Primit pentru publicare: 25 Ian. 2022
Autor: Vasile LEFTER
Editor: Ion ISTRATE
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

                                                  Am lăsat să treacă ziua de luni, ca să nu se zică despre mine că sunt superstițios.

Titlul acestei tablete lefteriene e parodiat după un text dramatic scris de D.R. Popescu,  de care puțini români își mai amintesc. În piesa lui DRP era o poveste de dragoste. În tableta mea e o stare existențială. Credeam că voi renunța la cotidian și acel „ mă doare gândul” va rămâne undeva în trecut. Nu m-am putut ține de cuvânt și revin cu ochii în lacrimi la zbaterea acestor „îngeri triști, care sunt colegii mei de breaslă: slujitorii școlii românești.                                                                                             

       În doi ani de pandemie, totul s-a schimbat, s-a mocirlit, chipurile copiilor și ale dascălilor s-au înăsprit. Au uitat să se bucure de viață. Atmosfera din școli este una tensionată. Școlarii nu mai știu ce înseamnă cu adevărat o oră de curs. S-au adaptat repede la școala online. E mai lejeră, mai singuratică, mai puțin stresantă. 

Profesorii s-au adaptat repede la acest învățământ la distanță, mai comod la prima strigare. Stai acasă, mai bei o cafea, mai dai un telefon… Mai comod, dar mai ineficient. Elevii au trecut repede la metode noi  de a trișa , de a persifla strădania omului de la catedră.  Online -ul poate fi ceva complementar, dar nu o metodă eficientă de învățare. Actul educațional presupune comunicarea directă, față în față. Școlarii simt nevoia să fie conectați permanent la lecție. Vocea autoritară a pedagogului îi stimulează, le dă forță și încredere.

       Acești doi ani de pandemie au aruncat un văl de blegeală, de apatie peste lumea școlii. Acum , revenirea  în clase nu mai produce bucuria de a fi împreună. Sunetul clopoțelului care anunță pauza nu mai este primit cu  freamăt, cu nerăbdarea de altădată la gândul că se vor juca preț de câteva minute. Pauzele au devenit „bătrâne”. Elevii aproape că au uitat să se joace.

       Această blazare se simte și în rândul cadrelor didactice. Când se sună de intrare, își iau în tăcere catalogul și pornesc spre sălile de clasă, lăsând impresia că merg la o muncă , pe care trebuie să o facă. 

Zilele acestea, un profesor de matematică de top mărturisea într-o pauză că abia așteaptă să iasă la pensie. Nu vrea să rămână nici o zi în prelungire. Avea un fel de lehamite , un fel de resemnare , cu nostalgie după anii în care școala era o adevărată regină a societății. Erau două ore de grevă, care nu interesau pe nimeni.

Cine este oare vinovat de această degringoladă din învățământul românesc? Poate știu cei care s-au perindat pe la Putere. Cenușăreasa din basm era salvată de un prinț. Școala românească va fi salvată de cineva? 

      Slujitorii școlii au devenit „niște îngeri triști”. 

     Am iubit și încă iubesc mult școala și pe slujitorii ei. Nu-i vreau însă „îngeri triști”. Mi-i doresc iarăși Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, așa cum au fost ani de-a rândul. Încă nu e totul pierdut.  Mi-e dor de freamătul din jurul școlilor, mi-e dor de atmosfera tonică a cancelariilor, mi-e dor de tot  ce înseamnă dragoste de școală. Cândva, de „Ziua Învățătorului”, încheiam astfel o „lefteriană”: Să mori rănit din dragoste de școală!

     Vasile Lefter, membru UZPR