioară cu piciorul beteag”, evidențiind, astfel, procesul declanșator al lirismului său, cuptorul alchimic al poemelor și aforismelor sale. Sau, mult mai metaforic și concentrat totodată, ne mărturisește, într-un citat reprezentativ din partea a doua a cărții, că „Pentru mine, toate durerile sunt flori căzute din cer. Iar poezia, un parfum pe care-l creez din petalele lor.” Iată, așadar, catharsisul (evidențiat și în poemul „M-am spălat în cascada cuvintelor”), sublimarea, transcendența sau, cu alte cuvinte, „drumul pozitiv și exemplar al poeziei, de la suferință la extaz, de la angoasă la iluminare și de la elegie la imn”, despre care făcea referire Al. Cistelecan într-o superbă cronică pe marginea romanului memorialistic al lui Ionuț Caragea, intitulat sugestiv „Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele!” (ed. eLiteratura, 2016).

Chiar dacă „Fântâna care-și bea singură apa” este, la prima vedere, un volum al condiției poetului singur, fără cititori (Poetul se declară „Regele singurătății”), care se autoconsumă, amintind de condiția geniului pustiu eminescian, din creațiile care-l alcătuiesc nu lipsește dragostea pentru muză, pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru mediul înconjurător. Reîntoarcerea la natură în poeme precum „Rădăcina”, „Nucul” sau „Frunza” amintește de filosofia lui Rousseau, de existența nealterată de viciile și decadența lumii moderne. Este un volum al transformării, al ciclicității, al renașterii, iar poezia rămâne, pentru poet, dar și pentru cei care au curiozitate și răbdare să o descopere, „A opta minune a lumii”. Este un volum în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sufletul nu se lasă niciodată învins, după cum se poate constata și în aforismul din finalul părții a doua: „Sufletul – aripa care nu se lasă niciodată învinsă.”

E vorba de un volum din care răzbat „Fâşii de lumină lăuntrică”, contribuind la formarea și devoalarea subtilă a unei conștiințe puternice, amintind, prin ideatica și mesajul creațiilor artistice, de o altă afirmație a marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea: „Cultura reprezintă maturizarea omului, cu toate calitățile și dimensiunile sale, nu constă doar în dezvoltarea gândirii și activității, ea contribuie, totodată, și la formarea conștiinței.”

Nicolae Mareș
București, 26 aprilie 2024