Am primit zilele trecute (13 Iul.) un mesaj, prin adresa redacției revistei noastre, pe care îl redau: Stimată redacție,
Atașez spre considerația dumneavoastră poezia „Arhitectul lui Cronos”, creație originală semnată de mine, Fasie Vasilica Steliana. Dacă se încadrează în linia editorială a revistei/editurii dumneavoastră, mi-ar face o deosebită bucurie să o văd publicată. […]. În atașament găsiți poezia în format .doc și .pdf, împreună cu o scurtă prezentare a mea. Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă doresc mult succes în promovarea creației literare românești.
Cu stimă, Fasie Vasilica Steliana

Fascinat, am dispus publicarea poeziei (https://luceafarul.net/arhitectul-lui-cronos), descoperind în lectura ei că autoarea construiește aici o meditație lirică profundă asupra dualității dintre eternitate și efemer, plasând iubirea într-un cadru mitologic și sacru, unde timpul – întruchipat de Cronos – devine forța care modelează și, totodată, limitează destinele omenești.[1]

Cronos, simbol al timpului nemilos, e chiar vizibil din titlul poemului, unde autoarea stabilește de la bun început o tensiune între arhitectul, o figură creatoare, și Cronos, zeul grec al timpului care devorează tot ce creează. Timpul apare nu doar ca un element ce cronometrează existența, ci ca o entitate cu „mâna-i de granit”, capabilă să frângă iubirea. Astfel, timpul nu este neutru, ci devine antagonistul subtil al dorinței umane de conexiune și permanență, unde, pentru a scoate în evidență iubirea mistică și idealul etern, poeta propune un tip de iubire care transcendă condiția umană, aspirând la o comuniune sacră între „mireană sfântă” și „mire nefiresc din ceruri fine”. Dragostea devine o formă de iluminare, un drum spre altar, o „juruință” născută din răsărit, într-un registru aproape liturgic. Însă această iubire nu este lipsită de suferință, e o căutare continuă, alimentată de dor, de tăcere, de rugăminți, care solicită prezența celuilalt ca alinare și împlinire. De aici trecem în zona unei dualități uman-divin și mitologia personală, ceea ce-i dă posibilitatea Stelianei să evoce simboluri biblice și mitologice — Adam, îngerul, Cronos, Amosul Timp — pentru a ridica experiența afectivă la nivel cosmic. Astfel, iubirea nu este doar personală, ci universală, iar ființa se definește prin aspirația spre celălalt idealizat. Tot cerul este martor al uniunii, iar legătura nu se consumă în prezentul banal, ci într-o dimensiune supratemporală, mistică. E o estetica discursului poetic, pot spune, când versurile sunt construite într-un registru solemn, cu imagini dense și metafore ample care reflectă intensitatea trăirii. Poezia are o fluiditate lirică ce amintește de psalmii biblici sau de imnurile sacre, în care vocea feminină se manifestă delicat, dar hotărât, cu expresii de genul Când chipul tău tresare din culori sau Să presărăm sublim doar flori de rai, care demonstrează capacitatea autoarei de a transforma trăirea în artă pură.
Așadar, Arhitectul lui Cronos este o meditație poetică despre iubirea ce caută să se elibereze de constrângerile timpului și să atingă absolutul. Autoarea, Fasie Vasilica Steliana (probabil, un pseudonim), demonstrează o sensibilitate lirică remarcabilă și o capacitate de a construi un univers poetic unde iubirea și destinul fuzionează în fața eternității.

Nota:
[1] Cicero, De Natura Deorum: Numele grecesc al lui Cronus este sinonim cu Cronos (timp), deoarece menține cursul și ciclurile anotimpurilor și perioadele de timp, în timp ce numele latin Saturn denotă că el își devora fiii, ceea ce înseamnă că timpul devoră veacurile.