Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Elena Chiponcă; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Elena Chiponcă s-a născut la 22 august 1954, în satul Ionăşeni, comuna Truşeşti, raionul Trușești, regiunea Suceava (astăzi, în judeţul Botoşani). A absolvit Facultatea de Agronomie a Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi și a lucrat la centrul zonal Truşeşti al Întreprinderii de In şi Cânepă „Fuiorul” din Suceava, precum și la S. C. „Elmar Com” din aceeași comună. A înfiinţat Muzeul de Etnografie din Truşeşti (2007), construit din fonduri proprii, desfăşurând o intensă activitate de cercetare în domeniu şi de achiziţie a pieselor etnografice. A colaborat cu Radio Iaşi pe teme de etnografie, cu TVR Iaşi (TVR 3) și Radio Chișinău despre muzeul etnografic, cu Tele’M Botoşani pe subiecte referitoare la muzeu și la sărbătorile de peste an din zonă, precum şi cu TVR 2 la realizarea filmului documentar în trei episoade „Drumul cânepii”. Este autoarea a șase volume monografice și a zece articole similare publicate în reviste de cultură din Botoşani. A organizat expoziţii anuale de etnografie și fotografie în comună și a participat la manifestări expoziționale din Botoșani. Este unul dintre iniţiatorii și animatorii sărbătorii Ionăşenilor, „Întâlnirea fiilor satului”, ajunsă la a IX-a ediţie. A primit titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Truşeşti (2016) și Crucea „Sfântul Ierarh Dosoftei” a Arhiepiscopiei Iașilor (2023).

Elena Chiponcă este unul dintre cei mai activi animatori ai vieții comunității în cadrul căreia trăiește și își desfășoară activitatea. Despre Muzeul de Etnografie din Trușești, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 iunie 2010, în incinta acestuia.

• – Bună ziua, doamnă Elena Chiponcă!
• – Fiți binevenit la noi!
• – Cum a luat ființă muzeul etnografic?
• – Pentru amenajarea lui, a fost nevoie de aproape trei ani, dar dotarea lui continuă și în prezent. Am început să adun obiecte și să mă ocup de acest proiect în ianuarie 2004, iar inaugurarea a avut loc la 8 noiembrie 2007.
• – De unde ați strâns exponatele?
• – Majoritatea lor au aparținut părinților și bunicilor din familia mea, iar altele au fost achiziționate de la țărani și cadre didactice din sat și din împrejurimi, precum și de la ingineri agronomi din județ.
• – De când datează obiectele?
• – Cele mai vechi sunt din jurul anului 1900, iar restul acoperă perioada de până în 1937.
• – Faceți, vă rog un inventar al exteriorului muzeului.
• – În curte, am amenajat un șopron care adăpostește toate ustensilele ce au aparținut țăranilor din zonă: plug, grapă, căruță, sanie, șaretă și docar, obiecte folosite la prelucrarea strugurilor (zdrobitor, teasc, butoaie) și unelte pentru lemnărie (masă de tâmplărie, ferăstraie, cuțitoaie), cu care sătenii își confecționau singuri găleți din lemn, coveți, furci sau fuse pentru tors.
• – Cum este structurată clădirea?
• – Locuința țărănească este construită după modelul unei case bătrânești din zonă, cu prispe pe toate cele patru laturi ale sale și cu cerdac ornamentat din scânduri, fiind alcătuită din două încăperi – tinda și odaia de locuit.
• – Ce se află în pridvor?
• – Aici, am expus ustensile pe care femeile le utilizau în gospodărie (stative sau război de țesut, ragilă, răgeluică, fușalău, letcă, pieptăn pentru bătut lâna, mașină de tors), apoi râșniță, piuă, ciubăraș, cântar, bucium, foarfece pentru tuns oile și talanga care li se lega la gât, traista bărbatului și cea a nevestei, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte (suman, cingătoare, pălărie, opinci), batiste brodate cu fir și fotografii de epocă.
• – Cum arată camera de locuit?
• – Încăperea este spațioasă și funcțională, fiind împărțită în patru colțuri esențiale pentru casa țăranului român. Primul dintre ele cuprinde soba cu vatră, plită și cuptor, lângă care este amplasat patul imens, unde încăpeau mulți copii; bunicii mei au avut 16 fete și băieți, ce dormeau de-a latul patului, iar ei se odihneau pe lavițele laterale. În al treilea colț, lângă pat, este așezată lada de zestre, ce conține pânză pentru confecționarea hainelor – în muzeu, pentru o singură fată. Tot aici, avem câteva obiecte folosite la sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou – o capră, o stea și un căluț. Pentru că țăranii organizau șezători, aveau și instrumente muzicale; băieții din casa bunicilor mei știau să cânte la fluier, trișcă și cobză, distrându-i pe ceilalți membri ai familiei în serile târzii. Urmează un colț esențial, unde se află icoana, lumânarea de la Paști și salcia de la Florii. În continuare, este situat colțul cu blidarul, în care gospodina își păstra vasele din lut pentru gătit, servit masa și păstrat alimente și băuturi – oale, ulcioare, chiupuri, farfurii, castroane și căni. Sus, pe grindă, se țineau obiectele cu care copiii s-ar fi putut accidenta – briciul și fusele cu gheme de diferite culori; alături, avem o cutie cu acte ce au aparținut țăranilor din zonă și o monedă din primele două secole, care a fost găsită în vechiul sat Ionășeni al comunei. Din loc în loc, erau așezate mănunchiuri de busuioc, ce răspândeau un miros plăcut în odaie.
• – Ce v-a determinat să înființați acest muzeu?
• – Este sufletul meu și îl iubesc enorm. L-am creat în memoria mamei mele, care mi-a spus ca, după trecerea sa din viaţă, lucrurile ce i-au aparţinut să le păstrez aşa cum şi ea le-a ținut de la părinţii, bunicii și străbunicii ei. Toate obiectele au fost adunate de prin poduri, magazii și șuri, după care l-am recondiționat și așezat pe fiecare la locul lui. Pentru că m-am născut și am trăit în mijlocul țăranilor, am căpătat de la ei dragostea pentru tot ceea ce a aparținut strămoșilor noștri, bunuri pe care ei le-au făurit cu migală, ca niște meșteri desăvârșiți ai perioadelor în care au trăit.
• – Vă mulțumesc pentru această incursiune în trecut.
• – Cu toată bucuria.
• Florin Bălănescu