Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Dinu Olărașu; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Dinu Olărașu s-a născut la 18 februarie 1962, în satul Vulpășești, comuna Sagna, raionul Roman, regiunea Bacău (astăzi, în județul Neamț). A fost căsătorit de două ori și are doi fii. A absolvit Liceul de Matematică-Fizică (în prezent, Colegiul Național „Traian Lalescu”) din Reșița. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1983-1984). A susținut sute de recitaluri și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat o casetă audio și șase compact-discuri, apărând pe mai multe compilații, și este autorul a 14 volume de versuri. A primit zeci de premii și diplome, între care Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1983), Premiul de Excelență al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (2005) și Premiul pentru cel mai bun cântec folk al Radio România (2007).

Dinu Olărașu (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut cantautor de muzică folk, apreciat mai ales pentru originalitatea versurilor sale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 11 octombrie 2005, de la domiciliul său din Sighișoara.

• – Te salut, Dinu Olărașu!
• – Bine te-am găsit!
• – Când ai participat la Cenaclul „Flacăra”?
• – În perioada 1983-1984.
• – În ce a constat prezența ta acolo?
• – A fost una foarte discretă, dar armonioasă, pe o scenă unde am întâlnit muzicieni de calitate și artiști adevărați, care mi-au marcat toată existența ulterioară, bună sau rea. Mă gândesc la Ilie Stepan și grupul Pro Musica, Cristi[an] Minculescu, Florin Ochescu și formația Iris, Dan Bittman, Adrian Ilie și trupa Incognito, Nicolae Enache – fostul keyboard-ist de la grupul Sfinx, duetul Poesis și mulți alții.
• – Așadar, impresia cu care ai rămas e admirativă?
• – E greu de spus. În afară de Serbările „Scânteii Tineretului”, era singura tribună de exprimare artistică, un loc de întâlnire cu lumea adevărată din muzică, dincolo de multe altele care se întâmplau pe scena aceea. Pe atunci, eram adolescent, când și sângele era mai tânăr, și entuziasmul era mai ardent, chiar dacă vremurile erau perverse și parșive. Eu cântam doar pe versurile mele și, pentru mine, a însemnat mult. A fost o voltă superbă, însă efectele secundare ale cenaclului aveau să distorsioneze o bună parte dintre mesajele noastre – mulți dintre noi fiind autentici. În anumite secvenţe, manifestarea era muzică și poezie, dar cu anumite restricţii la unele texte.
• – Ce calificativ ai da cenaclului, într-un singur cuvânt?
• – Primejdios!
• – Cum evaluezi, prin comparație, impactul actual al muzicii folk?
• – Ca anvergură, e mult diminuat. Iar asta nu se datorează doar ofertei foarte bogate şi provocatoare a celorlalte genuri muzicale, ci și faptului că, poate, folkul ar trebui să fie un pic reinventat. Genul acesta presupune un om cu o chitară – eventual, încă o chitară, un fluier sau o vioară. Dar, în accepţiunea generală, înseamnă şi puțină acustică diferită, care să însoţească sonoritățile clasice.
• – Cum întrevezi viitorul muzicii folk?
• – Am întâlnit la festivaluri și concursuri mulţi folkişti, printre care și copii ce ascultă folk din vestul Europei, Canada și Statele Unite, atenţi la compoziții, texte și sincronizarea melodică. Dacă nu aş crede în asta, nu aş mai cânta.
• – Îți mulțumesc pentru acest dialog și pe curând!
• – La revedere! Sper să ne reîntâlnim în scurt timp.
• Florin Bălănescu