Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ACADEMICIANUL ALEXANDRU ZUB LA 77 DE ANI

EDITORIAL

ACADEMICIANUL  ALEXANDRU  ZUB  LA  77 DE ANI
Autor, Georgică MANOLE

            Născut la 12 octombrie 1934  în localitatea Vârful Câmpului (jud. Botoşani), Alexandru Zub continuă seria marilor personalităţi pe care le-a dat spaţiul botoşănean. Alexandru Zub şi-a construit o biografie despre care, pe drept cuvânt, Alexandru –  Florin Platon spunea că e grăitoare „prin capacitatea ei de a se preta, încă de pe acum, unei hermeneutici edificatoare” fiindcă  „desfide împărţirea dintre viaţă şi profesiune”.

                Acad. Alexandru ZUB [320x200]Om al cărţilor şi al arhivelor, Alexandru Zub este un exemplu de cum se face cercetare istorică şi, mai ales, cum se dau verdicte în acest domeniu.  Permanent a fost adeptul meditaţiei şi rigorii, recomandând   sens şi ordine în abordarea istoriei. Întreaga sa operă este şi o demonstraţie a unei  credinţe personale, că un istoric nu poate duce argumentul până la capăt dacă nu e şi un pic filosof. La primirea în Academie  va ţine un discurs de recepţie  mulat pe personalitatea sa şi intitulat „Discurs istoric şi            ego – istorie”. Fără să nege metodele înaintaşilor, Alexandru Zub şi-a ales discursul istoric contemporan şi  ego – istoria ca direcţii de exercitare a meseriei de istoric.

                De aceea, finalul discursului se încheie cu câteva sugestii şi perspective care jalonează atât  posibile  direcţii de a aborda studiul istoriei cât şi căile prin care poate fi  interpretată opera  istorică (şi nu numai) a lui Alexandru Zub: „…tema ego-istoriei e susceptibilă de aprofundări şi nuanţe, pe linia unui proiect ce se conturează deja în ansamblul istoriografiei. Am avut ocazia unei scurte sistematizări în acest domeniu, pornind anume de la relaţia cercetătorului cu istoria imediată, de la statutul său de martor şi interpret totodată, pentru a-i defini succint străduinţele autocognitive, în cadrul ego-istoriei, pe plan universal, ca şi în spaţiul românesc.

                Discursul despre sine al istoricului rămâne o temă mereu deschisă, al cărei statut epistemic necesită încă analize şi nuanţe. Fără a se dori autonom, el tinde a-şi croi totuşi un loc mai precis în ansamblul istoriografiei. Tentativele de structurare a unui asemenea discurs în ultimele decenii s-au limitat la rudimente conceptuale şi de metodă, fîăcând abstracţie deocamdată de sugestiile venite dinspre semiotică, narativism,  psihoistorie, antropologie culturală etc. Modalităţile de expresie comportă de altfel o varietate inepuizabilă, de la simpla însemnare jurnalieră la pseudo – epistolar, de la amintiri şi memorii la autobiografiile redactate cu precauţie de istoric, tot mai numeroase şi mai greu de sistematizat în zilele noastre. Prefaţa, dialogul, interviul, seria „par-lui-meme” etc. fac deja parte din panoplia ego – istoriei. Un asemenea „câmp” nu e lesne explorabil şi nu îngăduie deocamdată sinteze integratoare.

                În acest spirit, ego – istoria invită desigur la o veghe de sine continuă, dar şi la „haute surveillance”, cum ne îndeamnă stăruitor un analist al istoriografiei contemporane.

                Istoricul e ţinut şi profesional să se ocupe de igiena memoriei sale, să o cureţe de păienjeniş, de scoriile inutile, de ceea ce un bun exeget al temei numea „nostalgia mincinoasă a timpului”. Ocultarea istoriei recente, a propriei istorii, e în multe cazuri o formă de ipocrizie, un fel de a evita confruntarea cu sine, în raport cu răspunsurile impuse de epocă.

                Istoria ca discurs e tot mai mult un pariu proporţional cu utilizările ei paraştiinţifice, după cum au dovedit unii analişti ai fenomenului. Conştient de situaţie, istoricul caută să-şi obţină autonomia, dreptul de a emite un discurs personal, în acord cu viziunea sa despre lume şi cu datele extrase din examenul materiei. Ego- istoria îl ajută să-şi obiectiveze propria situaţie.”

                Asemenea  lui Eminescu, Iorga, Enescu…, destinul lui Alexandru  Zub este într-o strânsă relaţie cu locurile natale, orice realizare, cât de mică, a botoşănenilor,  producându-i bucurii sincere. Aşa a făcut-o şi când a aflat că la Botoşani apare revista „Luceafărul”.  Observaţia a fost  dezvoltată de mai toţi interpreţii operei  academicianului Alexandru Zub, dar de o frumuseţe aparte mi se pare transpunerea ei în cuvinte de către academicianul Camil Mureşanu, în răspunsul la discursul de recepţie al domnului Zub: „ Dacă mi      s-ar îngădui presupunerea uşor romantică, a relaţiei între destinul unei vieţi şi locurile ei natale, aş îndrăzni să spun – iubite coleg – că neînduplecata dumneavoastră propensiune spre lumea istoriei s-a aflat cumva prefigurată în ambianţa acelor locuri, cu imagini străbătătoare prin trudnicele împrejurări familiale ce v-au marcat primii paşi în lume. Aţi văzut lumina zilei lângă apele încă firave ale Siretului, în locurile de întretăiere ale unor amintiri istorice. Mai în sus, pe râu, Bălineştii, cu vechea ctitorie a lui Tăutul, logofătul. Înspre partea cealaltă, Ipoteştii lui Eminescu, iar dincoace de pragul Bucovinei, silueta zveltă a Dragomirnei, preluând înspre apus panteonului artistic şi istoric al cucerniciei eroicei românităţi medievale din Ţara de Sus.”

                Consecvent sieşi, n-a evitat niciodată confruntarea cu propriile convingeri şi nici nu a fost adeptul unor răspunsuri aşteptate, impuse de o epocă sau alta, dacă  nu erau reale. O secvenţă este prezentată de Iacob Mârza în „Alexandru Zub sau puterea de seducţie a istoriei”, etapă din viaţă în care a cunoscut experienţa tragică a recluziunii: „Ataşat, alături de alţi tineri intelectuali români şi patrioţi, istoriei nefalsificate şi valorilor perene ale poporului român şi pentru că a avut curajul să apere adevărul istoric, cu ocazia serbărilor consacrate lui Ştefan cel Mare la Putna, în aprilie 1957, pe când era student, într-o atmosferă de dezlănţuire a dictaturii comuniste, Alexandru Zub va fi arestat şi deţinut, timp de  6 ani şi 2 luni ( 6 martie 1958 – 16 aprilie 1964).” Şi tot din cauza acestor convingeri faţă de scrierea istorie a devenit destul de târziu membru plin al Academiei Române.

                Opera lui Alexandru  Zub este văzută de  cei avizaţi  ca o încununare a unui vast proiect istoriografic şi cultural  la care se adaugă  scopul declarat de a  lega mai strâns istoricii români de lume. Evoluţia  în timp a  întinsei sale opere (peste 30 de volume de autor, aproape 30 de volume tematice  coordonate şi îngrijite, aproape 2000 de articole, prefeţe, eseuri, introduceri la diferite volume etc.)  a respectat riguros un algoritm care,  mai ales după Revoluţie, s-a dovedit a fi solid, neavând nevoie de retuşări. Încercând o sistematizare după un  laudatio a lui  Alexandru – Florin Platon, paşii  propuşi  şi realizaţi de Alexandru Zub  în scrierea  operei sale sunt:  1. crearea instrumentelor de lucru în perspectiva restituţiilor istoriografie la care se gândea (Xenopol, Pârvan, Kogălniceanu…); 2. editarea scrierilor istoricilor agreaţi; 3. realizarea unor sinteze de istoria istoriografiei; 4. scriera unor cronici, eseuri… cu scopul de a completa celelalte componente ale operei;  5. traducerea unor studii şi monografii în diferite limbi străine, cu scopul de a recupera, atât cât se putea în împrejurările de dinaintea anului 1989, tradiţia interbelică a deschiderii spre Europa şi a dialogului între specialişti; 6. amplificarea, după 1989, a acestei deschideri, în acelaşi spirit al sincronismului cu noile tendinţe ale istoriei post – comuniste.

                La cei 77 de ani pe care  îi împlineşte în acest an, 2011,  Alexandru Zub ne pune în faţă o viaţă  drămuită exemplar, trăită intens şi din care cei mai tineri pot extrage câteva căi de urmat (vezi Alexandru – Florin Platon): 1. orice iniţiativă ştiinţifică a avut  un caracter programatic; 2. orice lucru a fost bine făcut, iar o dată început a fost dus până la capăt indiferent de conjuncturi şi pe baza unui nestăvilit efort de informare şi sistematizare; 3.  a investit  încredere în domeniul în care activează; 4. permanent este preocupat de a ieşi din izolare, din localism şi de a se sincroniza cu lumea mare; 5. nu s-a cufundat total în paradigma culturală postmodernă, care pune accent pe fragmentar, diversitate şi specializare analitică  revenind la enciclopedism şi erudism; 6. preocuparea permanentă de a deveni o adevărată instituţie aşa cum doar Adrian Marino, Mihai Şora sau Constantin Noica mai pot fi consideraţi; 7. a creat la Iaşi o alternativă culturală  şi istoriografică, în răspăr flagrant cu orientarea vremii;  8. a dat o variantă sobră, erudită, echilibrată şi infinit mai complexă „discursului” naţional, care distona enorm cu stridenţele ideologiei oficiale etc.

                Considerat unul dintre  „ultimii veritabili seniori ai culturii noastre umaniste”, academicianul Alexandru Zub continuă să fie un adevărat model pentru generaţiile ce vin.                                           



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 20 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5