Dacă e toamnă, urmăresc cum e reflectat acest anotimp în lirica botoșăneană. Dar, descopăr că puțini poeți de-a noștri sunt sensibilizați de peisajul autumnal. Îi surprind doar pe Teodor Epure (Început de toamnă; https://luceafarul.net/teodor-epure-despre-toamna-si-trecerea-timpului), Gabriel Balașa (Tăcere de toamnă; https://www.facebook.com/gabriel.balasa.98), Dumitru Petraș (E sloi în toamnă rece) și Romulus Ungureanu (Toamna lumii).

Astăzi, mă voi apleca asupra Toamnei lumii publicată în Luceafărul sub semnătura poetului botoșănean, Romulus Ungureanu.
Poemul „Toamna lumii” se remarcă printr-o viziune mai profundă și melancolică asupra lumii ce ne înconjoară, exprimată printr-un limbaj poetic dens și simbolic. Titlul sugerează din start o metaforă extinsă: toamna nu este doar un anotimp al naturii, ci devine o stare a lumii, o secvență finală a unui ciclu existențial, în care degradarea, uitarea și moartea domină peisajul uman și spiritual. „Toamna lumii” evocă o metaforă a sfârșitului, nu doar al naturii, ci al valorilor, al speranței și al umanității. Rugina, gerul, bruma, frunzele căzute sunt elemente ce se regăsesc mereu în creațiile poetului, și de fiecare dată, ne sugerează o lume în declin, o societate în care timpul nu mai aduce primenirea, ci doar pierdere. Toamna devine astfel un simbol al decadenței colective, al unei epoci în care sensul se estompează. Această viziune este regăsită și în poezia „Glossă” de Mihai Eminescu, unde poetul avertizează asupra iluziei și instabilității lumii: „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate.”. Eminescu, ca și autorul poemului „Toamna lumii”, exprimă o deziluzie profundă față de lume și o retragere în sine, ca formă de apărare împotriva degradării.

Poemul este alcătuit din cinci strofe, fiecare contribuind la conturarea unei atmosfere apăsătoare, dominate de tristețe, resemnare și deziluzie. Imaginile poetice sunt puternice și sugestive: „A ruginit și lumea, pământul și destinul” e o imagine vizuală care exprimă degradarea totală, nu doar fizică, ci și spirituală; „S-au rătăcit peștii în gustul lor de pâine”, o metaforă subtilă a pierderii instinctului, a confuziei existențiale; „Creația devine plăcerea din gunoi” ne duce la o antiteză dură, care denunță pervertirea valorilor autentice. Această atmosferă de degradare și moarte este prezentă și în poezia „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș, unde moartea nu este doar un act fizic, ci o experiență care ține de existență, care marchează trecerea de la inocență la conștiința tragică a vieții.
Iscusit și sensibil creator de lirică, Romulus Ungureanu își adoptă stilul și mijloacele artistice. Astfel, folosește un limbaj expresiv, marcat de figuri de stil precum: metafora („moarte influentă”, „brumă rece pe amintiri”, „soarele ce coace nevoia”) care, toate, contribuie la crearea unei atmosfere de neliniște și alienare; personificarea (,,moartea este „rechemată”, „flămândă”, iar noaptea „se ridică”) sunt elemente care dau viață abstractului și intensifică dramatismul; antiteza („pace și război”, „credința pe surse”, „plăcerea din gunoi”) exprimă conflictul dintre aparență și esență, dintre valorile autentice și cele pervertite. Un stil asemănător, cu imagini puternice și o viziune pesimistă, regăsim în poezia „Testament” de Tudor Arghezi, unde poetul vorbește despre transformarea suferinței și a „gunoiului” în artă: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”.
Din punct de vedere al mesajului și viziunii poetice, Toamna lumii transmite o critică subtilă, dar profundă a lumii contemporane. Este o reflecție asupra pierderii valorilor, a dezumanizării și a uitării istoriei. Credința este „pe surse”, istoria „uitată pe rafturi”, iar recolta este „rece și nedorită” ; toate aceste imagini sugerează o lume în care spiritualitatea, cultura și sensul existenței sunt abandonate. Această viziune este înrudită cu cea din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, unde personajul principal trăiește o criză profundă de identitate și sens, într-o lume marcată de război, confuzie și pierdere.

Așadar, „Toamna lumii” este un poem de o mare forță evocatoare, care reușește să surprindă, printr-un limbaj poetic rafinat, criza profundă a lumii moderne. Este o elegie a valorilor pierdute, o meditație asupra timpului care nu mai vindecă, ci doar confirmă degradarea. Prin imagini sugestive și o viziune poetică matură, autorul ne invită să reflectăm asupra sensului existenței într-o lume tot mai rece și mai uitată.
Prin comparația cu opere din Literatura Română precum „Glossă”, „Moartea căprioarei”, „Testament” sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, putem să admitem că această temă a decăderii și căutării sensului este una universală, mereu actuală, și profund umană.