Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Actualitatea poetului Mihai Eminescu!

Primit pentru publicare: 15 Iun. 2021
Autor:  Ionuț ȚENE, scriitor, poet  –  Cluj-Napoca, membru al UZPR
Publicat: 15 Iun. 2021
©  Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Actualitatea poetului Mihai Eminescu!

Poetul Mihai Eminescu a trecut la cele veșnice pe 15 iunie 1889. Azi pare, pentru unii scriitori și critici literari care nu au lăsat nimic cultural major în urmă, un ”depășit” sau un ”cadavru în debara”. În realitate, recitindu-l pe Mihai Eminescu îl regăsești din nou, mereu proaspăt, mereu surprinzător și te uimește prin noutatea ideilor, temelor abordate și mai ales prin stilul literar îndrăzneț. Mihai Eminescu nu poate fi încadrat în canoane, într-un pat al lui Procust, cum s-a încercat de-a lungul timpului, definit ca un ”romantic întârziat” sau un ”clasic” al literaturii române. În realitate, poezia lui Mihai Eminescu este de o actualitate debordantă, insolită și de un modernism cutremurător, transfigurator. Nu numai opera sa publicistică se poate reciti de parcă ar fi un editorial foarte la zi din publciațiile online de azi, ci și poezia, care este de o respirație post-modernă, de o subtilă subsidiaritate. Câteodată citindu-l pe Eminescu, mai ales poemele mai puțin cunoscute, inedite, și mai puțin declamate la recitaluri școlare sau publice, îl regăsești ca un poet chiar avangardist, ca formă și conținut. Deconstructivismul critic al generației 2000 de a-l critica pe Eminescu pentru ”desuetitudinea” operei sale se referă de fapt nu la opera marelui poet național, care este mereu proaspătă, ci la ”statuia” ridicată de ”junii corupți” care s-au lustruit pe ei vorbiind prea mult și prost despre Eminescu. Poetul nostru este atât de firesc, profund și înnoitor în versurile sale că pare un poet post-decembrist sau milenarist. Legenda că, după ce a înnebunit în iunie 1883, ca urmare a ”complotului austriac”, Mihai Eminescu nu a mai scris pentru că nu mai putea este falsă și intră în contradicție cu manuscrisele originale rămase de la poet după anul fatidic. Poeziile descoperite în carneţel au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte în sanatoriul doctorului Șuțu. Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de un actor ratat, din gelozie și invidie, iar unii ar spune că la ordin? Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. Iată ce scrie jurnalistul: ”din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, în numărul din 23 iulie 1889. În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat. Asistăm la incifrate versuri, cu straturi diferite de înțelesuri, specifice neomodernsimului; și cu aceleași întorsături de versuri ca la poeții contemporani. Poezia respiră înnoire de limbaj prin toți porii metaforelor. E un paradox. Poeziile mai puțin cunoscute sau recitate de marele public, ale lui Mihai Eminescu sunt acum cele mai interesante din punct de vedere ale tramei lirice. Am descoperit cu uimire în urma lecturării unei cărți despre poeziile din manuscrise ale poetului, care au fost readuse acum câțiva ani în atenția marelui public de către o cercetătoare clujeană. Ediția aparută în 2015 la editura Humanitas a volumului Mihai Eminescu: ”Versuri din manuscrise, îngrijită de Ioana Bot și Cătălin Cioabă adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie. Limbajul poetic al lui Mihai Eminescu este atât de proapăt și de modern, cu inflexiuni lexice, care par cu adevărat post-moderne. Considerarea lui Eminescu ca poet neo-romantic sau pre-modern este futilă și depășită. La poet descoperi versuri fulgurante, de un simbolism avant la lettre, dar și un modernism originar, pendulând printr-o semantică metaforică între Baudelaire și Apollinaire. ”Versuri din manuscrise” ne revelă un poet îndrăzneț, un aventurier migălos al limbajului nou și al mesajului contrastelor și dialecticii indicibile.

„Tresare miază-noaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde – Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei –
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte puternic, rece, des
A lunei adormite pătrund razele rare
În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul frate-al morţii pe lume falnic zace”

O relectură a operei eminesciene, în altă cheie adaptabilă epocii noastre, ne oferă o perspectivă funciară modernă și dinamică, o interpretare lingvistică a ideilor care anunță pe marii poeți ai interbelicului: Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Forța liricii eminesciene nu stă în reverii romantice, ci în ideile puternice expuse teluric în limbaj îndrăzneț și ”tăinuit”. Mihai Eminescu poate fi considerat contemporan cu marea lirică modernă a secolului XX, prin inovația lirică.

”În câmpiile albastre ale cerurilor – pleacă
Colonii de stele de-aur dintr-a raiului prisacă
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n infinit
Ele culeg mierea vieţii, ceara faptei şi-nspre sară
Veciniciei lor, în stupii vechi şi negri se-ntorc iară”

Se poate observa o prelungire a mesajului liric în metafore antrenante atinse de melancolia unei opere decupate din marii poeți latino-americani din a doua jumătate a secolului XX. Sintaxa este flexibilă și mesajul de o actualitate ce transcede vremurile. Mihai Eminescu trebuie recitit și re-interpretat în sfera educațională și în spațiul public, ca un poet extrem de actual și modern, un vizionar, un futurolog ce adastă la o cafea dintr-un bar post-modern aflat pe un bulevard al unei urbe europene. Mihai Eminescu nu este ”vetust”, el se redescoperă celor care știu să citească poezia și să-i descifreze tainele. Mihai Eminescu nu este un poet de manual decupat și sufocat de canoane așa cum îl percep criticii săi, care nu l-au citit și înțeles cu adevărat. Mihai Eminescu este cel mai actual și modern poet român, a cărui valoare nu a fost pusă la lumina cunoștinței, în adevărata plenitudine și, încă, opera nu a fost cercetată suficent.

Prin poezia ”Venin şi farmec…”, Mihai Eminescu poate oferi lecții de prozodie, în cheia limbajului simplu și totuși atât de profund și complex, tuturor poeților autosuficienți ai ”generației optzeci”.

”Venin şi farmec port în suflet,
Cu al tău zâmbet trist mă pierzi,
Căci fărmecat sunt de zâmbirea-ţi
Şi-nveninat de ochii verzi.

Şi nu-nţelegi că-n al meu suflet
Dureri de moarte tu ai pus –
Cât de frumoasă eşti pot spune,
Cât te iubesc nu e de spus!”

Mihai Eminescu și-a depășit prin stil, concepție și limbaj secolul în care a trăit. Poetul nostru pare un impetuos bard al generației debutului de mileniu 2000, fiind cu adevărat un contemporan cu noul val liric post-decembrist și milenarist. Suflu liric eminescian străbate literatura română până în ziua de azi 15 iunie 2021.