Cu o seară  înainte de ajunul  Crăciunului, la un  an după ce s-a terminat războiul, am mers pentru prima oară  cu colindul  pe la casele sătenilor. Boldul, un cătun  cu vreo sută cincizeci de fumuri așezate la vărsarea Volovățului în  Prut,  începuse să prindă viață.  Rușii trecuseră de vreo două ori peste noi fără să   ne bage în seamă. Sau poate greșesc. Tocmai familia noastră a trecut printr-o pățanie care putea să se sfârșească prost.

                              *** Înainte de război tante Aglae, sora mai mică a tatei, avusese prăvălie în sat și, pentru că mergea deseori la oraș ,,după marfă”, își luase radio. Când rușii se apropiau de graniță, ea și  tante Eleonora – „Cârciumăreasa”, au plecat  în refugiu la Găești, luând  cu ele tot ce  încăpuse în câteva valize. Într-o zi o patrula de ruși s-a uitat cu binoclul de  pe stâncă și  a văzut antena. Au localizat-o și peste jumătate de oră trei  ruși călări erau deja la noi în curte. Bunica  scotea  plăcintele din cuptorul de afară și când i-a văzut pe  bărboșii cu priviri fioroase a scăpat tava din mână.   – Gde prijomnic? a strigat cel care intrase primul.  Cu ochii mari, bunica  nu putea scoate o vorbă. Eu mă făcusem și mai mic după fusta ei. A apărut bunicul din grădină și a început să strige la ei. Rușii au coborât de pe cai și șeful lor – în armată când sunt doi, unul e șef ! – a repetat întrebarea. Bunicul se uita și el speriat, neînțelegând ce vrea rusul.  – Radioprijomnic! Gde radioprijomnic?!! Și a arătat cu mâna spre acoperiș. Fie că a auzit cuvântul radio, fie că a văzut antena, dar bunicul s-a dumirit. – Aha, radioul? Și i-a făcut semn să-l urmeze. Rusul și-a scos pistolul și l-a împins pe bunic în față. Bunica s-a îngălbenit și a început să se clatine, dar când a înțeles despre ce era vorba, a mai prins culoare. Bunicul a deschis cu grijă ușa la beci, că ziua nu punea lacătul, și a coborât treptele cu rusul după el. Până s-au obișnuit cu întunericul, a și scos radioul de după  putina cu brânză. Rusul a văzut radioul, dar a zărit și butoiul cu vin. Priceput, a tras cu pistolul deasupra cercului de sus. Dacă nu era plin, trăgea după aceea mai jos. De ce să irosească bunătate de băutură? Vinul a început să țâșnească  și în timp ce își umplea gamela cu licoarea galbenă, Ivan  și-a strigat tovarășii. A coborât numai unul, că celălalt o susținea pe bunica să nu cadă. Când a auzit împușcătura, crezând că l-a împușcat pe Gheorghiță, bunica a țipat, și-a dat ochii peste cap și a căzut moale peste  rusul mai tânăr. Bunicul i-a lăsat pe cei doi ruși  să se descurce singuri și a ieșit, sperând să scape numai cu atât. S-a descurcat și cu bunica, care auzindu-i vocea,  și-a revenit. A pus-o pe lavița de la umbră și m-a trimis să aduc din casă un lăicer  să o acopere. Până la urmă totul și pentru toți s-a  teminat cu bine. Tocmai atunci mama venea de la vie cu o roabă plină cu mohor pentru vițel. Ca deobicei, intra prin grădina din spatele casei, plantată cu cânepă. Le-a auzit de departe vocile  și nu-i venea să-și creadă ochilor ceea ce a văzut.  A stat pitită după gireada de paie până au ieșit rușii din curte. Caii, legați la ieslea vacilor, mâncau ovăz dintr-o covată.  Rușii se ospătau cu plăcintele calde ale bunicii și coborau cu rândul în beci  să-și umple gamelele, bunica băga la cuptor al doilea rând de plăcinte, bunicul, cu o cană pe jumătate cu vin, fuma o țigară Kazbek, iar eu, pe genunchii șefului,  mâncam bomboane mentolate. Surprinzător, dar rusul mă mângâia pe cap, în timp ce pe obraz îi șiroiau lacrimile. Vorbea ceva în limba lui, în timp ce arăta cu trei  degete de la mâna stângă spre mine și apoi făcea pe masa din lemn geluit cifra trei.  Arăta  spre bunica, repetând mereu nemțî bombili moi dom i moju semju, tri hlopța, kaput. Bunica i-a făcut semn bunicului că Ivan s-a îmbătat, dar el, care îi înțelesese  drama, i-a explicat: Nemții i-au bombardat casa și i-au ucis soția și cei trei copii.
*** Începuseră să se întoarcă pe la casele lor puținii bărbați care supraviețuiseră. Unii au căzut la Cotul Donului, alții la Stalingrad, iar, după cum aveam să aflăm mai târziu, tata fusese luat prizonier și scotea cărbuni   într-o mină din Donbass. În amurg, după ce gospodinele și-au băgat păsările în poiată, iar bătrânii au închis ușile la grajduri – cine  mai avea câte o vacă, că de cai, nici pomeneală – copiii plecau cu colindul. Mama nu voia să mă lăse și pe mine, zicând că  sunt prea mic. Asta credea ea, pentru că eu mă dădeam mare față de Paula, fata vecinilor cu via. Și ea chiar era mai mare, pentru că  era în clasa întâi, iar eu urma să merg în toamnă la școală.  Ea se lăuda că știe să scrie, pe când eu nici nu știu să țin creionul în mână. Numai că aici ea greșea. Tante Aglae avusese la prăvălie  tăblițe din azbest și creioane din plumb, strămoșii caietelor și creioanelor de mai târziu. Prin dorința mea și răbdarea mamei, am învățat să scrijelesc pe plăcuțe literele de tipar, așa că am câștigat pariul cu Paula. Până la urmă l-am câșigat și cu mama și m-a lăsat să merg la colindat cu Iliuță, fiul vecinului din deal care era mai mare. Deși trebuia să fie într-a patra, venea la mama să-i deslușească din carte cuvintele mai lungi, că părinții lui nu știau carte. Dar și el mersese la școală numai când se termina lucrul la câmp, iar în ultimii doi ani școala își trăsese obloanele pentru că învățătorul a fost  trimis pe front. Ca să punem merele, nucile și covrigii pe care urma să-i primim de la gospodari, Iliuță își luase tașca pentru  școală, ceea ce eu încă nu aveam. Am vrut să iau traista în care adunam toamna nucile, dar mama nu m-a lăsat. Puneți la un loc tot ce primiți, iar când veniți acasă, împărțiți câștigul în mod egal, m-a liniștit ea. Când am ieșit din ogradă, răsunau ca niște clopoței vocile copilărești ale colindătorilor. Alții au fost mai harnici decât noi. Întâi ieșeau cei de vârsta noastră, apoi cei mai mari, iar mai târziu, flăcăiandrii  mergeau să-și colinde vreo codană care  îi invita în casă.  Iliuță a zis să începem cu casele de pe malul Prutului. Dar după ce am urcat dealul spre Satul Vechi și am ajuns în ulița mare,  nu ne mai puteam ține pe  picioare.  Peste zi soarele topise zăpada bătătorită de cai și de oameni  și acum se făcuse ghețuș. Ca să nu cădem, înotam prin zăpada de alături. Ne-am înțeles să mergem numai la neamurile noastre, de care eram siguri că ne vor da și câte un gologan-doi, că de  fructe și de covrigi nu duceam lipsă acasă. Ne-am dus la bunicul dinspre mamă, care avea casa vizavi de școală. Era singur,  bunica se prăpădise înainte de a mă naște eu. Știam că  ne va da bomboane. Cumpăra de la târg dulciuri pe care le păstra pentru  nepoți. Am spus la geam  Florile dalbe, pe care le știam  de la mama. Bunicul mi-a recunoscut vocea și ne-a luat înăuntru. Ne-a întrebat ce colinde mai știm. Iliuță a început să spună Domn-domn să-nălțăm și, pentru că eu mă poticneam,  am primit o bomboană mai puțin. Bănuții însă i-a dat lui Iliuță, pentru că după obicei, indiferent  câți colindători erau, unul singur îi strângea. Am mers apoi la bunicii dinspre tată, care aveau casa în centrul satului. S-au bucurat și, deși eram în post,  nu am scăpat de bunica, până nu am mâncat cozonac.  Ne-au dat de grijă să trecem și pe la mătușile mele, care uitaseră deja de refugiu și, fericite că li se întorseseră soții teferi  din război, își reluase fiecare  viața la casa ei. După ce le-am colindat și pe  rudele lui Iliuță, obosiți, dar fericiți, când am ajuns în dreptul punții peste care treceam pârâul spre Satul Nou, am hotărât să ne întoarcem acasă. Nu înainte de a ne  trage  sufletul pe muchea dealului cât să  admirăm  ferestrele luminate de la casele creștinilor. Era un spectacol pe care eu îl vedeam pentru prima dată. Într-adevăr, satul revenise la viață. După optzeci de ani care s-au scurs de atunci îmi tulbură nopțile întrebarea: Où sont les neiges d’antan?