Adevărata cauză a morții lui Mihai Eminescu
Prof. Dr. Virgil Ene                             

Argument‚
’’Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit ş-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.’’                                                                   Gh. Călinescu¹                        

 Partea I

Acest subiect deosebit de interesant, a captivat atenţia multor eminescologi sau medici, care, timp de 130 de ani şi-au spus părerile mai mult sau mai puţin halucinante, mergând de la traumatisme craniene, la  intoxicaţii gen mal praxis  sau  anihilare politică etc. Cei mai mulţi medici susţin cauza morţii prin una din bolile, psihoză maniaco depresivă  de care ar fi murit trei fraţi, doi prin împuşcare, sau de sifilis, boală susţinută de 33 de medici antumi, în timp ce, autopsia n-a convins  decât pe dr. Şuţu și Alexianu, autopsierii şi pe Ghe. Marinescu.
Cercetând literatura, vom începe cu lucrarea lui  Cosmin Pătraşcu Zamfirache, intitulată ,,Adevărata cauză a morţii lui Mihai Einescu. Dezvăluirile specialiştilor, 15 iunie 2015~, apărută in, adevărul.rd/locale/botoşani.

1)       Teoria traumatismului cranian.²

a) Aminteşte accidentul arhicunoscut,cel cu piatra, care l-a lovit accidental, aruncată cu o praştie de Petre Poenaru şi pe care Eminescu susţinea că l-a pus Regele să-l omoare cu o puşcă cu pietre cât oul de mari. De fapt a fost o mică leziune de 2cm., care s-a închis după 3 zile, dar Eminescu,atingând-o cu mâinile murdare, a produs o reacţie cutanată care în 3 zile s-a întins până la abdomen. Deşi a cedat în câteva zile, a fost considerată de necunoscători, drept un  erizipel care s-ar fi complicat cu o endocardită. Boală care n-a fost găsită la autopsie.

b) Ipoteza nebunului  ucigaş.³ Eminescologul Emil Coşereanu, citat de Zamfirache, prezintă  această ipoteză apărută în presa vremii, ,,Universul din  28 iunie 1926’’, în  care se dedea de înţeles că, Eminescu ar fi murit  din cauza unui traumatism cranian. Era prezentată mărturia frizerului  Dumitru Cosmănescu zis „Dumitrache”, fost frizer și al Regelui, care a declarat că „în timp  ce se plimba cu Eminescu prin curtea ospiciului şi el cânta ,,Deşteaptă -te române” un nebun i-a dat cu o cărămidă în cap zdrobindu-i ţeasta. Au venit doi brancardieri şi l-au dus în salon iar dr. Şuţu care l-a vizitat imediat le-a spus că este bine, dar că Eminescu a doua zi ar fi murit”. Autopsia n-a confirmat acest traumatism, care pare să fi fost o halucinaţie a lui Cosmănescu după 37 de ani de la accident? Sau un fel de ,, de’ja vu’’?

2) Problema intoxicației cu mercur, rid   ică două aspecte:
a) Teoria asasinării politice,⁴ și
b) Teoria ucideri prin mal praxis

– Prima teorie aparţine lui Teodor Codreanu în lucrara sa ,, Tema asasinării lui Mihai Eminescu’’apărută în Wikipedia, enciclopedia liberă. În această lucrare autorul susține că Titu Maiorescu l-ar fi pus pe dr. Șuțu să-l trateze cu mercur ca să-l omoare?

Răspunsul l-a dat imediat Eugen Simion: „Trebuie să ai după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”⁵.

– A doua teorie e susținută în special de medici ca:  Nicolae Georgescu⁶ în lucrarea sa „Boala și moartea lui Eminescu”spune că, „Creierul lui, în greutate de 1490 de grame, „uitat”ulterior la soare, avea să fie dovada falsității diagnosticului de sifilis, întrucât această boală consumă materie cerebrală”;  Ovidiu Vuia în „Moartea  misterioasă a genialului Eminescu. Sau cine a vrut să-l facă nebun?”Neuropatologul Vuia precizează că Eminesu n-a avut sifilis. „Concluzile mele de medic neuropsihiatric, cercetător științific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clar: Eminescu n-a suferit de sifilis și nici de demență. Dr. Bogdan cu diplomă dela Paris, scotea diagnosticele din burtă!⁷              

3) Autorii de patografii se limitează de obicei, a pomeni numai boala de care ar fi suferit Eminescu, înțelegându-se că aceea ar fi și cauza morții, aceștia sunt: P. Zosin din 1903, C. Bacaloglu din 1936, Ion Nica din 1972, O. Vuia din 2000și 2007, Gh. Scripcaru și M. Ciucă din 2005 și ultima cea editată de FNSA în 2015. Se merită a fi pomenit și celebrul psihiatru Eliot Slatner din Londra, care a fost consultat de dr. Nica. În ce privește diagnosticul susținut de ei, îi putem grupa în felul următor: Zosin, Bacloglu și Scripcaru, susțin că Eminescu a suferit de psihoză maniaco-depresivă și sifilis, în timp ce celalți trei au susținut că a suferit numai de psihoză maniaco-depresivă, excepție făcând Vuia și FNSA-iștii, care fac opinie separată în ceace privește moartea, care ar fi survenit în urma intoxicației cu mercur. Eliot Slatner face opinie separată când susține că a suferit în mod cert de psihoză maniaco- depresivă, probabil și de sifilis, ca să nu-i supere pe cei 37 de medici din vremea lui, care au susținut acest diagnostic.În plus a susținut fără echivoc că „Eminescu n-a suferit de epilepsie!”

4)   Străluciții autopsieri ai lui Eminescu, doctorii : Șuțu, Alexianu și Gh. Marinescu au susținut că Eminescu a suferit de aceeași boală ca Nietsche, Lenau și Maupassant, adică de sifilis. Dacă am aborda lucrarea din punct de vedere autopsic și ne-am rezuma numai la cicatricile tibiale, despre care în Larousse Medicale¹²  scrie că „aceste cicatrici sunt martore ale unei infecții specifice luetice chiar și peste 10-20 de ani,”în virtutea ADEVĂRULUI ȘTIINȚIFIC, am putea lua de martori și pe toți cei 86 iluștri medici francezi care figurează la redactarea acestei mari lucrări medicale encyclopedice.

Din cele expuse mai sus rezultă că cei mai nmeroși și-au expus părerile fără să aibă la bază cunoștințe științifice aprofundate. Chiar și cei care au efectuat autopsia s -au exprimat în virtutea unui adevăr parțial, mulțumindu-se să scoată în evidență numai boala de lues de care a suferit poetul. Boală pe care, chiar cu această concluzie a autopsiei, o neagă toți contributorii cărții editate de FNSA; ba mai mult, prof. dr. Vl. Beliș, mare specialist al medicinii legale române, le consideră ca „netemeinice!¹³”  Dat fiindcă, supoziția noastră se sprijină pe datele autopsiei, o vom reda preluată din cartea lui Scripcaru¹⁴.       „Autopsia a fost realizată la Spitalul Brâncovenesc de dr. Șuțu și Alexianu în prezența prim procurorului de Ilfov, a poliției, a secretarului general din M. I. P.. a medicilor și studenților. Sunt persoane oficiale care au urmărit cu atenție desemnarea lexiunilor externe ca și disecția organelor interne. În protocolul de autopsie se menționează: „cicatrici pretibiale” , circumferința craniană de 540 mm, diametrul biparietal de 220 mm, lipsa lobului urechii, dantura puțin neregulată, fără inegalitate pupilară.                   Emisfera stângă cântărea 595 de gr. Iar cea dreaptă 555  gr. Fără cerebel. Creierul în totalitate cântărea1490 de gr. Partea psihică a creierului era total ulcerată în emisfera stângă, chiar și partea psihomotorie. Membranele creierului erau injectate și aderente, circumvoluțiile mult dezvoltate și adânci. Inima în stare de hipertrofie pasivă, cu degeneresccență grăsoasă a țesutului muscular.La rădăcina aortei s-a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvele inimii erau intacte.Degenerarea grăsoasă s-a găsit în același stadiu și la țesuturile ficatului care, bineînțeles era puțin hipertrofiat. Splina în stare hiperemică și de degenerațiune.”    Diagnosticul de deces, înserat pe actul de deces,a fost de „meningită cronică a lobilor frontali și occipitali, cu aderarea piei mater la creier, cicatrici pretibiale, aortă luetică

GH. Marinescu¹⁵ a examinat creierul la o zi după necropsie și a găsit: „leziuni meningo-encefalice specifice, foarte accentuate în lobii frontali și occipitali iar plăcile de pe aortă ca și plăcile de pe baza valvelor aortice și de pe aorta ascendentă, le interpretează ca fiind de natură luetică.”      Ca o oportunitate cităm și protocolul necroptic redactat de presa prezentă în sală, de observatori ai revistei Constituționalul¹⁶: „s-a constatat că, creierii aveau o greutate de 1400 de gr.cu toate că   erau în stare de înmuiere /ramoliție/.Greutatea aceasta este unică în felul ei, deoarece pe cât știm, creierii  marelui poet  Schiller în stare normală abia o întreciau cu câteva grame. Emisferul stâng singur cântărea 595 gr, cel drept 555 de gr, fără cerebel” (restul protocolului este identic). Textul din Constituționalul l-am preluat din Negocierea unei imagini de Iulian Costche.

Noi, dintr-un prim studiu fugitiv al autopsiei, am aflat că lipsesc probele care să ateste o intoxicație cu mercur ca: lipsa căderii dinților, gingivite, glosite și căderea părului. Rinichiul, care, nefiind menționat, ca și alte organe lipsă, înseamnă că a fost sănătos. Deci toți care au susținut teoria morții poetului prin intoxicație cu mercur, au greșit lamentabil?  A doua observație care reiese din studiul celor două autopsii alăturate, este că, au fost trei cântăriri ale creierului lui Eminescu, de care nu s-a știut timp de 130 de ani?  Și totuși, valoarea greutății de 1490 de grame, a fost salutară pentru cei nouă contributori la volumul editat de FNSA, fiindcă, ziceau ei, demonstrează fără echivoc, lipsa atrofiei cu 10% care ar fi pledat pentru lues.       Și a treia observație, care reiese din autopsia apărută în revista Constitușionalul, că, creierul lui Eminescu era deja ramolit înainte de a i se face autopsia, fapt ce combate ideia că, această stare ar fi apărut ca urmare  a unei neglijențe de a-l fi ținut o zi în soare?  Această idee am găsit-o formulată și de Gh. Călinescu¹⁷, „când,, cântărindu-i-se creierul care era sub ramolițiie, a găsit că are 1400 de grame cât al lui Schiller.”

Din ultimele două observații se desprind tot atâtea enigme ce se cer decriptate: prima ar fi prezența celor trei greutăți diferite ale creierului         ? Cum au survenit ele? Iată supoziția noastră: După examinarea exterioară a calotei craniene, s-a constatat că nu există nici-o cicatrice după așa zisa agresiune a lui Poenaru. Pentru acest fapt era interesat prim procurorul de Ilfov care era prezent. La ridicarea calotei s-a observat că „circumvoluțiile erau mult dezvoltate și adânci”. Urmează secțiunea creierului în întregime și cântărirea lui, constatându-se greutatea de 1490 de gr. Din sală s-a strigat: „cât a lui Schiller!” Dar surpriză! După ridicarea lui, a rămas pe tară o baltă de sânge?După curățirea tarei, s-a procedat la o nouă cântărire, care a arătat: 1400 de gr. Manevrele obișnuite de rdicare, de reașezare și apoi de secționare a emisferelor pentru cântărirea separată, e sigur că din creier s-a mai scurs pe tară încă o cantitate de sânge pe care n-a cântărit-o nimeni. Cântărind însă emisferele, au găsit că cea stângă are 595de gr. iar cea dreaptă numai 555 gr. Cerebelul n-a fost cântărit? Să cosiderăm, că tot ce li s-a părut normal, ca și la rinichi, a fost lăsat pe loc. Dar cerebelul normal are cam 120 de grame. Am văzut că între cele trei cântăriri s-a interpus o cantitate de sânge care a tras la cântar? Cât? Aflăm dacă adunăm cele trei componente ale creierului, adică: emisfera stângă 595+ emisfera dreaptă 555+ cerebelul 120 = 1270 de grame.  Ce înseamnă această valoare? Ea este exact greutatea creierului lui Eminescu când a decedat. Creierul lui Eminescu în plină sănătate aparentă, a fost 1400 de grame. Dacă scădem din ea greutatea creierului de la deces, adică: 1400- 1270= 130 gr. deci o greutate care reprezintă cam 10% diferență. Aceasta înseamnă o descoperire epocală: Creierul lui Eminescu a fost atrofiat cu 10% din creierul normal! Mai departe, dacă vrem să vedem greutatea sângelui din creier va trebui să scădem valoarea creierului de la deces din prima greutate, adică: 1490 – 1270 = 220 de grame. Dacă facem echivalența dintre greutae, volum și cantitate, care e: 1 gram =1 cm³=1 mililitru, vom avea 220 mililitri sânge. De unde a curs această cantitate de sânge, vom vedea? Pentru a înțelege semnificația acestor cifre din capul lui Eminescu, aducem în sprijin cartea autorilor Prof. M. O. Gurevici și Prof. M. I. Sereischi¹⁸Manual de Pshiatrie, Ed. De Stat Literatura Medjcală 1949 Buc., care prezintă două imagini pe creier, I vasoconstricție și II vasodilatație, obținute  de neurochirurgul Foerster, într-un acces epileptic. Acest fenomen poartă numele de „Hiperinflație”.  Această hiperinflație s-a produs în crizele repetate ale  epilepsiei de lob temporal anterior, care macroscopic, constă intr-o stază venoasă uriașă în niște vene foarte dilatate. Microscopic au loc însă, modificări structurale importante ca: „dezintegrarea celulelor nervoase, multiplicarea fibrilelor gliale, extravazarea apei în spațiul extracelular și intra-celular, precum și alte leziuni acute, care generează edemul cerebral”¹⁹. Acesta, la rândul lui, produce o lipsă de corespondență între spațiul cranian și volumul encefalic. Toate aceste modificări ce se produc în urma unui status epileptic, se traduc, până la urmă, macroscopic în edem cerebral sive ramolisment, iar funcțional  într-o hipo-anoxemie, ce conduce la moartea bolnavului. Din cele expuse, ținem să atragem atenția încă odată, că ramolismentul cerebral a apărut intra-vitam, așa cum stă scris în revista Constituționalul precum și în Viața lui Mihai Eminescu de Gh. Călinescu, nu cum s-a transmis până acum, prin  toate sursele, că ar fi stat la soare din neglijență 24 de ore!

În ceea ce privește sintagma că, ramoliția s-ar fi produs din cauza soarelui, e o eroare de interpretare fizico-chimică, fiindcă toate corpurile ce conțin apă, prin evaporarea acesteia, ele se întăresc, exemplu, pâinea se face pesmet, fructele se conservă devenind poame etc. În sfârșit, ultima învățătură pe care am evidențiat-o din autopsie, este greutatea creierului lui Eminescu post mortem de 1270 de grame, care fiind mai mică cu 10%din greutatea normală de 1400 de grame, se constituie proba cea mai temeinică, privind suferința poetului de Paralizie Generală Progresivă și Demență .           Am mai avea o problemă de lămurit din autopsie când se afirmă că „Partea psihică a creierului era total „ulcerată„ în emisfera stângă, chiar și partea psiho motorie.”     Dar această ulcerație, din punct de vedere medical științific, nu există la creier. Ulcerație înseamnă o cavitate hidro-aerică ce e proprie plămânului, fiindcă conținutul unui abces, de exemplu, se poate goli printr-o bronhie și să persiste o cavitate în locul respectiv. Ce-au numit ei ulcerație, e cu totul eronat? Când au secționt transversal emisfera stângă, într -adevăr a apărut un fel de cavitate, dar acesta era locul de unde s-au scurs cei 220 de mililitri de sânge. Deci a fost vorba de o „dilatație varicoidală enormă,” care, departe să ulcereze părțile psihică și psihomotorie, fapt ce ar fi fost incompatibil cu viața, ele au fost numai împinse. Ceea ce este cu totul altceva.    Ca o concluzie a celor discutate mai sus, rezultă că datele autopsiei noastre, diferă total de cele susținute timp de 130 de ani, adică, în loc de o singură boală „sifilisul”, noi am descoperit trei boli, după cum urmează: greutatea de 1490 de gr. corespunde epilepsiei de lob temporal anterior, cea de 1400 de gr. psihozei maniaco-depresive iar cea de 1270 de gr. paraliziei generale progresive și demenței. În plus, noi am descoperit și cauza morții lui Eminescu, prin epilepsie, care prin crize repetate, a dus la hiperinflație cu edem cerebral și hipoxie, urmate de stop cardiac. Totul dovedit științific! Privind cauza decesului, am ținut cont și de cele afirmate de bolnav, când l-a solicitat pe medicul de gardă, după Gh. Călinescu în seara zilei de 14 iunie, după alte surse, la ora 2, în 15 iunie, însă, motivul solicitării a fost același: „am dureri în tot corpul și sunt obosit”!²⁰  Acestea fiind simptome tipice pentru crize repetate de petit-mal-uri. Că este așa, le vom găsi identic redate în Larousse Medicale în citatul de mai jos.
În legătură cu moartea poetului, avem și o a doua confirmare pe care ne-o dă Larousse Medicale, unde scrie: „atacurile epileptice pot surveni noaptea unul după altul, chiar și peste o sută sau mai multe, dând un adevărat etat de mal, care se poate termina cu moarte. După crize nocturne, datorită contractării musculare generalizate, la trezire, bolnavul se plânge de dureri în tot corpul și oboseală, precum și de pierderi de urină și materii fecale.” ²¹

Pe lângă aceste două descoperiri de importanță excepțională, exact ca într-un sit arheologic, am mai descoperit că, creierul lui Eminescu a fost„ramolit intra-vitam” și nu cum s-a vehiculat părerea, total greșită, că,„A fost ținut la soare din neglijență.” O altă descoperire, de-adreptul uimitoare, este „dilatația venoasă varicoidală”de 220 ml. sânge din emisfera stângă, care, cred că prezintă un interes științific excepțional din punct de vedere anatomo-patologic, fiind, cred, unicul caz  dîn literatura medicală? Pe de altă parte, admiterea oportunității ramoliției creierului intra-vitam, atrage după ea, ca o consecință, un plus de apă în creier? Și, un plus de apă, înseamnă indirect un minus de substanță cerebrală; înseamnă că, atrofia creierului a depășit cu mult 10%? Iar faptul că, și a doua zi au observat d-rii: Tălășescu și Gh. Marinescu că ramoliția persistă, deși o parte din apă se evaporase, confirmă această supoziție. Un plus de apă de 70 ml. ar atrage după sine un procent aproape de 15% de atrofie. Acest fapt dovedește că și epilepsia a contribuit la acest fenomen, atunci când, în manualul de Psihiatrie al lui Gurevici, scrie că, „în edem cerebral sunt distruse celule nervoase.”        

Ținând cont de această mică/mare neatenție privind edemul cerebral,suntem obligați să revenim asupra calcului greutății creierului după reducerea, aleatorie cu minim 70 de gr. din greutatea de 1270gr. și să considerăm că de fapt, la o atrofie de 15%, corespunde o greutate de numai 1200 de grame. Cerem scuze pentru această revizuire, dar edemul cerebral ca și edeml pulmonar, înseamnă o încărcătură de apă pe care n-ai cum s-o apreciezi, dar obligator, trebuie s-o evacuiezi. Noi asta am făcut. Deci trebuie să admitem că greutatea creierului lui Eminescu, la deces, a fost de 1200 de grame!.
                (In continuare, partea a II-a)

Bibliogafie

1)          Gh. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Pentru Literatură, 1964,p. 343.
2)          Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărata cauză a morții lui Mihai Eminescu, Dezvăluirile specialiștilor, 15. 2015. Apărută în adevărul.rd/locale/botoșani
3)          Ibidem,
4)          Teodor Codreanu, Teoria asasinării lui M. Eminescu. Wikipediaenciclopedia liberă.
5)          Simion Eugen, Maladia lui Eminescu și maladiile închipuite ale Eminescologilor, Ed. FNSA, București, p. 9
6)          N. Georgescu, Boala și Moartea lui Eminescu, Wikipedia enciclopedia liberă
7)          O. Vuia         Moartea misterioasă a lui Mihai Eminescu
8)          Ibidem Studiu Patografic, 2007. P.22.
9)          Ibidem, Wunderlich, 1896.
10)     Vl. Beliș, Tratat de Medicină Legală, vol. II. P.173
11)     Ibidem, Vol. FNSA, p.138
12)     Larousse Medicale, p.1074
13)     Vl. Beliș, FNSA, p. 141.
14)     Gh. Scripcaru, Valeriu Ciucă, M. Eminescu, Încercare de Patorafie,Iași, 2005, p. 79.
15)     Gh. Marinescu, citat de Scripcaru la p. 79.
16)     Iulian Costache, Negocierea unei Imagini, p.217.
17)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p.340.
18)     Prof. M. O. Gurevici și Prof. M.I. Sereischi, Ed. De Stat literatură Medicală, Buc. P. 360.
19)     Ibidem, p. 369.
20)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 340
21)     Larouse Medicale, p. 386.
22)     Dr. I. Nica, citează pe Eliot Slatner în lucrarea, Eminescu, Structură somato-psihică.
23)     Prof.dr. Virgil Ene, Mihai Eminescu între Geniu și Nebunie O psiho-patografie adevărată, ED. Mirton, 2019. P. 182.
24)     Gh. Călinescu, p.p. 1881-1883.
25)     Prof. dr. Virgil Ene, Mihai Eminescu între Geniu și Nebunie, p. 165
26)     Ibidem, p. 182.
27)     Ibidem, p. 182.
28)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 299.
29)     Ibidem, p. 317.
30)     Ibidem, p. 323.
31)     Ibidem, p. 325.
32)     Ibidem, p. 326.
33)     Prof. dr. Virgil Ene, Eminescu între Geniu și Nebunie, p.196.
34)     GH. Călinescu, p.339.
35)     Ibidem,, p. 339.
36)       Ibidem, 340