Aspectul de divertisment al miniaturii vocale scumanniene
Drd. Cătălina Constantinovici

Modalitatea de a transmite sentimente şi emoţii contribuie la recepţionarea mesajului artistic. Romanticii au găsit calea accesibilă către public prin intermediul miniaturilor, iar liedurile din creaţia schumanniană constituie punctul de pornire în argumentarea ideii că aceste lucrări înlesnesc integrarea conceptului de divertisment în muzică.

Apărută iniţial în perioada Barocului ca piesă instrumentală, destinată clavecinului, miniatura îşi păstrează profilul instrumental, însă, în timp, capătă şi aspect vocal sau vocal-instrumental.

Existenţa unor astfel de lucrări în contextul istoric reflectă necesitatea apariţiei lor în lumea muzicală datorată dimensiunilor mici, mesajului poetico-muzical răsfrânt mai cu seamă în obişnuitele “schubertiade”. Continuitatea genului a fost determinată şi de abordarea lui de către compozitori precum Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Frederic Chopin, Franz Liszt, Johannes Brahms, Claude Debussy sau Serghei Prokofiev. Însă rolul miniaturii vocale nu poate ocoli latura de divertisment, întrucât evoluţia sa este în strânsă concordanţă cu textul, dar şi cu influenţa muzicii populare asupra celei culte.

Miniatura vocală este regăsită în lied, traversând un drum de la vechile cântece populare (frottola, vilanella) la romanţă sau ca piesă vocală de mici dimensiuni, susţinută instrumental. Lied-ul reprezintă sinteza dintre muzică şi poezie şi are forme diverse – strofice (mono, bi, tri). Miniatura, atât cea vocală (liedul), cât şi cea instrumentală, este reprezentativă pentru romantism, contribuind la exprimarea trăirilor subiective specifice epocii. Mai apoi, în ideea de a îmbogăţi timbral miniatura vocală, au fost introduse şi alte instrumente, cum poate fi observat, de exemplu, în “Păstorul pe stâncă” de Schubert – realizat pentru voce, pian şi clarinet.

Schubert, Schumann, Brahms, Hugo Wolf, Musorgski, Ceaikovski, Grieg, Smetana, Dvorak sunt compozitorii care au scris lieduri pentru voce şi pian în secolul al XIX-lea, pe versuri ale unor mari poeţi.

Posibilitatea miniaturii romantice, în speţă cea vocală reprezentată de Robert Schumann, de a pătrunde în sfera conceptului de divertisment creează deschideri către societatea din acea vreme, dornică de a savura în concertele de salon şi nu numai creaţii de scurtă durată, melodioase şi expresive, în al căror mesaj să se regăsească. Latura de divertisment este percepută astfel în epoca respectivă şi prin mijloacele de prezentare.

Pentru a reliefa câteva trăsături specifice succinte desprinse din limbajul muzical schumannian, aş menţiona lirismul care predomină în liedurile lui Schumann şi este redat de melodica expresivă, temele melodioase, variate, caracterizate prin fluenţă, în scopul de a exprima necondiţionat stări şi sentimente. Ritmica de factură clasică se remarcă prin supleţe şi varietate, fiind utilizate formule ritmice binare şi ternare. Liedurile au fost concepute cu o anumită stare de spirit, tempo-urile precizate aducând un echilibru între indicaţiile specifice romantismului ce înlesnesc procesul interpretativ şi care se constituie în termeni precum “innig, lebhaft” (intim, plin de viaţă)(1), “leise” (în linişte)(2) şi mişcările constante, uneori progresive, utilizate în mod obişnuit. În ceea ce priveşte dinamica, tipic Romantismului, aceasta are rol egal cu melodia şi ritmul, fiind bogată, diversă, contrastantă, indicată sau nu în partitură. Sunt folosiţi termeni constanţi, preferaţi cei de intensitate mică, dar şi nuanţe progresive, intermediare, întâlnite în majoritatea liedurilor. Din punct de vedere timbral, liedul presupune îmbinarea vocii solo cu instrument, în cazul de faţă pian, şi se remarcă rolul activ al acompaniamentului expresiv în structura muzicală a lucrării, mai ales în introduceri, interludii, postludii. Sunt utilizate tehnici de scriitură pe mai multe voci – monodia acompaniată specifică liedului – fiind accesibilă şi pentru a sugera simplitatea; omofonia, dar şi momentele polifonice.

Formele muzicale au structuri romantice, prezentând diversitate de expresii prin realizarea arhitecturii liedurilor în forme strofice, tradiţionale cântecului popular german. Trebuie precizat faptul că Schumann considera că în lucrări primează conţinutul şi nu forma, iar ideea muzicală trebuie sa contribuie la reflectarea stării interioare (3).

Aceste caracteristici denotă dorinţa de a permite o abordare facilă a lucrărilor, importanţa sentimentului redat prin îmbinarea muzicii cu textul, interpretarea lor de către orice iubitor de muzică şi destinaţia clară în divertismentul perioadei romantice.

Liedul în sine este conceput pentru a fi accesibil, această trăsătură constituindu-se într-un principiu al gândirii romantice. Estetica romantică, în genere, transpare prin contrast, asimetrie, diversitate, accesibilitate, realizând o legătură (sinteză) între contrast şi unitate, simetrie şi asimetrie(4).

Ca gen, liedul este miniatură vocală, camerală vocal-instrumentală, reprezentativ pentru secolul al XIX-lea. Din punct de vedere al conţinutului, liedurile lui Schumann sunt lirice, abundă în sensuri, atmosfera acestora fiind construită pentru a transmite diferite stări.

Cunoscând preocuparea artiştilor romantici pentru poezia şi cântecul popular, putem afirma că spiritul romantic reiese din aceste lucrări şi datorită caracterului poetic, fiind cunoscut faptul că în lied sensul versului este regăsit în muzică. Lied-ul la Schumann porneşte de la premisa expresivităţii, dicţiei, culorii timbrale, mai presus decât virtuozitatea propriu-zisă. De asemenea, compozitorul subiniază dialogul voce-pian, realizând astfel o îmbinare între cele două arte – muzica şi poezia, un sincretism al artelor, caracteristică inclusă în viziunea romantică.

Continuator al lui Schubert în genul liedului, compozitorul a contribuit la dezvoltarea limbajului prin melodicitatea temelor, varietatea ritmică, armonie, fiind romantic prin conţinut şi expresie. Prin construcţia muzical-poetică, liedul lui Schumann are darul de a crea o legătură aparte între text şi muzică, pianist şi solistul vocal(5) interpreţi şi ascultători. Transpare ideea de a transmite mesajul artistic conştientizând existenţa acestor aspecte.

Aspectul de divertisment poate fi sesizat din cele mai vechi timpuri, când s-a simţit nevoia unei muzici care să aibă ca punct de finalitate un destinatar nu neapărat educat, cât dispus să se regăsească în actul artistic şi s-a căutat o cale directă, deschisă, convingătoare, semnificativă, nu neapărat mai simplă, şi care să includă modalităţi oportune, potrivite vremii, de transmitere a sentimentelor. Tot timpul care s-a scurs de atunci şi până în prezent nu a modificat această părere, menţinându-se ideea că nu poate fi condiţionată relaţia dintre creaţia artistică şi public nici ideologic, nici educaţional şi nici prin orice alte metode(6). Aristotel, în „Politica”(7), a identificat două grupuri de ascultători în cei consideraţi liberi şi educaţi, alăturaţi poporului de rând, oamenilor obişnuiţi. Pentru toţi aceştia, din dorinţa de relaxare, de petrecere în mod plăcut a timpului, chiar dacă de pe atunci existau temeri şi îndoieli cu privire la ce presupune o astfel de muzică şi cât este de necesară în contextul permanent de a urca treptele evoluţiei prin educaţie, s-a născut muzica considerată a fi „de divertisment” nu ca o soluţie la necesar, ci având rol moralizator, contribuind la dezvoltarea spirituală, şi acest principiu va fi demonstrat prin însăşi apariţia genurilor ulterioare, ce au menirea prin caracterul lor de a îndrepta tarele umane, sociale. Schumann a compus în ideea de a contribui la dezvoltarea spirituală, explicaţia regăsindu-se în apropierea sa către literatură, iar accesibilitatea ca principiu al gândirii romantice, se reflectă pe deplin în creaţia pentru lied a lui Schumann.

Divertismentul păstrează concepţia de bază în virtutea căreia a fost creat, cu scopul de destindere, pentru a reda aspecte din viaţă printr-un limbaj simplu, permisibil, facil, determinat de nevoia de comunicare artistică care presupune şi solicită crearea unui liant între auditor, creator, interpret, prin intermediul emoţiei artistice.

Ervin Junger(8) împărtăşeşte ideea de existenţă a unui dualism în fiecare epocă, între muzica mai puţin accesibilă şi cea care pretinde o anumită relaxare.

„Romantismul înseamnă libertate” spunea Hugo, aşa cum libertatea reiese din formele de divertisment, chiar şi din miniaturile specifice acestei perioade. Dorinţa de a introduce cuvântul pentru a facilita comunicarea, mişcarea pentru destindere, melodia simplă, uşor de reţinut şi cantabilă construiesc paşii care apropie divertismentul de uman, prin sincretismul care-şi are rădăcinile din cele mai vechi timpuri.

Prima legătură a divertismentului cu perioada romantismului o întrezărim fără îndoială în creaţia compozitorilor vienezi Josef Lanner, Johann Strauss-fiul şi Johann Strauss-tatăl, cu precădere prin valsuri, dar şi galopuri, cadriluri, marşuri, polci. O altfel de relaţie între divertisment şi secolul romantic se creează pentru iubitorii muzicii vocale, a literaturii, care se regăsesc în genul liedului. Exponent de marcă al Romantismului, Schumann compune muzică vocală tocmai pentru că se consideră împlinit realizând această îmbinare dintre muzică şi text. Înclinaţia sa către poezie, literatură, îl orientează să abordeze liedul, a compus peste 250 de astfel de lucrări, iar în anul 1840 compune cele mai multe lieduri, dintre care “Dragoste şi viaţă de femeie”, “Dragoste de poet”, “Liederkreis”, “Cei doi grenadieri”, “Myrten”, “Romanţe şi balade”op. 45, 49, 53, pe versuri de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns şi Moore.

Bazat pe lirismul de factură populară, genul înfloreşte prin compoziţiile lui Schubert, Schumann, Mendelssohn sau Carl Maria von Weber. Tematica liedurilor scrise în stil popular a fost direcţionată, în genere, pe evocarea naturii şi a dragostei(9)

Schumann nu se încadrează în categoria acelor compozitori pentru care sectorul tematic induce realizarea unor momente artistice facile, menite să redea atmosfera saloanelor din acele timpuri, însă dăruirea cu care s-a aplecat asupra liedurilor transpare prin prezentarea lor, contribuind la exteriorizarea sentimentelor prin artă. Astfel, liedurile şi miniaturile instrumentale la Schumann confirmă ideea de divertisment în epocă prin realizarea în forme mici a unor idei lirice, cantabile şi delicate.

Note:(1) Myrten, Widmung (Dedicaţie), Nr. 1, op. 25
(2) Myrten, Hochlandisches Wiegenlied, Nr. 14, op. 25
(3) Schonberg, Harold C. – „Vieţile marilor compozitori”, Editura Lider, Bucureşti, 1997, pag. 162
(4) Chelaru, Carmen – „Cui i-e frică de Istoria muzicii?!, vol. II, Secolul model. Secolul romantic. Editura Artes, Iaşi, 2007, pag. 198
(5) Francois-Sappey, Brigitte – „Istoria muzicii în Europa”, Grafoart, Bucureşti, 2007, pag. 103
(6) Conf. Univ. Dr. Mihail Taraşi – „Arta şi publicul” în „Arta şi publicul nou” – Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte plastice, decorative şi design, Centrul de cercetare „estetică şi creaţie artistică”, Editura Artes, Iaşi, 2009, p. 12
(7) Aristotel – „Politica”, Ediţie bilingvă, Traducere, comentarii şi index de Alexander Baumgarten
cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, Bucureşti, 2001
(8) Ervin Junger – „Meditaţii tihnite despre viaţă şi muzică”, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 – Traducere Adrienne Laskay
(9) Pascu, George; Boţocan, Melania – „Carte de istorie a muzicii”, vol. I, Editura Vasiliana-98, Iaşi, 2003, pag. 277

Bibliografie:– Aristotel – „Politica”, Ediţie bilingvă, Traducere, comentarii şi index de Alexander Baumgarten
cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, Bucureşti, 2001
– „Arta şi publicul nou” – Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte plastice, decorative şi design, Centrul de cercetare „estetică şi creaţie artistică”, Editura Artes, Iaşi, 2009
– Brumariu, Liviu – „Curs de istoria muzicii. Vol. 1”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996
– Chelaru, Carmen – „Cui i-e frică de Istoria muzicii?!”, Editura Artes, Iaşi, 2007
– Constantinescu, Grigore; Boga, Irina – “O călătorie prin istoria muzicii”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2008
– Dănceanu, Liviu – „Anotimpurile muzicii”, vol. I, „Primăvara”, Editura Corgal Press, Bacău, 2005
– Ervin Junger – „Meditaţii tihnite despre viaţă şi muzică”, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 – Traducere Adrienne Laskay
– Francois-Sappey, Brigitte – „Istoria muzicii în Europa”, Grafoart, Bucureşti, 2007
– Pascu, George; Boţocan, Melania – “Carte de istorie a muzicii”, vol. I, Editura Vasiliana-98, Iaşi, 2003
– Schonberg, Harold C. – “Vieţile marilor compozitori”, Editura Lider, Bucureşti, 1997
– XXX – Larousse. Dicţionar de mari muzicieni, sub coordonarea lui Antoine Golea şi Marc Vignal, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000
– XXX – The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Second edition, edited by Stanley Sadie, 2001