Mihai Eminescu – contributor la istoriografia etnogenezei românilor în Balcani
Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: © Ionuț Țene, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

În a doua jumătate a secolului XIX, istoriografia română se distinge prin contribuțiile unor personalități emblematice privind trecutul și etnogeneza românilor, precum B. P. Hașdeu, Alexandru Dimitrie Xenopol și Eudoxiu Hurmuzachi, fiecare având un impact profund asupra înțelegerii și prezervării istoriei naționale. B. P. Hașdeu a fost o figură proeminentă în dezvoltarea studiilor istorice românești. În 1865, a publicat „Ioan-Vodă cel Cumplit”, o lucrare de referință care a fost influențată de „Istoria românilor sub Mihai Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu. Hașdeu a reușit să contureze o viziune a istoriei românești în sensul cultului marilor genii, evidențiind faptele și realizările semnificative ale marilor personalități din trecut. Tot în 1865, el a inițiat „Arhiva istorică a României”, un proiect ambițios care a publicat pentru prima dată o serie de documente vechi slavone și românești, aducând astfel noi lumini asupra istoriei naționale. Lucrarea este organizată în trei volume, cuprinzând atât acte interne, cât și străine, și a contribuit la dezvoltarea istoriografiei românești, continuând tradiția începută de lucrări precum „Cronica lui Șincai” și „Magazinul istoric” al lui Bălcescu. În 1860, Hașdeu devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași. Publicația sa, sub influența lui Aron Pumnul, din 1859 apare cu un titlu modificat – „Foiță de istorie și literatură”. Aici iese de sub tipar studiul devenit celebru: „Pierit-au dacii?”. Hașdeu își pune pentru prima oară problema continuității populației autohtone geto-dace pe teritoriul locuit de români, ieșind astfel din paradigma etno-genetică a cronicarilor moldoveni și munteni din secolul XVII, care afirmau că noi românii „de la Râm ne tragem”, idee etno-genetică continuată cu succes și persuasiune de corifeii Școlii Ardelene. În formarea poporului și a limbii române, doar originea latină și imperială de la Roma ne caracteriza ca popor. Pe această idee au continuat și istoricii din epocă, cu oarecare nuanțe. Istorici pașoptiști ca Nicolae Bălcescu și Mihai Kogălniceanu au trecut la un alt nivel de interpretare a istoriei naționale după cronicile post-medievale și barocul iluminist al Școlii Ardelene.

Alexandru Dimitrie Xenopol a fost un alt pilon al istoriografiei românești, născut pe 23 martie 1847 la Iași. El a dorit să devină un istoric de renume, urmând studii în Germania, unde a obținut diplome doctorale în drept și filosofie. La întoarcerea în țară, în 1871, Xenopol a început o carieră academică remarcabilă, devenind profesor de istorie la Universitatea din Iași. Lucrarea sa principală, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, publicată între 1888 și 1893, reprezintă prima sinteză sistematizată a istoricului român și a istoriografiei naționale, acoperind subiecte ce se întind de la antichitate până la Unirea din 1859. Această lucrare monumentală, cu aproape 4.000 de pagini, a fost rezultatul a 16 ani de documentare riguroasă și 10 ani de redactare, având un impact considerabil asupra cunoașterii istorice în România. De asemenea, bucovineanul Eudoxiu Hurmuzachi a contribuit la istoriografia etno-genezei române prin seria sa de lucrări „Documente privitoare la Istoria Românilor”. Această lucrare, ce cuprinde cinci volume, a abordat o narativă cronologică a evenimentelor, deși a rămas neterminată, oprindu-se în 1782. Hurmuzachi a explorat arhivele vieneze pentru a strânge documente esențiale, iar guvernul regal român a considerat că este datoria sa să susțină publicarea acestor volume, subliniind importanța cercetărilor sale. Aceste lucrări sunt esențiale în conturarea identității naționale românești și reflectă efortul constant al istoricilor epocii de a organiza și interpreta documentele și evenimentele care au marcat evoluția țării. Fiecare dintre acești autori a adus o contribuție originală, consolidând cunoașterea istorică și promovând studiul trecutului în contextul formării conștiinței naționale românești. Pe lângă acești istorici, un alt nume proeminent în articularea viziunii despre etnogeneza românilor este cel al poetului și jurnalistului Mihai Eminescu, a cărei contribuție istoriografică este uitată sau chiar ocultată.

Poetul național al românilor a publicat în 1882 un text remarcabil în care a abordat subiectul trecutului românilor, vizionând corect etnogeneza poporului într-un areal geografic foarte larg. Eminescu nu s-a limitat doar la teritoriul celor trei Țări Române și la Regatul României și Transilvaniei, ci a extins analiza sa asupra sudului Balcanilor până la nordul Carpaților. Prin studiul său, Mihai Eminescu a prefigurat ideile istoriografiei începând cu secolul XX, influențând gândirea unor istoriografi renumiți precum Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan sau corifeii istoriei aromânilor, cum ar fi Th. Capidan, George Murnu și Pericle Papahagi. Aceștia au dus mai departe explorările începute de Eminescu, aprofundând cunoașterea etnogenezei și extinderii teritoriale a formării națiunii române. Astfel, întreaga activitate a lui Eminescu dovedește că a fost un vizionar în ceea ce privește etnogeneza poporului român și a limbii române, anticipând ceea ce aveau să dezvolte marii istorici români din secolul XX. Mulți dintre acești istorici, în special cei din perioada interbelică și din perioada regimului comunist, au extins conceptul de identitate națională și s-au concentrat pe perimetrul teritorial uriaș, balcanic, al formării națiunii române, gestionând și reinterpretând diversele influențe culturale și istorice. Abia cu publicarea integrală a operei politice din anii 1882-1883 și 1888-1889 din ziarele „Timpul”, „România Liberă” și „Fântâna Blanduziei”, prin ediția critică întemeiată de Perpessicius și îngrijită de Muzeul Literaturii Române, având coordonator pe Dimitrie Vatamaniuc și publicată la Editura Academiei RSR între 1985-1989, românii și istoricii au aflat de un articol de geniu și premonitor al lui Mihai Eminescu despre etnogeneza românilor și arealul geografic vast al acesteia. Această lucrare a fost ocultată de istoriografia academică românească între secolele XX și începutul secolului XXI. Mihai Eminescu – cu inteligența sa sclipitoare și intuiția poetică, precum și cu informațiile obținute în urma studiilor de la Viena și Berlin din anii 1870, având acces la istoriografia de limbă germană conexată pe spațiul balcanic – a reușit să surprindă cu acribie și acuratețe științifică etnogeneza românilor într-un articol obiectiv, exhaustiv și bine documentat. Mihai Eminescu, la fel ca și corifeii istoriografiei românești despre aromâni de mai târziu (secolul XX) – surprinde complexitatea și extinderea etnogenezei poporului român, care era numit de cronicari și istorici cu exonimul de vlahi.

Consider că o citare a textelor din articolul lui Eminescu, de fapt un autentic studiu istoric, va lămuri cititorul sui generis. Articolul „Românii, întemeietorii Imperiului al Doilea Bulgar, al Asanizilor, 1186-1257”, care interesează subiectul, oferă informații pe deplin lămuritoare pentru viziunea etno-genetică a poetului. „Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini; în suta a douăsprezecea, locuitorii dinlăuntrul Dalmației vorbeau, într-adevăr, slavonește, după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din orașele de pe țărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie… Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lângă Anchialis și Bizye. Ansbert, autorul plin de cunoștințe al istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaște, în apropiere de Thessalonika, o țară roditoare pe care o numește Flachiam (referire la vlahi, nota red.). Mai mult, el, care numește pe marele Nemanja, Mare Duce al Serbiei și Rasiciei (Crassiae), care distinge foarte bine bulgarii, sârbii și vlahii, numește de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al Doilea Bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor. Petru, care se cheamă și Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum). Puterea lor, care se întemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atât de mare încât putură să facă împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta împotriva romeilor; o oaste sârbească avea să se unească cu el și să ajute la cucerirea Constantinopolului, iar Petru, care-și așezase deja pe frunte cercul de aur, după ce câștigase pentru el pe bulgari…”

Folosind documente bizantine și cronici latine occidentale din bogatele biblioteci vieneze și berlineze, acestea i-au deschis lui Mihai Eminescu orizonturi largi de înțelegere a etnogenezei românilor și perspectiva largă a formării poporului român pe un areal geografic larg, din Balcani până în nordul Moldovei. Poetul a perceput mai bine decât istoricii români ai timpului – dar și față de cei din secolul XX – importanța etnogenezei, faptul că Imperiul româno-bulgar de la 1186 a avut origini vlahe și întemeierea acestuia a fost una românească, chiar plenară. Eminescu face în articol referire și la celebra scrisoare a lui Ioniță Caloian către papalitate, în care vorbește de originea ”direct de la Roma” a poporului vlah pe care îl reprezenta. Știm că vlahii se auto-denumeau pe ei ”români”, denumirea de valah fiind un exonim dat de germani, slavi și maghiari. ”Însă mişcarea care, de la 1186 începând, a dus la ridicarea unui mare Imperiu vlahic a pornit de la vlahi, iar nu de la bulgari, se ‘nţelege şi cumcă acest Imperiu se numeşte în mod impropriu bulgar, n-o spune numai Ansbertus, căruia, cu tot spiritul său foarte exact de observaţie, i s-ar putea atribui, străin fiind, o concepţie eronată a raporturilor naţionale. Într-un mod tot atât de hotărât concordă cu el unul din cei mai buni martori ai zilelor acelora, Choniatul Niketas, precum şi autorul german al cruciatelor împăratului Frederic. El arată că fraţii vlahi au fost aciia cari-au răsculat întregul popor al vlahilor, de cari se ţineau şi ei, şi-i înseamnă pe Asanizi ca vlahi, nu ca bulgari. E înainte de toate necesar de-a privi mai de aproape darea de seamă a Choniatului, de vreme ce-a fost contimporan cu răscoala vlahilor şi de vreme ce, ca cunoscător eminent al evenimentelor din timpul său merită o deosebită recunoaştere. El cunoaşte aşezările lor, zice că sunt mysii, moesianii de odinioară, numeşte pururea vlahi pe fraţii Petru şi Asan, aminteşte cauzele răscoalei lor, destinge pe bulgari de vlahi, pe cari fraţii voiesc să-i mişte la o răscoală comună, şi anume cu intenţia de-a nimici pe romaei, încoronarea lui Petru de cătră sine însuşi în oraşul Pristhlava, războiul întâi cu vlahii şi cum într-acesta Petru şi Asan fură goniţi cu ai lor peste Istru şi cum se amestecară acum cu skyţii (cumanii) învecinaţi, încât în răscoala aceasta se iveşte şi un al treilea component etnic constitutiv: blachii, bulgarii, cumanii. Blachii se supuseră în aparenţă împăratului Isaak Angelos, care neglijă de-a sfărâma cu totul răscoala şi le dete printr – asta blachilor putinţa de-a se reculege şi de-a izbucni din nou. Cum se întâmplă aceasta, Asan se ‘ntoarse acum cu puternic sprijin din partea cumanilor şi acum ţinta sa era de-a face din blachi si bulgari un singur imperiu, precum fusese şi mai înainte. Acesta a fost aşadar stadiul al doilea al ridicării. În lupta proximă Petru şi Asan răpiră flamura imperială şi hainele împăratului şi se împodobiră cu ele. Apoi urmă un nou război cu blachii, lupta împăratului cu blachii şi cumanii la Berrhoea, prinderea soţiei [lui] Asan şi predarea fratelui său Ioan ca ostatec; războiul fu rău purtat. Când campoducele Constantinos Aspietes [î]i observă împăratului Isaak că oastea nu se poate lupta tot într-un timp şi în contra vlahilor şi în contra foamei, împăratul puse să-i scoată ochii. Blachii, ce făcuse tăriile lor inaccesibile, pustiau împreună cu cumanii provinciile romane, împăratul pierdu, la 1190, oastea şi podoaba capului său (…). Descrierea pe care Niketas o face despre purtarea împăratului Isaak Angelos confirmă pe deplin ceea ce tot el relatează, cumcă fraţii vlahi nu doreau nimic mai mult decât păstrarea acestui împărat, a cărui incapacitate garanta vlahilor şi amicilor lor skythici victoria armelor. Cetele lor nu se puteau oare înarma cu armele pe cari romaeii fugari le pierdeau în strâmtorile munţilor şi pe cari le luau de la romaei oamenii lor ce se căţărau ca şi caprele. Ei, vlahii şi cumanii, sunt aciia cari luptă mereu cu oştirile lui Isaak Angelos. Vlahii sunt acei cari înving. Ei prefac Tracia într-o pustietate, ei dărâmă oraşele, ucid pe locuitori sau îi vând în robie în mari depărtări; ogor, pădure şi vie, orice semănătură şi sădire piere şi singurul rod al ridicării noului Imperiu din Trnwo este nimicirea culturii romaeice şi a rasei romaeice, ori pe unde numai o pot stârpi vlahii şi skyţii, cumanii. Tracia trebuia să devie o vizuină pentru animale sălbatece. Un indiciu nu puţin semnificativ în privirea vlahilor, cari acum jucau rolul cel mare şi n-aveau aşezări numai din a dreapta Dunării, este că la disoluţiunea Imperiului romaeic al lui Angelos şi la întemeierea unui Imperiu latin nu se nasc state nouă greceşti numai în Nicaea, Herakleia, Sinope şi Trapezunt, ci Sguros Leon întemeiază unul în Korinth şi Nauplion, Chamaretos Leon în Sparta, Mihail din neamul sebastocratorului Ioan în Nicopoli şi Durazzo (Epidamnos ), marchizul latin Bonifaciu în Thessalonic şi Thessalia inferioară, iar în Thessalia superioară, care acum se cheamă Vlahia Mare, se ridică un alt principe, pe care Niketas nu-l citează cu numele. Dar şi francul Robert de Clary, cari au scris în limba franceză lupta latinilor cu grien, grecii, şi care descrie luarea Constantinopolului la 1204, nici el cunoaşte pe inamicul de moarte al latinilor şi romaeilor, Johannes, altfel decât sub numele de Johans li Blaks şi tot aşa ‘l numeşte pe nepotul şi urmaşul lui, după ce Sf. Dimitrie ucisese pe cel dentăi în octomvrie 1207, în timpul odihnei de noapte. Erau regi ai Vlahiei, rois de Blakie. În acelaşi chip se esprimă Geoffroi de Villeharduin: Johanris li rois de Blakie; dar întrebuinţează şi espresia le roy de Blakie et de Bougrie. Traducătorul neofrancez şi-au permis însă libertatea neistorică de-a face din el le bulgare sau roy de Bulgarie, ceea ce apoi a trecut în cărţile noastre de istorie. Chiar acolo unde Geoffroy spune espres roi de Blakie traducătorul pune roi de bulgares. Geoffroy nu vorbeşte, ca Niketas, de skyţi, ci de cumani şi vlahi.” Eminescu a reușit cu acribie să înțeleagă ad litteram cronciile bizantine ale timpului precum și cele occidentale și să ajungă la o concluzie pe care istoricii români contemporani nu o dețin nici acum: ”Faptele acestea ar trebui de sine înşile să fie îndeajuns pentru a dovedi că noul Imperiu bulgar al Asanizilor a fost înainte de toate un imperiu vlahic, deci românesc, şi că caracterul lui a fost cu precumpănire acesta.”

Poetul sublinia caracterul românesc al imperiului Asăneștilor, eludând originea bulgară a acestuia. ”Bulgară” era doar tradiția locului, nu etnicitatea conducătorilor și a populației imperiului în general. ”Cât s-atinge însă de originea ridicării bulgare, e sigur că ea n-a plecat de la bulgari, ci de la cei doi frați vlahi, care, precum se va vedea mai târziu, se numeau ei înșiși romani, iar nu romei sau latini. Cererea pe care Petru şi Asan o adresară împăratului Isaak Angelos şi a cărei impetuozitate i-a atras lui Asan o palmă peste obraz, după porunca sebastocratorului Ioan, palmă ce s-a plătit mai târziu cu atâta sânge romaeic, cererea aceasta era relativă nu la bulgari, ci la intrarea vlahilor în serviciul militar romaeic şi, abia când cererea a fost respinsă în modul cel mai insultător, cei doi fraţi întreprinzători hotărâră a turbura şi pe bulgari, de a se avânta în fruntea lor şi, precum Nemanja între sârbi tindea la rumperea de domnia romaeică, tot astfel să lucreze şi ei în contra clătinătoarei domnii a Casei Angelos. Daca Petru şi Asan ar fi fost, precum se afirmă din nou, coborâtori din vechii ţari bulgari, ridicarea lor ar fi avut o formă foarte simplă. Ar fi trebuit numai ca în Tîrnovo să se refere la descendenţa lor şi bulgarii, cari făcuseră încercarea de-a scutura jugul romaeic ori de câte ori un descendent veritabil sau mincinos al vechilor ţari împlântase flamura independenţei, s- ar fi adunat cu entuziasm împrejurul lor. Dar nu se-ntîmplă nimic din toate acestea. Cei doi vlahi avură mai întâi nevoie de-un soi de profetese şi profeţi, cari spuneau că e în voinţa lui Dumnezeu ca vlahii şi bulgarii să se ridice.”

În percepția eminesciană, imperiul Asăneștilor a fost unul românesc. Liderii vlahi Petru și Asan s-au folosit de tradițiile imperiale bulgărești ale locului, capitalei și, bineînțeles, de populația bulgară con-locuitoare. ”E important a afla cum indicau membrii nouăi Case vlahe de ţari originea lor. Această cestiune pare dezlegată de-o scrisoare a papei Inocenţiu III către legatul său, ca răspuns la plângerile regelui Ungariei de la 1204, în care scrisoare papa spune espres că Petru şi Johannicius, cari se coboară din sângele foştilor regi, nu tind a ocupa, ci numai a recupera ţara părinţilor lor. Cu aceasta pare a se potrivi un pasaj din scrisoarea lui Johannicius (Kalojohannes), împăratul (imperator Bulgarorum et Blachorum), în care se zice: „Dumnezeu privi la umilirea noastră şi ne aduse aminte de sângele şi de patria de la care descindem”. Pe lângă această scrisoare, care, privită mai de aproape, se esprimă cu mare precauţiune şi care cerea papei o coroană (1202) precum o avea Petru şi Samoil, cari însă nu sunt numiţi strămoşi (progenitores), mai există ca pendent o scrisoare a lui Basilius, arhiepiscop din Zagora, cătră acelaşi papă, în care, ca motiv că demn este de-o coroană imperială, se citează întâi înclinarea lui Kalojoannes, precum ş-a întregului Imperiu, pentru biserica romană, apoi descendenţa acestuia din sânge roman (1202). Într-o scrisoare anterioară, pe care Kalojoannes o adresase papei Innocenţiu şi din care acesta citează un pasaj, domnitorul bulgarilor şi vlahilor (Bulgarorum et Wlachorum) zice de-a dreptul că strămoşii săi descindeau din Roma (1199?), că prin urmare nu erau bulgari.” Impărații vlahilor cereau recunoaștere oficială de la Roma, în primul rând pentru că erau de aceiași origine și se legitimau din tradiția imperială. În acest sens cereau recunoașterea patriarhiei vlahe a imperiului în capitala Veliko Târnovo. Eminescu sublina în studiul său: ”Abia atunci când ceru direct de la papa Innocenţiu ca noul arhiepiscop de Trnowo şi primat al întregei Bulgarii şi Vlahii să fie ridicat patriarh, să se erige un patriarhat permanent în imperiul său, el însuşi să fie încoronat, vorbeşte de împăraţii Simeon, Petru şi Samoil nu numai ca de nişte precedesori, ci ca de strămoşi. Innocenţiu se fereşte a-l recunoaşte de împărat; dar vorbeşte despre el cu termenii „rex bulgarorum et Vlachorum qui imperat; menţionează că bulgarii şi vlahii coboară din sânge roman, ceea ce în orice caz nu se putea zice decât pentru cei din urmă. Abia acum, la 15 septemvrie 1204, papa, în scrisoarea cătră regele Ungariei, numeşte pe fraţii Petru şi Johannicius coborâtori din vechiul neam al regilor (bulgari) 10, ceea ce ca fapt istoric nu are mai multă valoare decât menţiunea de mai sus că bulgarii şi vlahii ar fi de origine romană. Kalojohannes însă obţinuse ceea ce voise. Voise să fie împărat, ca ţarii de mai înainte; o putea face numai dacă se răzima pe aceştia şi astfel predecesorii deveniră străbuni…” Mihai Eminescu a analizat cronicile bizantine și franceze cu metodologie științifică, folosind comparația ca un autentic istoric. A și ajuns la propriile concluzii care sunt foarte actuale și azi și le consider autentice în adevărul istoric: ”Din cele mai de sus va fi rezultând însă cu siguranţă o serie de fapte: 1) Imperiu bulgar în adevăratul înţeles al cuvântului a fost numai cel mai vechi şi e despărţit de domnia Asanizilor prin sângeroasa domnie a lui Basilios Bulgaroktonos şi prin dominarea romaeică. 2) Întemeietorii reînnoitului Imperiu bulgar erau vlahi, şi nu bulgari, de origine români, iar noul Imperiu din anul 1186 era, vlaho – bulgar. 3) Ridicarea din anul 1186 a pornit de la vlahi, s-a sprijinit mai cu seamă, pe cumani, a atras în curentul ei şi pe bulgari şi astfel al doilea Imperiu bulgaro – vlah se deosebeşte în mod esenţial de cel dentăi; e un imperiu mai cu seamă vlah, care [se] numeşte bulgar pentru că fraţilor vlahi le succesese de-a deveni domni şi ai Bulgariei. 4)Abia după ce aceasta s-a întâmplat s-a născut silinţa de-a pune pe noul neam de domnitori vlahi în relaţiuni istorice şi de înrudire cu vechiul neam bulgar, ceea ce-a fost cu totul arbitrar şi eronat. 5) Întregul raport al vlahilor cătră bulgari şi cumani cată deci a se considera altfel decum se considera pân’ acum. Ce deducţiuni sunt însă a se face dintr’ aceasta pentru istoria românilor nu mai este obiectul acestor cercetări.6) Nu se mai cade desigur de-a vorbi de Imperiul Asanizilor ca de-un imperiu bulgar. S-ar comite numai aceeaşi eroare în care au căzut, după cum am dovedit, traducătorul francez al lui Villeharduin, când a schimbat arbitrar Blaquie în Bulgarie, ştergând astfel tocmai deosebirea caracteristică între Imperiul Asanizilor şi cel bulgar de mai înainte, dacă prin aceasta se şi pierde o bucată din istoria pur slavă, adevărul istoric poate câştiga numai. Imperiul era vlaho – bulgaro – cuman, dinastia vlahia.” (https://www.mihai-eminescu.ro/romanii-intemeietori-imperiului-al-doilea-bulgar-al-asanizilor-1186-1257-de-mihai-eminescu-21-si-23-noiembrie-1882)

Contribuția lui Mihai Eminescu privind etnogeneza românilor este de o acuratețe științifică și metodologică salutară, la un nivel de înaltă ținută științifică. Consider folosirea de către istoriografia română a contribuției eminesciene la istoria formării poporului român reprezintă o restituire necesară, care luminează și astăzi prin acribie și interpretare istoria etnogenezei românilor. Imperiul român sud-dunărean din secolele XII/XIII a fost prima formațiune statală recunoscută internațional a românilor, denumiți de cronici cu exonimul vlahi. Restaurarea imperială de la Veliko Tărnovo a avut loc cu o certă conștiință documentară a originii imperiale romane – ”de la Râm ne tragem” vorba cronicarului. Eminescu nu a fost doar un poet de geniu, ci și un istoric vizionar și profetic.

Ionuț Țene