Sterie Diamandi a publicat la Editura Cugetarea, București, 1935, o culegere de medalioane ale unor oameni politici români reprezentativi din prima treime a secolului al XX-lea, începând cu Regele Ferdinand I și încheind cu Mihail Manoilescu, într-o ordine cronologico – valorică subiectivo – obiectivă. Dintre personalitățile politice prezentate a făcut parte și Nicolae Iorga, așezat la mijlocul listei. Cartea s-a intitulat Galeria oamenilor politici și a fost reeditată la Editura GESA, Colecția „Mărturii ale secolului XX”, București, 1991, 256 p., „Tabloul în cuvinte” al lui N. Iorga la pp. 158 – 181 (23 p.).

• Cine a fost  Sterie Diamandi? Autorul s-a născut la 22 august 1897 la Metova – Amniciu, în Epir, într-o familie de aromâni, a urmat studiile primare, gimnaziale și liceale la școli din Salonic, Metova, Ianina, Bitolia și București. În 1922 a început studiile universitare în litere și filosofie la facultatea de profil a Universității din București, absolvite cu examenul de licență, promovat cu calificativul „Magna cum Laudae”. A fost profesor în învățământul preuniversitar până la începutul anilor ’60 ai veacului trecut. Cariera didactică prodigioasă a fost dublată cu cea de scriitor – evocator. Autorul a elaborat și a publicat mai multe cărți de popularizare: Galeria oamenilor politici [români], 1935, deja amintită; Eroii revoluției ruse, 1937; Galeria dictatori-lor, 1938; Oameni și fapte din istoria aromânilor, 1940; Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului, Iisus Mântuitorul, 1943; Arca lui Noe. A murit în 1981. 
• Dar de ce a fost nevoie de această reeditare de carte, la 56 de ani după ediția I, la 10 ani de la decesul autorului și la doi ani de la evenimentele din decembrie 1989? Redactorul de carte a răspuns tranșant, cu finalități sociologice, didactice, științifice, politice formative: „Pentru că prezentul și viitorul românesc nu pot fi înțelese fără cunoașterea trecutului. Iar trecutul apropiat a fost eludat sau falsificat timp de aproape o jumătate de secol. Pe de altă parte, majoritatea oamenilor politici prezentați sînt complet necunoscuți generațiilor tinere și mai puțin tinere. Această „Galerie a oamenilor politici”, datorată lui Sterie Diamandi, este o carte de actualitate în măsura în care relevă experiențe politice dramatice și contradictorii, nu fără legătură cu situația în care ne aflăm. Ea dovedește că fețele puterii sînt multiple și că în România cariera politică a fost nu de puține ori tragică. Este o lecție deopotrivă pentru cei ce fac și pentru cei ce încearcă să înțeleagă politica acum și de acum înainte” (coperta IV).
• Și, adaug eu, pentru faptul că evocările, „tablourile în cuvinte” au fost contemporane politicienilor prezentați, pe de o parte, nu au fost atinse de principiile și sloganurile ideologiei și propagandei comuniste, pe de altă parte. Astfel, vorbim despre contururi, creionări politice burgheze, capitaliste, realizate cu aproape un secol în urmă. 
• Narativul despre N. Iorga este la intersecția între abordările cronologică, valorică profesională (universitară-formativă, istorică-de cercetare, editare de izvoare istorice, istorio-grafică), patriotică – națională, culturală, civică, morală, ziaristică, literară (critică, creație), de consiliere, preponderentă fiind, evident, cea politică. Prezentările pro-Iorga și anti-Iorga se succed oscilatoriu, S. Diamandi încercând să scoată în evidență, la nivelul anilor 1934 – 1935, aspectele pozitive și cele criticabile ale fiecărui domeniu de activitate ale vieții, acțiunii și operei pluri-valente și multi-sectoriale ale lui N. Iorga, cu focalizare pe cea politică (pp. 158 – 181). Într-un fel, „tabloul în cuvinte” al savantului – istoric – politician este, eliminând nuanțele subiective ale autorului, măsura percepției lui N. Iorga în ochii și conștiința publică a românilor, în 1934 – 1935, prin pana și „penelul” lui S. Diamandi. 
• Pentru documentarea elaborării medalionului N. Iorga, autorul a folosit lucrările auto-biografice și bibliografiile scrierilor marelui savant – politician, editate până în 1935: O viață de om. Așa cum a fost. Orizonturile mele, București, Editura N. Stroilă, 1934; Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, București, Tipografia Datina Românească, 1932; Memorii, însemnări zilnice, vol. I – IV, 1917 – 1930, București, Editura Națională, 1932; Doi ani de restaurație. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Vălenii de Munte, 1932; Barbu Theodorescu, Bibliografia operelor lui Nicolae Iorga, București, Tipografia Cărților bisericești, 1931; Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică și literară a lui Nicolae Iorga, 1890 – 1934, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1935. 
• Eu voi aborda o prezentare cronologică – tematică sectorială a vieții, activității și operei multi-direcționale ale lui N. Iorga. Astfel, secțiunea despre copilăria, adolescența, tinerețea și primii ani ai maturității creatoare ale savantului – istoric, cu informații preluate din capitolele respective ale cărții sale auto-biografice O viață de om. Așa cum a fost. Orizonturile mele, prezintă evoluția personalității geniale botoșănene de la copilul precoce devorator de cărți și asimilator temeinic de informații diverse și de limbă franceză la elevul dificil, dar foarte bine pregătit la disciplinele liceale care-l atrag, la tânărul student emerit în luptă cu timpul, absolvind Facultatea de Litere (trei ani universitari) în doar 13 luni calendaristice (1888 – 1889), la licențiatul cursant post-universitar și doctorand de la Paris, Berlin, Leipzig (unde a obținut doctoratul în istorie), la tânărul profesor de istorie universală medie, modernă și contemporană a Universității din București (1894 – 1895), la descoperitorul și editorul izvoarelor istorice despre români, la prolificul cercetător istoric și autor de articole, studii, monografii și sinteze istorice cu subiecte punctuale sau extinse (popoare, state, fenomene istorice naționale, continentale sau mondiale), la naționalistul cultural care promovează scrisul literar în limba română (1906), la cel social, care apără drepturile țăranilor la pământurile pe care le lucrează și la o viață rurală decentă (1907), la cel politic – teritorial (formarea statului național unitar român – România Mare, 1900 – 1918) – (pp. 158 – 163, 164 – 169).     
• „Nu știu ce și cât va rămâne din opera istorică a lui Nicolae Iorga”, a afirmat, sincer și obiectiv, S. Diamandi. „Am impresia, însă, că opera istorică a lui Iorga prezintă numeroase lacune și greșeli”, a opinat autorul, neinițiat în cercetarea istorică, poate și sub influența afirmațiilor tendențioase vehiculate în orizontul istoriografic românesc, în cadrul polemicii C.C. Giurescu – N. Iorga, în 1934 – 1935 încă în desfășurare. Iorga nu avea, a continuat S. Diamandi, „factura cercetătorului migălos care epuizează subiectul, cântărind cu multă scrupulozitate materialul, ca să poată rosti în perfectă cunoștință de cauză ultimul cuvânt. Altul este caracterul lui Iorga. El desțelenește ogoare părăginite, defrișează regiuni neumblate, se avântă spre zări necunoscute. În acest caz, opera lui nu se poate măsura cu compasul, nu se poate cîntări cu miligramul. 
• Ea n-are deloc înfățișarea unei sere cu straturi migălos îngrijite, unei alei perfect aliniate, unde nu găsești pietricică sau firicel de iarbă, ci totul e aranjat cu rost și socoteală. (…) Iorga e tot ce poate fi mai opus. El e asemenea unei regiuni tropicale, cu vegetație luxuriantă, ce crește în voie și la întîmplare. Întîlnești tot ce vrei. (…) Spectacolul însă e grandios. Totuși, el nu există pentru cel care umblă cu lupa”  (pp. 164 – 165). Autorul a subliniat calitatea și riscul de desțelinator, de „deschizător de brazdă” a lui Iorga pe un teren ne-exploatat până atunci, ulterior oferit pentru „cultivare”, pentru cercetare organizată, cu „roadele”, contribuțiile istoriografice așteptate.     
• „Producția literară” (poezie, proză, teatru) a lui N. Iorga a atras atenția criticilor literari ai vremii. Astfel, „în afară de rare excepții, a precizat S. Diamandi, literatura apostolului de la Văleni e cu totul lipsită de valoare estetică; îndeosebi piesele lui de teatru sunt mai prejos de orice critică. Desigur, ele nici n-ar fi văzut lumina rampei dacă n-ar fi avut ca autor pe Nicolae Iorga” (p. 163). Autorul a explicat că „ceea ce-i miră pe mulți, este interesul cel mare pe care Iorga îl acordă producției sale literare. Această preferință, care apare ciudată în ochii multor persoane serioase, are în fond o explicație psihologică cît se poate de naturală. Este slăbiciunea unui părinte pentru copiii săi infirmi” (p. 163). Dar „n-avem de ce împărtăși regretul acelora care impută lui Iorga faptul că s-a aventurat pe tărîmuri străine științei istoriei. Această evadare a dat lui Iorga putința să îmbrățișeze un orizont mai larg și să respire un alt aer decât cel vițiat de colbul arhivelor”, a precizat S. Diamandi (p. 164).   
• Despre N. Iorga ziarist autorul a afirmat, concis și realist, că „unele dintre cele mai reușite articole din presa noastră poartă semnătura lui N. Iorga; sînt articole scrise cu miez, umor și vervă îndrăcită. Fără discuție, Iorga este unul din părinții pamfletului. Săgeata lui provoacă răni dureroase; sînt cazuri cînd ea stigmatizează (vezi fripturiștii)” (p. 162). S. Diamandi l-a apreciat și l-a lăudat de cele mai multe ori pe Iorga, l-a dezaprobat și l-a criticat obiectiv când a fost cazul!
• Iorga politicianul a fost în centrul analizei și a evaluărilor autorului. În acel caz, N. Iorga s-a aflat în mijlocul torentului vijelios, iar S. Diamandi undeva pe mal, încercând să cuantifice prestația de navigator și de supraviețuitor al cârmaciului pe ape tulburi, învolburate. Socialist în adolescență și studenție; naționalist moderat în primii ani de carieră universitară, de cercetător și istoric; promotorul, apostolul și glasul oficios al realizării proiectului statului național unitar român independent, în primele două decenii ale secolului al XX-lea; întemeietor și șef de partid naționalist – democrat, din 1910 înainte; vocea oficială incontestabilă a rezistenței statale naționale politice, militare, culturale, ideologice românești împotriva centraliștilor în Vest și Sud, a comuniștilor bolșevici în interior și în Răsărit; primul președinte al primei Adunări a Deputaților (noiembrie 1919 – martie 1920), rezultantă a aplicării în premieră în România Mare a votului universal, egal, direct, secret la alegerile parlamentare din noiembrie 1919; conducătorul unui partid politic secundar în România interbelică; lider politic în permanentă căutare a unor alianțe și fuziuni politice pentru supraviețuirea partidului său pe eșichierul politic intern; personalitate politică națională aflată „pe val” în 1919 – 1920, apoi în continuă descreștere valorică procentuală, semn clar că „vremea sa” a trecut; carlist convins și interesat, susținător cu scrupulele inerente a urcării pe tron în iunie 1930 și a conducerii forte ale regelui Carol al II-lea; primul-ministru al unui guvern regal de tehnicieni, în colaborare cu mult-controversatul și contestatul Constantin Argetoianu, între aprilie 1931 – iunie 1932, au fost bornele carierei politice a lui N. Iorga, până în 1935, analizate și catalogate de „observatorul / analistul politic” S. Diamandi (pp. 167 – 169, 170 – 174).   
• Dacă etapele activităților politice ale savantului – istoric până în 1930 au fost înțelese, comentate și încadrate obiectiv, realist de către autor în istoria politică a României în perioada 1888 – 1930 și în cariera politică a vulcanicului N. Iorga, prima incluzând-o pe a doua, etapa următoare, 1930 – 1932, a stârnit indignarea, respingerea, contestarea și, în numeroase cazuri, ura celor care l-au cunoscut împotriva Idolului, Apostolului, Învățătorului, Reperului lor! Pentru S. Diamandi, Guvernarea Iorga-Argetoianu, cu urmările sale nefaste politice, sociale, profesionale, financiare, morale etc. a fost „comutatorul” ce a schimbat valoarea și credibilitatea politică ale  lui N. Iorga de la „popularitate, acceptare” la „impopularitate, respingere, ură”.
• Autorul a concluzionat, cu regret, resemnare și amărăciune: „Și ce bine ar fi fost pentru el, dacă nu survenea venirea lui la putere! Gloria sa n-ar fi fost adumbrită de pata guvernării; și-ar fi păstrat prestigiul neștirbit. Cei neîncrezători în capacitatea lui Iorga n-ar fi avut la îndemînă proba strivitoare a faptelor. Admiratorii și-ar fi păstrat iluziile, iar publicul cel mare ar fi fost scutit de o decepție dureroasă. Biografii ar fi putut invoca cu succes vitregia împrejurărilor care n-au îngăduit marelui savant să facă dovada aptitudinilor sale politice” (p. 174). 
• Iorga a fost și Idolul lui S. Diamandi, a lăsat acesta să se înțeleagă printre cuvinte și rânduri. Cu atât mai mult, nu a înțeles „schimbarea la față” a Mentorului său profesional, cultural, moral, după ce a ajuns prim-ministru. Guvernul de tehnicieni Iorga – Argetoianu, fără sprijinul partidelor politice românești, a gestional România Mare în perioada vârfului crizei economice mondiale, cu urmări dezastruoase inerente și în țara noastră, printre care și „curbe de sacrificiu” salariale, concedieri, șomaj, restrângerea producției industriale, inflație, scăderea nivelului de trai, nemulțumiri sociale, demonstrații, greve, folosirea forței de represiune poliție – armată împotriva greviștilor. „Sub guvernul prezidat de N. Iorga, a relatat cu tristețe autorul, se întîmplă faptul fără precedent în analele politice ale Țării Românești, ca slujbașii statului să rămînă luni de zile fără leafă. (…) Publicul rămâne încremenit de uimire cînd află răspunsul cinic și sinistru pe care N. Iorga, în calitatea sa de președinte al consiliului, găsește cu cale să-l dea unei delegații de funcționari. La tînguirea bieților oameni, ajunși muritori de foame din cauza lefilor neîncasate de luni de zile, dl. prim-ministru Iorga nu găsește o altă vorbă mai nimerită decît sfatul de a se azvîrli în mare. (…) Prezentându-se la primul-ministru în fruntea unei delegații de profesori ca să-i arate situația disperată în care se găsește corpul didactic din Oradea, ministrul N. Iorga îl întreabă dacă-i adînc Crișul” (p. 175).    
• Ca urmare, „Opinia publică a fost pe drept cuvînt scandalizată. Dacă ea ar fi fost dispusă să tolereze o astfel de declarație unui om de talia lui Argetoianu, a refuzat însă cu hotărîre să acorde această lipsă de atenție lui N. Iorga. În ochii mulțimii, apostolul de la Văleni reprezenta o iluzie [aici: idol, simbol, ideal, vis – compl. D.P.], întruchipa o speranță; de aceea, valul de nemulțumire se va ridica cu mai multă putere împotriva d-sale. În fruntea gloatei de nemulțumiți stă corpul didactic. El e îndîrjit din cale afară împotriva omului care era socotit cel mai bun prieten al școlii și al culturii și care venea să înșele toate așteptările. Ceea ce n-a îndrăznit să plănuiască nici măcar unul dintre miniștrii instrucției, s-a gândit s-o facă omul culturii, N. Iorga: trecerea învățămîntului primar pe seama comunei, ceea ce echivala cu o adevărată desființare. 
• Cu lovituri de tîrnăcop, N. Iorga a dărîmat idolul pe care corpul didactic l-a făcut dintr-însul. Slujitorii școlii, năuciți de furia speranțelor înșelate, au avut pentru o clipă curajul să înfrunte semeția guvernanților. În aplauzele furtunoase și îndelung repetate ale congresiștilor [participanți la Congresul cadrelor didactice preuniversitare de la 29 mai 1932, din București – compl. D.P.], s-au zvîrlit împotriva lui Iorga cuvintele cele mai grele pe care corpul didactic le-a rostit cîndva la adresa unui ministru de instrucție. I-a fost dat lui Iorga, cărturarul idolatrizat cîndva de către lumea dăscălească, să înregistreze acest record” (p. 176). 
• Et altera pars audiatur! În acel caz, izvoarele istorice conțin informații despre reacția primului – ministru și ministrului instrucțiunii publice N. Iorga față de protestul vehement al cadrelor didactice preuniversitare. În vol. VI, 1930 – 1932, Încercarea Guvernului peste partide, al Memoriilor sale, Iorga a notat, la 26 mai 1932: „Cum am îngăduit Congresul corpului didactic, ziarele mint că am făcut-o după o discuție aprinsă cu Argetoianu, care m-ar fi învins [determinat să aprobe desfășurarea congresului cadrelor didactice preuniversitare – compl. D.P.]” (p. 281). Peste trei zile, memorialistul a consemnat lapidar, la data de 29 mai 1932, următoarele: „Întrunire a didacticilor. Toni și nebunul de Forțu mă acoperă de injurii. Sunt invitat să mă sinucid. Se insultă Regele și se aplaudă comunismul” (p. 283). Scandalul a luat amploare. Pentru ziua următoare, 30 mai 1930, memorialistul a detaliat: „Ziarele reproduc cu voluptate batjocurile adresate către ministrul [N. Iorga – compl. D.P.] căruia «nu i se cere nimic». Forțu a pretins că am cerut unei deputații de profesori să meargă să se înece! Telegrama lui vorbește de «gluma și insulta» cu care am răspuns unor intervenții care nu s-au produs niciodată. (…) Cum un ziar pretindea că Regele stă să-i primească [pe reprezentanții cadrelor didactice preuniver-sitare – compl. D.P.], îi adresez o scrisoare de lămurire. Regele-mi răspunde prin Puiu Dumitrescu că nu s-a făcut cererea de audiență, dar nu i s-ar răspunde fără a mă consulta. Iau măsuri pentru suspendarea lui Stancu Brădișteanu, darea în judecată a lui Forțu și lămurirea situației în învățămînt a lui Țoni” (p. 283). Situația relatată de cele două părți aflate în conflict poate deveni un studiu de caz, urmare a analizei și valorificării documentelor invocate în dispută. Până atunci, „adevărul”, „dreptatea” se află undeva la mijloc, între acuzațiile grave, obiective, realiste ale cadrelor didactice și justificările lămuritoare, „pro domo”, ale ministrului Instrucțiunii N. Iorga, cu buget sărac, amputat, de mare criză economică – financiară.
• Diamandi a încercat să găsească explicațiile unor atitudini politice – sociale – financiare – administrative nepopulare ale primului-ministru și ministrului instrucțiunii publice N. Iorga: „Autocrat prin temperament, e foarte firesc ca să-i repugne practica regimului democrat, care îngrădește exercițiul puterii și întronează domnia norodului. Iubitor al mulțimii, Iorga a avut iluzia că este în același timp și un stegar al democrației. Victimă acestei iluzii, el a confundat democrația cu demofilia, uitînd că ele nu sunt noțiuni identice, ci numai concordante. Autocratul Iorga dorește binele poporului, dar [aici: însă – compl. D.P.] vrea ca el să fie un dar pe care dînsul îl acordă cu generozitate mulțimii (…)” – (p. 177).
• „Adevărata contradicție (…), care a impresionat în chip deosebit opinia publică, a lămurit S. Diamandi, a fost atunci cînd, după ce pledează cu căldură în favoarea exercitării prerogativelor coroanei, în detrimentul suveranității naționale și în sensul unei regalități absolutiste, are curajul și naivitatea ca să declare cu candoare: «Eu nu sunt eu»” (pp. 178 – 179), în iunie – iulie 1930. Sprijinitor al „Restaurației” din iunie 1930 și al regelui Carol al II-lea, fostul său elev antebelic, opinia publică românească l-a considerat pe N. Iorga un „fripturist carlist” și un complice tăcut al „dictaturii de iatac” pe care, înainte de 1930, a criticat-o vehement (p. 178). În acel context, autorul a afirmat că „Viața lui [N. Iorga – compl. D.P.] e un șir întreg de contraste și contradicții. Consecvența în păreri și atitudini e ceva străin de firea d-sale” (pp. 178). 
• Continuând analiza vieții,  activităților și operei lui N. Iorga, S. Diamandi a formulat alte concluzii punctuale: 
• „Fire complexă și complicată, nu cunoaște monotonia liniilor drepte. Capricios și exuberant, îi place să zburde pe cele mai accidentate terenuri. (…) E mereu în căutarea ineditului. (…) 
• O nevoie organică îl împinge spre o activitate neîntreruptă. Nu interesează pentru ce și cum lucrează: esențialul este ca să se afle în treabă. Pentru dânsul, activitatea nu constituie un mijloc în vederea atingerii unui scop, ci o socotește pe ea însăși ca un scop în sine. În munca fără preget găsește  fărămitura de satisfacție pe care i-o oferă viața. E omul pentru care existența fără muncă ar înceta să-și mai aibă rostul. El nu cunoaște oroarea efortului, ci numai deliciile trudei. (…) 
• De aceea caută să profite de fiecare clipă care o trăiește, ca să desfășoare o activitate cît mai amplă și cît mai intensă. (…) 
• El dărîmă ca să construiască și construiește ca să aibă ce dărîma. Foarte impresionabil și impulsiv, el este omul care nu cunoaște măsura; admiră fără rezerve, lovește fără cruțare, se agită fără calcul” (p. 179).  
• Pe de altă parte, autorul a oferit cititorului cuvinte – cheie și explicații – cheie pentru interpretarea Titanului N. Iorga, pentru „pictarea în cuvinte” a tabloului politicianului N. Iorga în Galeria oamenilor politici ai României în prima treime a secolului al XX-lea. Câteva exemple de cuvinte – cheie sunt edificatoare: contradictoriu, inconsecvent, contrastant, agitat, naționalist, idolatrizat, atitudine anti-studențească, pragmatic politic, autocrat, complex, neliniștit, curajos, „deschizător de brazdă”, luxuriant, copilăros, cinic, romantic, dezinteresat, dezamăgitor, înșelător, supărăcios, orgolios, capricios, exuberant, impresionabil, impulsiv, vanitos.
• Diverse exemple de explicații – cheie sunt lămuritoare:
• „Prin temperamentul lui tumultuos care nu cunoștea zăgazuri, prin îndrăzneala ideilor și verbul său înaripat, prin aspirațiile sale care depășeau orizontul îngust al preocupărilor cotidiene, Iorga apărea în ochii mulțimii ca purtătorul de cuvânt al generației sale”. 
• „La un moment dat, devine idolul tineretului. Idolii sînt însă făcuți ca să fie admirați de la distanță. Cine se încumetă să înlăture această distanță, căutând să pipăie obiectul venerației sale, e osîndit adesea să cadă pradă celei mai amarnice dezamăgiri. E cazul aproape al tuturor acelora care au încercat să se apropie de N. Iorga. (…) Așa este Iorga: carbonizează. Cine vrea însă să-și păstreze iluziile, trebuie să se mulțumească să-l contemple de la distanță” (p. 181).
• Ultima tușă în cuvinte, ultima frază a tabloului scris a lui N. Iorga este una realistă și optimistă în același timp: „Iorga este asemenea picturilor moderne: ai nevoie de perspectivă ca să poți desluși conținutul tabloului. Cine are imprudența să-l cerceteze de aproape sau cu lupa, nu vede decît o îngrămădire monstruoasă de culori. De la distanță, însă, spectatorul are prilejul să-și desfăteze ochiul și sufletul cu o priveliște rară” (p. 181).
• Prezentarea lui Iorga de către S. Diamandi are avantaje și dezavantaje. Dintre avantaje amintesc: contemporaneitatea autorului cu personalitatea „radiografiată”; expunerea unor infor-mații generale sau de amănunt, din propria experiență sau din surse primare ori secundare credibile, despre viața, acțiunile, opera, caracterul, personalitatea lui N. Iorga. Autorul, profesor preuniversitar, a avut de suferit în timpul Guvernării austere Iorga – Argetoianu, fiind victima „curbelor de sacrificiu” salariale, prin urmare prezentarea savantului politician a fost realistă, obiectivă, cinică, cu invective și acuze în limite rezonabile, decente, publicabile. S. Diamandi a fost purtătorul de cuvânt, vocea reproșurilor, deziluziilor, dezamăgirilor unei întregi categorii socio – profesionale, învățătorii și profesorii preuniversitari, la adresa fostului ei lider, N. Iorga. 
• Tușele negre al îndrăznețului „tablou în cuvinte” al lui Iorga, realizat de autorul – „pictor” în 1934 – 1935, este încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a contestării savantului istoric de către un tânăr profesor preuniversitar și scriitor, în orizontul general al polemicii C.C. Giurescu – N. Iorga, care a ajuns la punctul publicării de către inițiatorul controversei a vol. I, 1935, a propriei sale sinteze de Istoria Românilor.  
• „Tabloului” lui Iorga, „pictat” de S. Diamandi, îi lipsește perspectiva timpului, care ar fi generat aprecieri, dar și critici mai realiste, obiective, degajate de emoția momentului și de povara elementelor punctuale analizate și interpretate. Cred că, dacă autorul ar fi actualizat, ar fi scris prezentarea, ar fi conturat imaginea lui N. Iorga ulterior, de exemplu peste 40 de ani, în 1975, viziunea ar fi fost parțial diferită, aspectele punctuale nuanțate, obiectivitatea sporită și  subiectivitatea diminuată. Dar deja ne deplasăm către If History…, Istoria dacă…, în secvența temporală Iorga după Iorga… 
• Prezentarea lui N. Iorga politicianul, realizată cu nouă decenii în urmă, este o abordare cerebrală, rațională, echilibrată, cu o proporție istoriografică realistă între subiectiv și obiectiv, cu un narativ intelectual al unui profesor preuniversitar despre o personalitate complexă, multi-domenială (profesor universitar, cercetător, istoric, editor de izvoare istorice, autor, critic și autor literar, ziarist, mentor, ideolog, politician) născută la Botoșani, cu aproape 155 de ani în urmă. Uitată sau ignorată în România comunistă, republicată în 1991, la aniversarea a 120 de la nașterea și la comemorarea a 50 de ani de la moartea tragică a lui N. Iorga, portretizarea Titanului realizată de S. Diamandi intră în bibliografia obligatorie a marelui savant – politician, în secvența temporală – tematică „N. Iorga în timpul vieții”.