Elena Chiponcă s-a născut la 22 august 1954, în satul Ionăşeni, comuna Truşeşti, raionul Trușești, regiunea Iași (astăzi, în judeţul Botoşani). A absolvit Facultatea de Agronomie a Institutului Agronomic Ion Ionescu de la Brad din Iaşi și a lucrat la centrul zonal Truşeşti al Întreprinderii de In şi Cânepă Fuiorul din Suceava, precum și la S. C. Elmar Com din aceeași comună. A înfiinţat Muzeul de Etnografie din Truşeşti (2007), construit din fonduri proprii, desfăşurând o intensă activitate de cercetare în domeniu şi de achiziţie a pieselor etnografice. A colaborat cu Radio Iaşi pe teme de etnografie, cu TVR Iaşi (TVR 3) despre muzeul etnografic, cu Tele’M Botoşani pe subiecte referitoare la muzeu și la sărbătorile de peste an din zonă, precum şi cu TVR 2 în vederea realizării filmului documentar Drumul cânepii, transmis într-un serial de trei episoade. Este autoarea lucrărilor Ionăşenii de azi, de ieri şi de mai demult – monografie (2014, reeditată în 2015), Ionăşenii de azi, de ieri şi de mai demult – album monografic (2017), Truşeşti – monografie (2020), și Truşeşti. Memoria locului în imagini – album monografic (2022). A publicat în revista Memento Mori din Botoşani articolele Truşeşti, 1568-1863 (2019), Biserica „Sfântul Dimitrie” din Ionăşeni (2020), Muzeul de Etnografie Truşeşti (2020), Guranda. Conacul „Mihai Alexandrescu” (2022) și Biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Băbiceni (2022). A organizat în comună expoziţii anuale de etnografie și fotografie şi este unul dintre iniţiatorii și animatorii sărbătorii Ionăşenilor, Întâlnirea fiilor satului, ajunsă la cea de-a VIII-a ediţie. A primit titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Truşeşti (2016) și Crucea Sfântul Ierarh Dosoftei a Arhiepiscopiei Iașilor (2023).

Există oameni care stimulează comunitățile din jurul lor și, uneori, chiar le trag după ei, când acestea nu-i urmează din încredere și instinct. Elena Chiponcă este un astfel de om. A lăsat urme adânci peste tot: în satul în care a văzut pentru prima oară lumina zilei, pe băncile școlilor, în Trușești, localitatea care a adoptat-o, în familie, în locurile în care a lucrat sau continuă să activeze, la masa de scris sau printre cei cu care a venit, fie și numai accidental, în contact. De la o vorbă bună și până la dovezile concrete de generozitate, înțelegere și omenie, ea a trecut prin viață dăruind, fără a aștepta în schimb decât, cel mult, recunoștința formală a celor cărora, direct sau indirect, într-un fel sau altul, le-a venit în ajutor; o minimă gratitudine de care, nici măcar de ea, nu întotdeauna a avut parte. Și, totuși, chiar și atunci, a continuat să fie ea însăși. De cele mai multe ori, viața te schimbă; însă, în bunătatea și modestia ei înnăscute, această femeie a rămas mereu egală cu ea însăși, deși nu puține au fost prilejurile în care aproape oricine în locul său nu ar mai fi continuat să fie la fel. De regulă, acest tip de om este catalogat drept naiv, fraier sau „prost de bun”; și, poate, în lumea în care trăim astăzi, astfel de etichetări nici nu par deplasate. Doar că, pentru o fire sensibilă ca a ei, nedreptățile din gesturi și cuvinte dor mai mult decât i-ar putea afecta pe alții; dar, pe cât de fragilă e în suflet, pe atât de puternică e în caracter.

Aș putea întocmi o întreagă listă concretă a faptelor sale dezinteresate de implicare în sprijinul celorlalți – ajutoare pentru semeni, biserici și școli, construcții sau reparații de troițe, clopotnițe, porți și fântâni, ori volume, albume și articole monografice despre istoria locurilor în care a copilărit sau trăiește în prezent și de care nimeni nu mai știe aproape nimic; nu asta mi-am propus. Intenția mea a fost doar să creionez portretul unui om pe care-l întâlnim din ce în ce mai rar și, din păcate, îl prețuim din ce în ce mai puțin. Iar acest demers mi-a fost prilejuit de un simplu pretext: ieri, Elena Chiponcă a avut parte de una dintre extrem de rarele recunoașteri ale oamenilor: Arhiepiscopia Iașilor, din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, i-a acordat, în satul natal, Crucea Sfântul Ierarh Dosoftei. Sugrumată de emoție, abia a putut să îngaime: „Această distincție nu-mi aparține; e a dumneavoastră, a satului în care m-am născut.”

Florin Bălănescu