Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Radu Alexandru Miclescu, Theodor Paleologu; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Radu Alexandru Miclescu, ultimul descendent al vechiului neam de boieri moldoveni cu acest nume, atestat documentar încă din anul 1436, s-a născut la 25 iunie 1935, la București, ca unic fiu al ofițerului de aviație Gheorghe Miclescu și al Magdei Miclescu, fostă Tzaicu. Printre înaintașii săi, s-au numărat înalți dregători, mitropoliți, oameni politici de seamă, juriști, ofițeri și mari proprietari. A copilărit în conacul familiei, din Călineștii Botoșanilor, până la vârsta de aproape 14 ani, când a fost nevoit să fugă noaptea, călare, în Capitală, pentru a nu fi prins de comuniști. La 17 ani, licean fiind, a fost arestat la București, anchetat circa trei luni și aruncat în închisoare pentru aproape patru ani. În timpul detenției, mama sa, arestată și ea, a fost amenințată că ori colaborează cu regimul, ori își va pierde copilul; sub presiunea acestei constrângeri, ea s-a sinucis. După ce a fost eliberat, a terminat liceul și a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să urmeze studii superioare. La 22 de ani, s-a căsătorit cu Maria Ioana (Miona) Miclescu (născută Flondor), descendentă din Iancu de Flondor, un mare boier și patriot bucovinean, care a avut o contribuție decisivă la unirea Bucovinei cu România. La 38 de ani, a reușit să emigreze, împreună cu soția, în Germania, la Frankfurt, unde a trăit 27 de ani. Acolo, și-a deschis cel mai renumit magazin de antichități din oraș, ducându-și mai departe pasiunea de a restaura mobilier. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari experți europeni în domeniu. A revenit în țară în anul 1990, în locurile natale, și și-a revendicat bunul său de drept, conacul de la Călinești. După multe amânări și tertipuri judiciare, l-a obținut și l-a restaurat după planurile inițiale, decorându-l cu obiecte de artă, mobilier și portrete ale membrilor familiei aduse din magazinul său, pentru că, în momentul în care și-a părăsit căminul, comuniștii au prădat totul. La conac, a avut zece angajați, cu care s-a comportat așa cum a fost învățat de mama sa, cu interdicția de a-i tutui. A dus mai departe grija pentru comunitatea din care a făcut parte, construind o școală de restaurare a mobilierului, în care a angajat săteni. Nu și-a uitat rădăcinile și vorbea oricui, cu drag, de istoria familiei. Ca orice boier, și-a păstrat bunele deprinderi; împreună cu soția sa, lua masa în fiecare zi la aceeași oră, cu lumânări, tacâmuri de argint, eleganță și maniere alese. De altfel, sătenii au numai cuvinte extraordinare despre el, care, ca și ascendenții săi, le-a fost ca un tată. A murit la 25 septembrie 2019, la Călinești, fiind înmormântat în cimitirul familiei din curtea conacului, alături de soția sa, decedată la 17 mai 2021 în aceeași localitate. Neavând urmași, după 11 generații care s-au întins de-a lungul a aproape șase veacuri, această glorioasă ramură a neamului Micleștilor s-a stins.

În ziua decesului lui Radu Miclescu, am realizat șase interviuri telefonice cu descendenți ai unor familii nobiliare, care l-au cunoscut și prețuit; al șaselea dintre aceștia a fost Theodor Paleologu, aflat la București.

• – Bună ziua, domnule Theodor Paleologu!
  – Bună ziua și dumneavoastră!
• – Ce puteți spune despre familia din care vă trageți?
• – E o familie onorabilă, cu o serie întreagă de antecesori de care sunt mândru. Tatăl meu [Alexandru Paleologu] a fost un remarcabil scriitor, diplomat și politician, fiul unui mare avocat și intelectual, al cărui tată a fost un important magistrat și intelectual de la sfârșitul secolului al XIX-lea; la fel, străbunicul, stră-străbunicul și așa mai departe.
• – Ce v-a legat de Radu Miclescu?
• – O foarte trainică prietenie. L-am cunoscut în urmă cu mai bine de zece ani și, de la început, ne-am înțeles extraordinar de bine; îmi plăceau foarte mult umorul, generozitatea, simțul lui estetic și cel pentru afaceri, pragmatismul și, în același timp, idealismul său. Mă încuraja întotdeauna, aveam aceleași păreri politice și credea, poate chiar mai mult decât mine, în steaua mea politică. A fost un om pe care l-am admirat enorm și la care am ținut în aceeași măsură – și nu numai eu; o serie întreagă de oameni din jurul lui au nutrit aceleași sentimente. Mai avea o oarecare detașare față de trecutul său dureros, deși a fost arestat pe când era adolescent și, apoi, încă o dată, în anii ’60; la un moment dat, a stat la închisoare împreună cu unchiul meu (Andrei Paleologu, fratele tatei). A pătimit mult, dar și-a purtat suferința cu multă eleganță, fără a se fi plâns vreodată. A fost un model de decență, de demnitate și de curaj.
• – Ce au pierdut comunitatea locală, aristocrația română – atâta câtă a mai rămas – și chiar această țară prin plecarea lui Radu Miclescu?
• – Localnicii au pierdut un mare filantrop și binefăcător; el hrănea, în fiecare zi, câteva zeci de familii. Pentru noi, prietenii lui, dispariția sa lasă un gol uriaș – de ordin afectiv, mai cu seamă –, pentru că ne vedeam, regulat, la conac, unde ne încânta cu aura lui de aristocrat autentic. În plan național, nu era cunoscut de foartă lume, deși era urmașul uneia dintre cele mai vechi și mai importante familii moldovenești (ca și Balș, Mavrocordat, Cantacuzino, Paladi și atâtea altele, cu care, de altminteri, era înrudit); a fost ultima figură din această ramură a Micleștilor, ce s-a stins, astfel, odată cu dânsul.
• – Vă mulțumesc pentru că v-ați alăturat acestui trist moment.
• – Cu mare plăcere.
• Florin Bălănescu