Un pui de moldovean în Orașul Regal
©Mihai Maxim

Pentru mine Curtea de Argeș a avut o importanță aparte în  devenirea mea ca ființă socială. Seniorul de acum, în urmă cu șapte decenii – un țărănuș de doar 13 ani din Țara de Sus, a ieșit pentru prima dată în lume, străbătând jumătate de țară pentru a-și potoli setea de cunoaștere în orașul cu  Fântâna Meșterului Manole. Absolvent al  școlii de 7 ani din Ripicenii de pe Prut, singura școală cu șapte clase pentru cinci comune din jur, m-am înscris în clasa a VIII-a la Liceul Mixt  Curtea de Argeș, acum Vlaicu Vodă. De ce așa departe? Pentru că fratele tatei, care era directorul Școlii Profesionale din oraș,  mi-a convins părinții că pentru mine aceasta era cea mai bună opțiune.  (Argumentul: Și de la Botoșani sau Dorohoi, și de la Curtea de Argeș, băiatul tot numai în vacanțe va veni acasă. Dar așa cunoaște și el lumea).  “Șoldoveanu”, cum îl alintau colegii, s-a acomodat repede la viața de liceu, cu graiul muntenesc , devenind totodată  mascota  clasei a VIII. Fericirea nu a durat însă  decât patru luni, pentru că de la întâi ianuarie unchiul a fost promovat director al unui grup școlar profesional din Regiunea Autonomă Maghiară, unde nu era liceu în limba română, iar eu m-am mutat la Internat. Și acum urmează prima mea confruntare majoră cu viața. Ne aflam în luna  februarie  a fatidicului an 1954, când  urgiile  iernii au ferecat porțile școlilor. Și ale internatelor. Părinții au venit, fiecare cum a putut, cei din comunele din jur cu săniile, ca să-și ia copiii acasă.  Eu am rămas singur, sechestrat într-un dormitor imens de 40 de paturi. Mi s-a lăsat hrană rece, câteva bidoane cu apă  și o  stivă mare de lemne. Pedagogul m-a mutat în patul de lângă o sobă și mi-a atras atenția să nu las focul să se stingă că mă transform în sloi de gheață.  După două zile  mă săturasem de hrana uscată și, amintindu-mi de aventurile lui Robinson Crusoe, am Ieșit   la vânătoare . . .prin dulapurile colegilor. Miroseam pe la  uși și aflam unde sunt fructe sau cârnați afumați. Cu vătraiul  forțam încuietorile, băgam mâna  și scoteam unul câte unul merele, perele, nucile sau cârnații. Prada cea mai prețioasă  a fost însă o damigeană cu miere de albine care mi-a mai îndulcit viața de pustnic. Sinistratul” merită clemență pentru că era încă un copil,  împlinise cu o lună în urmă 14 ani și era pentru prima oară departe de părinți. Nemaivorbind  de dorul de ei, de viforul care șuiera pe la ferestre și de frământările care nu-l lăsau să doarmă nopțile. Ziua citea din cărțile de română ale colegilor din clasele mai mari, iar pentru a sparge liniștea de mormânt,  recita poezii  sau cânta cât îl țineau bojocii  “M-a făcut mama oltean” și “Tudorițo, nene”, învățate de la Tudorel Diaconescu din clasa  a X-a . Avea uneori câte un acces de mândrie, imaginându-și admirația din ochii colegilor care îl vor considera erou.  Din orgoliu își stăpânea lacrimile atunci când se gândea cât de îngrijorați sunt mama și tata, chinuiți de dorul  unicului  vlăstar rămas printre străini. Și nu puteau face nimic. Absolut nimic! Trenurile nu circulau, la țară nu erau telefoane decât la poșta din centrul de comună,  și până acolo nu se putea ajungi nici călare. Cum aveam să aflu mai târziu, tata a ajuns la poștă, dar telefonul nu funcționa pentru că viscolul năpraznic  rupsese  cablurile telefonice.  Singurul mijloc de informare era radioul.  Și în sat numai învățătorul avea unul cu galenă. Noroc că unchiul  a vorbit la telefon cu dirigintele  clasei noastre, care a treia zi a răzbătut prin nămeți până la internat și printr-o telegramă  i-a liniștit pe toți. După cum se vede, am supraviețuit. Deseori  îmi amintesc de zilele fericite  trăite la Curtea de Argeș,  de prima mea iubire, de sărutările furate în crângul din spatele terenului de sport. Îl sun uneori pe Costică Matache, singurul meu prieten din clasa a VIII-a și vorbim despre  foști colegi și  profesori. Domnul Rizescu de română  ne punea să repetăm și să scriem la tablă cuvântul “Capuchehaie”, de unde i-a rămas și porecla. Când se supăra pe noi, profesorul  Mălăcea de  educație fizică  ni se adresa cu “Dom’ elev”, iar când făceam vreo trăsnaie,  dirigintele nostru, blajinul moldovean Petrovici, ne dojenea cu blândețe și nu ținea supărare. Părinții, dascălii din școala primară și profesorii din liceu au fost pentru noi primii  care au bătut și, după cum va  afla cine îmi va citi cartea LA PORȚILE NEUITĂRII, li se va deschide.