În lucrarea „Didactica literaturii. Reorientări” (2016), Alina Pamfil propune un model didactic ce privilegiază actul interpretării, în detrimentul analizei, promovate masiv anterior în cadrul învățământului românesc. Autoarea își justifică opțiunea pentru o astfel de abordare subliniind situarea acesteia în deplin acord cu tendințele care structurează modelele curriculare ce se cristalizează în școala europeană, centrate pe dezvoltarea personală a elevului. Considerațiile cercetătoarei conduc către ideea că elevul, a cărui întâlnire cu literatura se produce, preponderent, la nivelul substanței acesteia, beneficiază de șansa valorificării plenare a potențialului formativ al literaturii.

În lucrarea de față, ne propunem o ilustrare a noțiunii de „potențial formativ” al literaturii, plecând de la afirmațiile autoarei sus-citate și valorificând un text reprezentativ propus pentru studiu elevilor de clasa a X-a: nuvela fantastică „La țigănci” de Mircea Eliade.

Deși numele acestui scriitor nu figurează în lista autorilor canonici din Programa Examenului național de bacalaureat, consider că întâlnirea elevilor de liceu cu opera sa se înscrie în categoria celor memorabile. Nu atât prin „Romanul adolescentului miop” – una dintre primele opere studiate în clasa a IX-a, într-o etapă mai curând a tatonării literaturii –, cât mai ales prin proza fantastică „La țigănci” ori prin romanul exotic „Maitreyi”. Ambele scrieri au în compoziția lor câte o experiență erotică ce depășește limitele existenței terestre, dobândind atributul sacralității și al veșniciei.

Or, pentru un adolescent de 16-18 ani, care traversează etapa existențială a expansiunii fanteziei și a sentimentelor, care își formează reprezentări asupra lumii, o astfel de temă nu poate decât să devină terenul favorabil găsirii unor răspunsuri la întrebări fundamentale, care să conducă la cunoaștere și la autocunoaștere.

Referindu-se la potențialul formativ al textului literar, Alina Pamfil aduce în discuție transformările interioare generate de actul interpretării. În relație cu subiectul sus-menționat, dar fără a ne limita la acesta, reținem câteva teze interpretative formulate ca răspuns la întrebarea „Despre ce vorbește textul?”, adresată de cadrul didactic. Elevii ar putea desprinde câteva semnificații globale: „Textul ilustrează concepția lui Mircea Eliade, conform căreia sacrul se manifestă în aspectele cele mai banale ale existenței”; „Nuvela surprinde puterea iubirii autentice de a depăși limitările condiției umane”; „Narațiunea ilustrează o manieră de a concepe trecerea în lumea de dincolo”.

Viziunea istoricului religiilor, jalonată de idei precum complementaritatea sacrului și a profanului, hierofania, existența universurilor paralele, ieșirea din timpul istoric ori moartea ca inițiere, le devine familiară elevilor cu prilejul receptării nuvelei fantastice. Desigur, profesorul de literatură română deține un rol fundamental în acest proces, acela de facilitator al familiarizării elevilor cu teoriile omului de știință Mircea Eliade. Lectura unor fragmente din lucrarea „Sacrul și profanul” – concepută ca o introducere în studiul fenomenului religios și destinată publicului larg – este suficientă pentru fixarea unor repere teoretice esențiale interpretării textului literar.

Elevii înțeleg dualitatea timpului și a spațiului, consecință a interdependenței sacrului și profanului: Gavrilescu pendulează între cele două universuri tocmai datorită permeabilității granițelor dintre lumea sacră și cea profană. Personajul iese din timpul istoric și accesează dimensiunea sacrală. Profunda sa experiență de ordin spiritual devine posibilă prin intermediul hierofaniei, a manifestării supranaturalului în profan. Căsuța babei, grădina și bordeiul țigăncilor reprezintă spațiul revelării sacrului, dar pentru neinițiați, pentru profanii cărora nu le este permis accesul la sacru, locul rămâne unul rău-famat. Mircea Eliade ilustrează astfel una dintre ideile vehiculate în opera sa științifică, anume că realitatea care a servit unei hierofanii deține un statut paradoxal: ea reprezintă „altceva”, dar concomitent, continuă să facă parte din lumea noastră.

Înțelegerea acestor idei ale omului de știință, transpuse în nuvelă cu mijloacele literarității, produce „apropierea de viziunea și de lumile imaginare ale autorului”, care constituie un efect al „dez-depărtării”, conform terminologiei utilizate de Alina Pamfil. Elevii își completează reprezentările asupra lumii cu o nouă teorie, care le este accesibilizată de textul literar. Acesta funcționează ca un exemplu, care contribuie prin concretețea lui la clarificarea unei idei abstracte.

Iar efectul poate fi mai profund de atât, mergând dincolo de simpla înregistrare a unei reprezentări asupra vieții. Cunoașterea acestui mod de a înțelege realitatea poate avea un impact major asupra viziunii despre lume a elevilor, care să se traducă printr-o adeziune parțială sau totală. Probabilitatea ca influența să fie semnificativă crește în măsura în care scrierea lui Mircea Eliade răspunde unei necesități resimțite de cititor, aceea a trăirii unor experiențe variate. Limitările proprii condiției umane – ireversibilitatea temporală, efemeritatea, posibilitatea de a trăi o singură viață – generează nevoia compensatoare de a beneficia de experiențe multiple. Literatura, sursă inepuizabilă de trăiri, răspunde acestei nevoi lăuntrice. Existența receptorului de text literar, supusă unor constrângeri și unor mărginiri (ontice, sociale, economice etc.), dobândește complexitate prin lectură. Experiențele de factură livrescă sunt indirecte, dar complementare celor empirice.

Elevul de liceu, aflat la vârsta formării viziunii asupra lumii, își îmbogățește experiența de viață receptând nuvela eliadescă, dat fiind că unele aspecte pe care le conștientiează în urma lecturii și a interpretării textului s-ar putea dovedi esențiale în existența lui prezentă sau ulterioară. De pildă, importantă este înțelegerea faptului că luarea unor decizii greșite poate schimba în mod fundamental destinul cuiva (Gavrilescu transformă datoria financiară într-una economică, se căsătorește cu Elsa și o părăsește astfel pe Hildegard, marea sa iubire), la fel cum poate fi utilă ideea că oamenii aparent banali, lucrurile și evenimentele anodine pot servi manifestării unor experiențe spirituale profunde.

Lectura și receptarea narațiunii „La țigănci” generează și alte efecte formative: descoperirea unui spațiu și a unei epoci este posibilă datorită caracterului realist al scrierii. Elevii ajung să cunoască stări de fapt ale Bucureștiului interbelic: căldura teribilă, mirosul de asfalt încins, deplasarea cu tramvaiul, dar și cu birja, moda studierii pianului de către tinerele fete din familiile burgheze. La solicitarea profesorului de literatură, ei pot observa cum a evoluat societatea în aproximativ un secol ce desparte lumea noastră, contemporană, de Bucureștiul lui Mircea Eliade.

Nu în ultimul rând, receptarea literaturii îi permite cititorului să cunoască ceea ce Alina Pamfil numește „realitatea secundă”: „lumea artefactelor, cu specificul și dinamica ei”. „La țigănci” se înscrie în categoria narațiunilor fantastice și reflectă un moment al evoluției genului în literatura autohtonă. Elevii, care în clasa a IX-a au cunoscut fantasticul de sorginte folclorică întâlnit la I.L. Caragiale („La hanul lui Mânjoală”) și la Vasile Voiculescu („Lostrița”), își completează cunoștințele privind evoluția fenomenului literar românesc, odată cu analiza nuvelei eliadești, care pune în lumină dimensiunea erudită a fantasticului cultivat de acest autor, avându-și originea în opera sa științifică. Elevii înțeleg diferența între fantasticul bazat pe credința în existența diavolului și cel configurat prin intermediul unor concepte precum sacru, hierofania, mitul.

Prezenta lucrare se constituie drept o tentativă de ilustrare a ideii potențialului formativ al literaturii, căreia Alina Pamfil îi dedică cel dintâi capitol din excepționala sa lucrare generatoare de perspective moderne în domeniul didacticii literaturii. Narațiunea „La țigănci” a fost aleasă pentru exemplificare în virtutea polisemantismului acesteia, a direcțiilor multiple de interpretare pe care le suscită.

Bibliografie
1. Eliade, Mircea, La țigănci, Art, București, 2011.
2. Pamfil, Alina, Didactica literaturii. Reorientări, Art, București, 2016.