Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Radu Alexandru Miclescu, Marina Stolojan; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Radu Alexandru Miclescu, ultimul descendent al vechiului neam de boieri moldoveni cu acest nume, atestat documentar încă din anul 1436, s-a născut la 25 iunie 1935, la București, ca unic fiu al ofițerului de aviație Gheorghe Miclescu și al Magdei Miclescu, fostă Tzaicu. Printre înaintașii săi, s-au numărat înalți dregători, mitropoliți, oameni politici de seamă, juriști, ofițeri și mari proprietari. A copilărit în conacul familiei, din Călineștii Botoșanilor, până la vârsta de aproape 14 ani, când a fost nevoit să fugă noaptea, călare, în Capitală, pentru a nu fi prins de comuniști. La 17 ani, licean fiind, a fost arestat la București, anchetat circa trei luni și aruncat în închisoare pentru aproape patru ani. În timpul detenției, mama sa, arestată și ea, a fost amenințată că ori colaborează cu regimul, ori își va pierde copilul; sub presiunea acestei constrângeri, ea s-a sinucis. După ce a fost eliberat, a terminat liceul și a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să urmeze studii superioare. La 22 de ani, s-a căsătorit cu Maria Ioana (Miona) Miclescu (născută Flondor), descendentă din Iancu de Flondor, un mare boier și patriot bucovinean, care a avut o contribuție decisivă la unirea Bucovinei cu România. La 38 de ani, a reușit să emigreze, împreună cu soția, în Germania, la Frankfurt, unde a trăit 27 de ani. Acolo, și-a deschis cel mai renumit magazin de antichități din oraș, ducându-și mai departe pasiunea de a restaura mobilier. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari experți europeni în domeniu. A revenit în țară în anul 1990, în locurile natale, și și-a revendicat bunul său de drept, conacul de la Călinești. După multe amânări și tertipuri judiciare, l-a obținut și l-a restaurat după planurile inițiale, decorându-l cu obiecte de artă, mobilier și portrete ale membrilor familiei aduse din magazinul său, pentru că, în momentul în care și-a părăsit căminul, comuniștii au prădat totul. La conac, a avut zece angajați, cu care s-a comportat așa cum a fost învățat de mama sa, cu interdicția de a-i tutui. A dus mai departe grija pentru comunitatea din care a făcut parte, construind o școală de restaurare a mobilierului, în care a angajat săteni. Nu și-a uitat rădăcinile și vorbea oricui, cu drag, de istoria familiei. Ca orice boier, și-a păstrat bunele deprinderi; împreună cu soția sa, lua masa în fiecare zi la aceeași oră, cu lumânări, tacâmuri de argint, eleganță și maniere alese. De altfel, sătenii au numai cuvinte extraordinare despre el, care, ca și ascendenții săi, le-a fost ca un tată. A murit la 25 septembrie 2019, la Călinești, fiind înmormântat în cimitirul familiei din curtea conacului, alături de soția sa, decedată la 17 mai 2021 în aceeași localitate. Neavând urmași, după 11 generații care s-au întins de-a lungul a aproape șase veacuri, această glorioasă ramură a neamului Micleștilor s-a stins.

În ziua decesului lui Radu Miclescu, am realizat șase interviuri telefonice cu descendenți ai unor familii nobiliare care l-au cunoscut și prețuit; primul dintre aceștia a fost Marina Stolojan, aflată la Călinești.

• – Bună ziua, doamnă Marina Stolojan!
• – Bună ziua și dumneavoastră!
• – Din ce familie proveniți?
• – Părinții mei erau din Craiova; mama era nepoata pictorului Eustațiu Stoenescu, iar bunicul meu patern, Anastase Stolojan, a fost ministru al Justiției și al Agriculturii. Asta a fost, pe scurt, familia mea.
• – Când l-ați cunoscut pe Radu Miclescu?
• – Ne știam de la vârsta de patru ani, deci de mai bine de opt decenii. Ne-am cunoscut în București, unde casele noastre erau vecine; părinții noștri aveau o relație de prietenie și, practic, până pe la 14 ani, am fost, tot timpul, împreună – eram nedespărțiți. Bine, fiecare dintre noi plecam, câteodată, cu părinții în vacanțe sau la țară – unul în dreapta, altul în stânga –, dar, întotdeauna, ne regăseam.
• – Ce fel de copil era Radu?
• – Ca și adultul de mai târziu. Se vedea caracterul lui puternic; când voia ceva, obținea. Noi doi ne ciondăneam pentru niște jucării, pe care ni le împrumutam pentru o noapte; vă dați seama că nu aveam ce face cu ele pe întuneric, pentru că eram obligați să dormim. Ne trezeam dimineața lângă ele, dar trebuia să le ducem înapoi; el mi le aducea mie, iar eu i le duceam lui. Am fost împreună la Sinaia, unde aveam o altă prietenă, Mariana [Maria-Ioana] Cantacuzino (ce avea să-și ia pseudonimul literar Oana Orlea), care era nepoata lui George Enescu și stătea la Vila Luminiș; acolo, ne întâlneam toți trei și trebuia să asistăm la repetițiile maestrului, care ne plictiseau. Noi, care eram niște fetițe de șase ani, eram nevoite să stăm pe niște pernițe așezate pe jos și să-l ascultăm două-trei ore pe bunicul Marianei. Dar Radu, care era mai năbădăios, ne scutea de obligația asta ducându-ne pe o pajiște de lângă mănăstire [Sinaia], unde puteam să ne jucăm împreună cu alți copii și să ne trăim copilăria fără constrângerile părinților; de fapt, ei ne doreau numai binele, pentru că așa eram crescuți pe vremea aceea.
• – Ce fel de educație a primit Radu Miclescu?
• – Aceeași pe care am primit-o și eu, și doamna [Ioana] Miclescu, și toți ceilalți copii din familiile noastre: de bună-creștere – să spunem „Bună ziua!” sau „La revedere!”, să respectăm oamenii în vârstă, să vorbim civilizat și pe înțelesul tuturor. Și școala pe care am urmat-o a fost la fel; aveam profesor de religie acasă, deci era o educație aleasă, pentru că și religia joacă un rol în formarea unui copil.
• – Dacă nu s-ar fi produs fractura comunistă, ce destin ați fi avut amândoi?
• – Cu totul altul. În primul rând, nu am mai fi emigrat și am fi rămas în țara noastră. Apoi, au fost și niște ani în care am făcut pușcărie și am fost dați afară din case și din școli, iar, acum, dacă ne uităm la ce se întâmplă aici…
• – Dar România, ce soartă ar fi avut?
• – O, Doamne… Cu totul alta decât cea de astăzi. N-aș vrea să intru în detalii, dar poporul acesta ar fi fost, în mod cert, mai civilizat, pentru că în epoca interbelică România a evoluat mult; s-au pierdut aproape 50 de ani, fără să-i mai pun la socoteală pe cei de după aceștia. Am fi putut avea un alt viitor, în care ni s-ar fi permis să studiem; și eu, și Radu am ajuns în străinătate după vârsta de 30 de ani și acolo ne-am format.
• – De ce v-ați întors în țară?
• – Pe amândoi, ne-au chemat înapoi țara și rădăcinile care ne leagă de ea. Radu și-a recuperat proprietatea de la Călinești când era, ca să zic așa, încă „tânăr” și a avut puterea să o restaureze. În plus, el a avut cel mai mare și mai frumos magazin de antichități din Frankfurt, amplasat chiar în centru, care era o splendoare. Când a ieșit la pensie, câștigase destul ca să poată reface conacul părintesc și să-i redea atmosfera în care și-a trăit copilăria, iar pentru asta a lucrat, timp de trei ani, cu arhitecți și cu constructori. Și eu aș fi investit și aș fi refăcut palatul de piatră al lui Udriște Năsturel din județul Giurgiu [din comuna Herăști] dacă nu l-aș fi recăpătat atunci când eram deja mult prea în vârstă, ca să nu zic bătrână.
• – Chiar dacă nu e cel mai fericit moment, vă mulțumesc mult pentru că mi-ați fost alături.
• – La revedere! Și eu vă mulțumesc.
• Florin Bălănescu