Adevărata cauză a morții lui Mihai Eminescu
Prof. Dr. Virgil Ene

Partea A II-a

       Din prima parte a acestei lucrări, atrage atenția în mod cu totul deosebit, anomalia descoperită de noi, „dilatația uriașă a unei vene intracerebrale din emisfera stângă”.În primul rând , este știut că astfel  de dilatații vasculare, au loc, în toate organele numai la artere. Venele sunt interesate în mod special la membrele inferioare. Cu mijloacele medicale de atunci, nimeni nu se putea gândi la o astfel de particularitate și la un om atât de cunoscut. Acum că știind câtă suferință i-a cauzat poetului, ne frământă două probleme: de când a început dilatația venoasă și mecanismul de producere? Prima problemă cred că se poate rezolva, dacă vom urmări cu atenție, apariția primelor manifestări dureroase de cap. Dureri care în mod cert au fost puse pe seama altor afecțiuni. La început, ne-am gândit la cele două boli congenitale cunoscute, PMD și epilepsia de lob temporal anterior,pe care le-am urmărit din copilărie până la perioada ca jurnalist la Timpul.
Norocul ne-a surâs, când, în ultima carte „Mihai Eminescu între Geniu și Nebunie O psiho- patografie adevărată”, am găsit că, în  martie 1880, poetul a urmat un tratament cu fier pentru migrene²³. Acesta poate fi considerat începutul, din două motive: mai întâi, fiindcă, până la moarte avea timp să se dezvolte această dilatație uriașă și în al doilea rând, că simptomul dureros apare foarte des de acum înainte. Așa de exemplu, între anii 1881-1883 Gh. Călinescu scrie: „Eminescu în acești doi ani, era însă evident bolnav, ulcere hidoase îi acopereau picioarele și capul îi apăsa greu pe umeri de dureri lăuntrice²⁴(…)”                                                                    „În ianuarie 1883, într-o sâmbătă, „Ciobanul”, cum îl numea Eminescu pe Russu Șirianu, nepotul lui Slavici, care stătea cu el în cameră la Slavici, dorind să prindă meșteșugul maestrului, trăgea cu ochiul peste umărul lui, când, Eminescu , în mod brusc, scuturat ca de friguri, se răsucește din mijloc și-l lovește fără voie cu brațul stâng. Încremeni o clipă așa cu albul ochilor mărit, și se izbi apoi cu pumnii în tâmple. În clipa următoare, înfigându-și mâinile în păr, coborâ scările ca posedat și porni orbește pe scări în jos. Tânărul se luase după dânsul, nepricepând nimic din ce se întâmplă. S-au fugărit astfel din Calea Moșilor până-n Obor, unde, găsind o căruță, s-a aruncat în ea.Când Șirianul i-a strigat: „domnule Mihai, domnule Mihai”, încecând să-l ridice, l-a auzit gemând „smulge-mi capul, smulge-mi capul”!²⁵     După  această întâmplare, Eminescu s-a internat singur la Spitalul Brâncovenec, dar s-a externat repede”.
Această întâmplare din viața lui Eminescu, cunoscută de toți, dar fără ca nimeni să-și bată capul ce reprezintă, mi-am reamintit-o imediat după studiul autopsiei și am considerat-o ca o primă criză epileptică care a generat o hiperinflație cerebrală cu hipoxie. Tot dîn primăvara anului 1883,relatăm următoarele situații:Iacob Negruzzi, la Teatrul Național din Iași l-a văzut „puhav la față, cu ochii rătăciți²⁶”. Iar Brătesu Voinești la un restaurant îl descria: „rău îmbrăcat, și-a scos batista, a înmuiat-o în farfuria cu bucățele de ghiață, și și-a pus-o pe frunte, lăsând capul pe spate²⁷”. Și tot atunci, în încercarea de nuvelă a lui Ioan Vestimie, acesta „ credea că fusese lovit de o afazie sau că o tumoare sub oasele craniului îi apasă creierul”²⁸. Am citat și din această nuvelă, fiindcă Gh. Călinescu susține „că suferințele lui Vestimie sunt ale lui Eminescu”                      

În octomvrie 1884, scria lui Chibici: „Sănătatea mea scârție într-una ca o moară de  mult stricată, ba poate ireparabilă. Săptămâna aceasta nu am avut friguri și nici dureri de cap. (…) Tristă iarnă mă așteaptă.²⁹” De unde reiese că aceste simptome se repetă cu regularitate săptămânală?       Nu cumva „dipsomania”, boală care știm că i-a apărut după ce s-a întors din Italia, își spune cuvântul?
În 1886, la Neamț, Călinescu scrie: „iarna fu agitat, având perioade de furie, cu loviri de pereți și alte inconștiențe, pentru care motiv i se decretă  diagnosticul de „delirium tremens”. ³⁰
În aprilie 1887, după ce ieși de la Neamț, fu dus la Botoșani la  Henrieta. Acolo, nu după mult timp, demența misogină și furibundă dispăruseră, dar le luase locul o abulie gravă, năucă, ce-l pironea pe poet cu ochi inexpresivi într-un punct mort. (…). Iov se umpluse iar de răni pe picioareși o cunună grea de dureri pe cap îl făcea să bănuiască una și la creier.³¹
În mai  1887, fu vizitat la Botoșani, la Henrieta de A, C, Cuza și deMiron Pompiliu, dar Eminescu îi privi năuc , fără să-i cunoască.³² Acest simptom, după Gurevici și Sereischi, trădează o formă gravă de epilepsie numită „Stare crepusculară a conștiinței”, în formă „oniroidă”în care bolnavii au aspectul deconcertat, obnubilat, când, pe lângă simptomul de mai sus, se reped într-o direcție oarecare, sau comit acte absurde, când taie in bucăți o haină , fug pe stradă desbrăcați etc.
 În 21 mai, 1887, a fost internat, la indicația medicilor, la Spitalul Sfântul Spiridon din Botoșani, în starea pe care Henrieta o descrie astfel:„bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie, numai pe mine mă cunoaște. Ieri a avut o furie îngrijorătoare.³³…”În 1889, în timp ce era internat la Caritas, Călinescu scrie: „Mergând tot așa neîntrerupt, într-un palton lung, cu galoși mari în picioare, (…)era cuprins de oboseală și de dureri de cap.³⁴” Mai jos pe aceeași pagină, Călinescu adaogă: „Greutății apăsătoare de cap, Eminescu îi găsi o explicațiune luminoasă, și-într-anume fel figurat- adevăată: avea în cap diamante care îi atârnau greu³⁵   Și ultima treaptă a Golgotei eminesciene se termină în seara de 14 iunie 1889, într-o zi de miercuri, când, Eminescu, cu o ultimă licărire de  conștiință,„chemă pe bătrânul doctor și i se plânse de mari dureri în trup”.³⁶, După alte surse, această scenă s-ar fi întâmplat la orele 2 a.m. urmată de deces la orele 4 a. m. , când s-ar fi plâns, nu specifică medicul, „că are dureri în tot corpul și se simte obosi”. Este o dilemă; au fost două scene separate?, sau una și aceeași?. Fiindcă, dacă au fost două, înseamnă că au existat crize repetate zi și noapte, ceea ce înseamnă o suferință și un surmenaj, care justifică moartea mai cu temei.

Trecem la a doua problemă care ne interesează, privind apariția și dezvoltarea atât de voluminoasă a dilatației venoase intra-cerebrale respective?  Am putea deosebi cauze favorizante și cauze determinante.    Dintre cauzele favorizante, primul loc,  îl ocupă cele 15 încifrări, care consemnează momente din viață când au apărut dureri de cap, dureri ce consemneaă, după noi, o nouă fază dilatativă. Numărul acestora poate fi mult mai mare, fiindcă, la numărul 29, poetul a declarat „că săptămâna aceasta n-am avut friguri și dureri de cap,” ceeace dă de înțeles, că în alte săptămâni, s-au produs regulat. A doua cauză favorizantă, ar pleda timpul relativ, suficient de lung, de aprox. 10 ani, începând din anul 1880 și până in anul 1889. A treia cauză favorizantă am considera-o, greutatea mai mare cu 40 grame a emisferului stâng, decât a celui drept din naștere, care necesită o cantitate mai mare de sânge. Și tot pentru o cantitate mai mare de sânge, ar pleda și faptul că în acestă emisferă sunt niște centri foarte importanți ca: Brok și Wernicke, cel psihic și cel psihomotor, pe lângă faptul că epilepsia de lob temporal anterior e localizată tot aici și ea are în substitut niște gene specifice, cum ar fi cea a „învățării,”care la Eminescu va genera încă de copil, așa zisa „Dinamie funcțională”,caractrizată prin „citea mult și reținea tot”care i-a adus geniul științific. Toate aceste elemente, fiind foarte mult utilizate de Eminescu, înseamnă cantități de sânge în plus, care luau direcția spre emisfera stângă, aceasta fiind ultima cauză favorizantă, a 5-a .          

Cauza determinantă ar fi , după noi, un obstacol extern în calea venei jugulare stângi, prin ștrangularea ei de către mușchii scaleni ai gâtului în timpul unor crize repetate epileptice, sau a unei-a mai de durată. Această situație s-ar asemăna puțin cu tulburarea hemo-dinamică ce survine la spânzurați, în sensul că la astfel de decese survine și un „edem cerebral.”³⁸ Dar e o diferență foarte mare, fiindcă la strangulați circulația sanghină e oprită complet, atât la vene, cât și la artere, în timp ce în crizele epileptice, carotida stângă funcționează normal. Acest fapt însemnează că ea, împingând sânge forțat, a  mărit presiunea în celule producând un edem cu înmuierea lor și consecutiv, ușurând dilatația venoasă. Odată dilatația începută, peretele venos se subțiază,și rezistența scade din ce în ce mai mult.  Cum, crizele epileptice s-au accentuat cu trecerea timpului, favorizate și de dipsomania poetului începând cu anul 1884, e normal, ca dilatația venoasă, să fi ajuns la limitele uriașe găsite la autopsie.     Deci, moartea poetului a survenit dintr-o boală necunoscută la timpul respectiv, fiind mascată de gomele de la picioare, deoarece , toți medicii antumi, credeau că are asemenea gome și la cap,pe seama cărora puneau durerile.

                             Pentru conformitate, Ion N. Oprea, Iaşi, 18 iulie 2020

Bibliogafie

1)          Gh. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Pentru Literatură, 1964,p. 343.
2)          Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărata cauză a morții lui Mihai Eminescu, Dezvăluirile specialiștilor, 15. 2015. Apărută în adevărul.rd/locale/botoșani
3)          Ibidem,
4)          Teodor Codreanu, Teoria asasinării lui M. Eminescu. Wikipediaenciclopedia liberă.
5)          Simion Eugen, Maladia lui Eminescu și maladiile închipuite ale Eminescologilor, Ed. FNSA, București, p. 9
6)          N. Georgescu, Boala și Moartea lui Eminescu, Wikipedia enciclopedia liberă
7)          O. Vuia         Moartea misterioasă a lui Mihai Eminescu
8)          Ibidem Studiu Patografic, 2007. P.22.
9)          Ibidem, Wunderlich, 1896.
10)     Vl. Beliș, Tratat de Medicină Legală, vol. II. P.173
11)     Ibidem, Vol. FNSA, p.138
12)     Larousse Medicale, p.1074
13)     Vl. Beliș, FNSA, p. 141.
14)     Gh. Scripcaru, Valeriu Ciucă, M. Eminescu, Încercare de Patorafie,Iași, 2005, p. 79.
15)     Gh. Marinescu, citat de Scripcaru la p. 79.
16)     Iulian Costache, Negocierea unei Imagini, p.217.
17)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p.340.
18)     Prof. M. O. Gurevici și Prof. M.I. Sereischi, Ed. De Stat literatură Medicală, Buc. P. 360.
19)     Ibidem, p. 369.
20)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 340
21)     Larouse Medicale, p. 386.
22)     Dr. I. Nica, citează pe Eliot Slatner în lucrarea, Eminescu, Structură somato-psihică.
23)     Prof.dr. Virgil Ene, Mihai Eminescu între Geniu și Nebunie O psiho-patografie adevărată, ED. Mirton, 2019. P. 182.
24)     Gh. Călinescu, p.p. 1881-1883.
25)     Prof. dr. Virgil Ene, Mihai Eminescu între Geniu și Nebunie, p. 165
26)     Ibidem, p. 182.
27)     Ibidem, p. 182.
28)     Gh. Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 299.
29)     Ibidem, p. 317.
30)     Ibidem, p. 323.
31)     Ibidem, p. 325.
32)     Ibidem, p. 326.
33)     Prof. dr. Virgil Ene, Eminescu între Geniu și Nebunie, p.196.
34)     GH. Călinescu, p.339.
35)     Ibidem,, p. 339.
36)       Ibidem, 340